Zi mustoasă am avut ieri, în sensul că un tehnocrat a vorbit, lucru neașteptat pentru că nefiresc.
 
Personal, credeam până ieri că sunt mai multe șanse ca un pește obișnuit să înceapă să-și justifice punctul de vedere (nu vorbesc despre peștișorul de aur, la el vorbirea este implicită), decât să aud un ministru tehnocrat îndrugând ceva și apoi cerându-și scuze. Și asta pentru că, prin definiție, un tehnocrat este un om care știe că orice problemă are o soluție tehnică, adică prin excelență ceva ce nu trebuie explicat și mai ales retractat. O rezolvare tehnică este clară ca funcționarea unui carburator. Ați văzut vreodată un carburator cerându-și scuze pentru tâmpenii? Ori e stricat, caz în care-l schimbăm, ori e bun, caz în care nu avem ce discuta cu el. Domnul Marius Bostan, ministrul comunicațiilor, în cursul zilei de 28 iunie 2016, a întinat sfintele idealuri ale tehnocrației. În treacăt spus, a reciclat câteva tâmpenii despre școală și viață. Pe acestea din urmă le vom analiza aici.

„Eu văd părinții la școală. Eu sunt părinte. Jumătate dintre ei nu se interesează, nu cer calitate profesorului. Profesorii au salarii mici. Nici în partea cealaltă nu se cere calitate. Unii profesori pur și simplu își bat joc de meseria lor și spun că au salarii mici. Domnule, mergi acasă, dă-ți demisia. Dar nu să îți bați joc de viitorul copilului. Justificarea că « am salariu mic » e o imbecilitate. Am salariu mic, îmi dau demisia, mă apuc de altă muncă dacă nu îmi place meseria asta. Vorbele mele poate sunt brutale. Dacă fiecare părinte ar plăti 100 de lei pe lună, nu mult, ceva simbolic, dar să simtă că nu e gratis..." (sursa aici)

Domnule ministru, profesorii au salarii mici pentru că aceasta este o decizie politică. Nu e o problemă de productivitate, nici de buget, ci rezultatul unei decizii luate cu mult timp în urmă, și păstrată cu sfințenie până astăzi. Dacă în România de azi trei profesori nu ajung să câștige cât un ofițer de jandarmerie, este o decizie, nimic altceva. Dacă un subofițer din armata română are la încadrare dublul salariului unui profesor cu 20 de ani vechime și toate gradele, aceasta este rezultatul unei decizii. Putem continua ad nauseam, cu funcționarii de la ghișeu, cu magistrații care câștigă cât cinci-șapte profesori ș.a.m.d. Salariile bugetarilor nu au rădăcini în antichitate, nu constituie un dat imposibil de schimbat, nu sunt rezultatul unei fatalități, ci ilustrează în practică o politică decisă în spatele unor uși ministeriale.

Ca să nu ne mai mestecăm cuvintele, domnule Bostan, salariile profesorilor sunt mici pentru că niște colegi de-ai dumitale au decis că trebuie să fie mici. Avem o jandarmerie scumpă, dar avem un învățământ ieftin. Putem cu toții fi de acord că societatea "plătește” niște servicii în funcție de cât le evaluează, nu? În funcție de cât le evaluează guvernul și parlamentul, firește. Numai că nu există o piață a profesiilor în care să mergi și "să cumperi” un jandarm sau "să-l schimbi” pe trei profesori. Atunci când ești Puterea și stabilești o grilă de salarizare a bugetarilor, acționezi inginerește, influențând calitatea serviciilor din societate. Plătești bine un jandarm, ca să bată voios la Pungești, dar tai din banii profesorului, ca să nu se poată concentra pe actul pedagogic.

Dacă plătești prost un profesor, vei obține învățământ prost. Nu-i chiar atât de simplu ca o ecuație, există excepții de toată mâna, dar în linii mari metoda subplății dă roade, cel puțin pe termen mediu-lung. Hai să ne înțelegem gospodărește ce înseamnă "a plăti prost”, ca să fim convinși că vorbim despre același lucru și nu ceva imaginar. Orice profesor aflat pe planeta pământ are o listă de facturi de rezolvat: curent, gaz metan, apă, internet, etc. Trăind într-o țară din emisfera temperată, unde tradițional oamenii se îmbracă în toate cele patru anotimpuri, profesorul este nevoit să-și cumpere și ceva hăinuțe de la second-hand. Cum intrarea în corpul profesoral nu este condiționată de celibat, profesorii tind să se căsătorească și să se reproducă, ceea ce iarăși presupune niște cheltuieli. Unii au fantezii legate de mers la munte sau la mare, pentru care îndrăznesc chiar să-și cumpere o mașinuță, tot la second, firește. Colac peste pupăză, profesorii mai și mănâncă. Zilnic.

În momentul în care nu izbutești să ajungi cu vreo doi bani până la leafa următoare, se cheamă că gestionezi un faliment, nu? Ei bine, dacă nu cumva ești ca profesor adeptul unei asceze stricte (fără familie, fără mașină, fără călătorii), NU AI CUM să-ți plătești costul vieții din ceea ce-ți dă sistemul. Firește, ca militar, polițist, jandarm, procuror, funcționar public, ar fi fost cât se poate de confortabil. Dar ai avut proasta inspirație să te faci profesor. Deci, banii prea puțini nu sunt atunci când trebuie să calculezi ce pui în coș la supermarket, nici atunci când nu-ți permiți concediul din Insulele Seychelles pe care l-ai visat timp de două luni. Banii prea puțini sunt atunci când trebuie să te împrumuți pentru că mai ai 10 zile până la leafă și trebuie totuși să mănânci. Dacă nu tu, măcar copii tăi.

Desigur, mai este o soluție: să-ți iei a doua slujbă. Dacă nu locuiești încă cu părinții, dacă n-ai un soț/soție care să aducă un salariu real în casă, trebuie să mai faci ceva. Când m-am angajat în învățământ, în 1996, am primit un salariu de 70 de dolari americani. Circula și un banc pe atunci: cică la o întâlnire mondială a profesorimii, ar fi ajuns și-un debutant din România. Discuții lungi, inevitabila întrebare: cât câștigi? Turul europei: 3000 de euro, 2000 de euro, 1500 de euro etc. Românul: 70 de euro. Bun-bun-bun, 70 de euro pe zi, 70 de euro pe oră? Nu, pe lună. Genul de banc de la care ți se umflă fibra naționalistă: ce tari suntem noi, românii. Cred că în primele șase luni mi-am găsit de lucru într-o firmă de calculatoare. Aveam două part-time-uri: unul în învățământ și unul într-o firmă privată. Așa a început supraviețuirea.

Nu-i vorbă, am dat meditații, dar n-a mers. Să faci școală după școală e calea cea mai sigură spre demență precoce. Mi-a plăcut și continuă să-mi placă să lucrez cu copiii interesați și capabili de performanță. Din păcate, cei care trag tare ca să-și scoată un cinci îmi creau în privat dorințe suicidare. Am decis că e mai sănătos pentru mine să renunț la meditații, și bine am făcut. În ultimii 10 ani am fost solicitat doar de vreo trei ori să dau meditații la franceză, și am putut refuza de fiecare dată. Piața s-a volatilizat, ca să spun așa. După ceva peregrinări pe piața muncii am devenit traducător, și n-am avut niciodată vreme să regret. Iar dacă astăzi sunt un profesor interesat și pasionat, dacă merg la școală zâmbind și am răbdare cu elevii, datorez acest lucru confortului pe care mi-l dă meseria de traducător.

Problema învățământului nu e aceea că unii profesori își bat joc de ore, deși această categorie există. Avem polițiști care nu-și fac treaba, funcționari care o freacă, practic fiecare meserie are posibilitățile ei de a trage chiulul, de ce n-am avea profesori care-și bat joc de ore? Problema învățământului este aceea că sistemul îi obligă pe profesori să-și câștige pâinea altfel decât din practicarea meseriei lor. Altfel, mor de foame. Oricâtă pasiune ai avea, nu plătești o factură la gaz metan pe timpul iernii din dragostea pentru disciplina pe care o predai. Și nu se pune problema de resurse, România își poate plăti dăscălimea, numai că cineva a decis că serviciile didactice trebuie să fie ieftine. Sunt convins că a fost o manevră pentru a le face concomitent și proaste. Parțial a reușit, numai că lucrurile sunt dinamice. Iar progresul nu trebuie negat: ieri a fost mai bine ca azi.

„Ar trebui legată cumva munca de performanță. Eu nu sunt de acord cu sistemul de salarizare existent în acest moment (în sectorul Educației n.r.). Bugetul nostru nu ține (la mărirea salariilor n.r.). În momentul de față deficitul bugetar prognozat este de 3%, anul viitor este o prognoză care spune că e undeva de 3,6%, cu toate măririle date de Parlamentul actual, care a tot dat, ceea ce înseamnă posibilitatea intrării României într-o procedură de deficit bugetar excesiv. O mărire de salarii în zona asta de Educație nu ar provoca decât pagube pe următorii 2-3-5 ani, dar pagube pe care nu le mai poți recupera.”

Domnule Bostan, citindu-vă am senzația că visez. Învățământul românesc obligatoriu nu are nimic, în concepția lui, comun cu performanța. În momentul în care ai un învățământ obligatoriu, în care vrei să-i strângi pe toți copiii, sistemul vizează masa, și nu excelența. De aceea preocuparea pentru performanță trebuie să fie excepția, și nu norma. Ideea de a plăti munca profesorului în raport cu performanța, în plin sistem de masă, este încă un pretext pentru a nu plăti deloc. Firește că am în vedere olimpicii, premiile din concursurile școlare de orice fel, cel puțin asta cred eu că înseamnă performanța, nu notele de 10 cu nemiluita, care deja se dau în învățământul românesc. Știu profesori care au încetat să mai evalueze, dau 10 la toată lumea și nimeni nu-i deranjează câtuși de puțin. Dacă despre această "performanță” vorbim, e și ea în desfășurare.

Hai să fiu mai explicit, domnule tehnocrat, ca să pricepeți și dumneavoastră. Să zicem că un profesor ar funcționa ca o vacă. Ei bine, ca să nu moară, vaca are nevoie de un balot de lucernă pe zi și de vreo 3 găleți cu apă. La rația asta, pierde laptele, dar cel puțin nu rage de foame și sete în ocol. Dacă vreți și lapte de la ea, trebuie să-i mai dați un balot de lucernă și încă pe atâta apă, moment în care umple găleata cu lapte dimineața și seara. Vaca noastră ipotetică face la acest tratament treaba profesorului corect plătit: învățământ de masă cum scrie la carte. Numai că învățământul de masă, surpriză!, e pe bani. Ca și laptele de la vacă, nimic nu vine pe bază de aer pur. Dacă vrem performanță, adică să intrăm cu vaca în cartea recordurilor, mai e nevoie de încă vreo doi baloți de paie pe zi și apă la discreție. Dar mai trebuie și un fond genetic care nu se găsește în orice animal, o dotare care trebuie căutată și cultivată intens, de-a lungul timpului.

Și încă ceva, domnule tehnocrat: performanța este rodul întâlnirii fericite dintre profesorul excelent și elevul capabil de ea. Una fără alta, nu se poate. Așa cum nu avem o piață a meditațiilor la cele mai multe dintre materii, pentru că pur și simplu nu-i nevoie de aceste meditații, nu avem nici prea mulți elevi capabili de performanță. Să propui ameliorarea plății în învățământ în funcție de niște superlative puțin probabile, în condițiile în care corpul profesoral este plătit la nivelul unor vite care nici nu mor, nici nu trăiesc, pentru că primesc un balot de paie și o găleată de apă, care nici o grevă de trei zile nu-s în stare să facă, pentru că nu mai au ce pune în farfurie și-i aruncă banca în stradă, ar fi cinism dacă n-ar fi prostie pur și simplu. Iar ceea ce se petrece de douăzeci și cinci de ani în branșa asta, domnule Bostan, e o mare ticăloșie, a cărei factură o decontează deja poporul român, și nu cu "simbolisme” ca 100 de lei pe lună!
 
Articol publicat inițial pe blogul autorului.