A început un nou an școlar de ceva vreme. De fiecare dată aceleași probleme, de fiecare dată prezentate ca știri de ultimă oră. Școlile nu sunt pregătite pentru găzduirea elevilor, în cel mai bun caz nu s-a rezolvat nici în acest an problema grupului sanitar din ”fundul” curții, în cel mai rău caz nu există tavan, sau e pe cale de a se prăbuși, ferestrele sunt bătute în cuie pentru că nu au mai fost schimbate de când a fost dată în folosință școala (unele cercevele  împlinind cu succes vârsta minimă de pensionare adoptată de către guvernanți) sau sunt ”dotate” pe ici-colo cu cîte o bucată de carton mai gros ori placaj deoarece lemnul este prea putred pentru a mai putea bate un cui în el.

Nu, nu sunt fabulații, sunt realităti dure din școlile existente în mediul rural. Părinții se plâng de condiții...profesorii ridică din umeri...nu este vina lor. Cu toate acestea, buboiul se sparge la ei în ogradă. Ca reprezentanți direcți ai instituției statului și angajați ai acesteia EI trebuie să ia măsuri. Dar cum? Școlile sunt arondate primăriilor, primăriile primesc bani de la buget în funcție de culoarea politică sau dispun de ei în funcție de ceea ce consideră  unele capete luminate a fi  ”prioritate”. Uneori de acest cuvânt atât de categoric, ”prioritate” se lovesc chiar și salariile dascălilor sau banii pentru decontarea navetei acestora.

După cum se organizau, cu mic cu mare, cadrele didactice de până acum dispuneau singuri de gestionarea bunului ministerial, școala. Mai pe șleau, puneau mână de la mână, cereau și ajutorul parinților  și văruiau clasa, vopseau mobilierul antic pentru a nu i se mai observa patina atât de râvnită de  colecționari, îmbunătățeau mobilierul deteriorat. Apoi își ornau fiecare sala de clasă cu materialele didactice marcă proprie (90% dintre aceste materiale au fost concepute și realizate de către dascăli, pentru elevi) și ghivece de flori ”împrumutate” pe durata anului școlar tot de la părinți.

Astăzi în schimb situația s-a schimbat. Astăzi se consideră caz penal aportul financiar din partea oricărui părinte pentru activitățile menționate mai sus, primăria tot nu are bani, ”că dacă nu e, nu e”, iar dascălii se văd nevoiți să scindeze în două tabere. Una a celor care încă mai consideră de datoria lor să păstreze fața instituției pe care o reprezintă cu eforturi numai de ei știute iar alta a celor ce au abandonat în fața unor trivialități precum cheltuielile lunare și banii de mâncare, ce nu le mai permit și dare de mână în scopuri profesional- caritabile. 

Și acum intra în scenă ”cealaltă” realitate. Cea de la televizor. Discursurile pline de patos demagogic al prea-aleșilor noștri deplângând amarnic situația în care a ajuns învățământul românesc, pacte peste pacte semnate de formațiuni politice  toate pentru educație și în interesul acestora, pardon, acesteia, povești de adormit copiii ce încep cu ”vom aloca 6% din PIB pentru educație” și sfârșesc prin ”nu sunt bani la buget”.

 

 Apoi mai avem manualele digitale când 90% dintre elevii români trebuie să-și achiziționeze personal manualul pe suport clasic din hârtie, avem licitații încuviințate ”pe sprânceană” pentru reabilitarea școlilor și tot tăvălugul lucrărilor nefinalizate sau nerecepționate din diverse motive, avem cursuri plătite de către minister pentru formarea cadrelor didactice care sunt școlite într-ale predatului pe platforme on-line în clase virtuale (ceva gen țara arde și baba se piaptănă) și nu în ultimul rând o lege a educației cursivă, pertinentă și solidă,  care ”este admirabilă, este sublimă dar lipsește cu desăvârșire” cum bine puncta domnul I. L. Caragiale.

Iar tot acest haos este încununat de rezultatele dezastruoase înregistrate în fiecare an la testările naționale, rezultate care sunt strâns legate de introducerea  abramburelii în sistemul de învățământ.