Motto: Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în fața ei și-o văd, 

ImunoMedica

O iubesc pe Albă-ca-Zapada
Si albastrul ochilor prăpăd. 
..............................................
Legea ei e depărtarea noastră, 
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgeră o lacrimă albastră
Si mă tem că se topește ea.

Îmi păstrez în drob de gheață spada
Nici n-aștept să se mai facă zi, 
Si pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar făra-a o topi.
............................................................
(Adrian Păunescu, O iubesc pe Albă ca Zăpada)

Se pare că va veni ploaia. Stă la geam, privește vrăbiile și simte, în inimă de-a dreptul, cum seara se așază răbdătoare peste încă o săptămână de activitate școlară. Prin fața ochilor i se derulează frânturi din ultimele zile și, când în sfârșit se hotărăște să își ia haina din cuier și să plece spre casă, îi scapă un zâmbet. Atâtea evenimente din peisajul didactic..., cine le-ar putea duce?

Duminică seara mergi la spectacol, uneori îi duci și pe copiii tăi. Ce poate fi mai frumos și mai potrivit pentru ei decât o reprezentație din Albă ca Zăpada? Poveștile tradiționale, toate, au în substrat un fir creștin: intriga, desfășurarea, personajele fac parte, fără îndoială, dintr-o lume simbolică. Alba, sfânta neprihănită urâtă de vrăjitoare și apărată de animale, îi salvează pe micii lucrători ai ținutului subteran făcându-le ordine în vieți. Prințul o învie după ce o siluise Răul și, precum Hristos oferă viața veșnică, așa și el o duce la castel, în spațiul făgăduit al desăvârșirii. Cei șapte pitici, la fel ca cei șapte adormiți din Efes au așteptat, culcați la pământ, să învie. 

Mirajul oferit de oglindă, de asemenea prezent de multe ori în povești și în scrieri diverse (de la Crăiasa Zăpezii la Don Quijote și Harap Alb, de la Albă ca Zăpada la Roland) face parte din desfășurarea de forțe dintre Rău și Bine. Lumea de dincolo, lume a negurei și a ispitei stă dreaptă și obraznică - păcăleală fățișă, și se lasă explorată doar prin magie. 

Albă ca Zăpada, basm creștin prin excelență, a creat pentru generații întregi de copii un portret al Binelui întrupat în sfânta curată ca neaua. Fata de împărat cu chipul pur și zâmbetul drept nu era doar altruistă, diafană și fericită ci era și atinsă de harul divin. L-a căutat pe Hristos pe tot parcursul Drumului său presărat cu ispite și l-a găsit în final. Figura ei s-a așezat drept pecete a desăvârșirii peste generații întregi. În mentalul fiecărui puști ea rămâne vie toată viața și contribuie decisiv la anumite alegeri pe care le face respectivul. De fiecare dată prescurtarea poveștilor tradiționale reprezintă o lovitură adusă chipului divin din basm: tăierea aleatorie a unor părți din Drumul inițiatic sau îmblânzirea Răului care devine (în noile interpretări ale basmelor tradiționale) doar un mic bosumflat, rup decisiv sacrul care constituise cheia poveștii. 

Dar lupta cu figura tradițională a Eroului poate îmbrăca și un alt chip. Zilele acestea se derulează la Opera Comică pentru Copii din București, cu săli pline și având o reclamă vizuală (luminată, colorată, rotundă) care face înconjurul panoramic a două cartiere, basmul Albă-ca-Zăpada. Mi-am însoțit copiii și am făcut parte dintre spectatori. Pe parcursul derulării piesei, un balet în care nu era nevoie de cuvinte, Albă-ca-Zăpada și Prințul (Sfânta și Alesul) au fost interpretați de artiști chinezi. Doar ei doi, reprezentația nu aparținea vreunui grup artistic din Beijing. Să fie întâmplător? Figura iconică a Albei, păstrată intactă până și de Disney, joacă desăvârșit la OCC în piesa muticulturalismului și rămâne astfel întipărită în mentalul fraged al micilor spectatori. Micuța chinezoaică devine sfânta albă ca zăpada iar Hristos - salvatorul este un balerin asiatic talentat. Am văzut câțiva părinți murmurând. Asta nu e doar o poveste, ar fi trebuit să știe...Peste sprâncenele tuturor, însă, sprâncene ridicate a mirare, nu poate trece decât zâmbetul devastator al Regizorului. 
*
O nouă săptămână de școală. Deja e luni, nici nu știa când a trecut week-end-ul. Săptămâna care urmează i se pare, văzută astăzi, o vrajă, o păcăleală, un scenariu prost. La sfârșitul ei nici nu crede ca a trăit cu adevărat așa ceva. 

Parcă le are în fața ochilor. Două fetițe de nici 11 ani se mângâiau într-una cu o gingășie de invidiat. Pauze, ore de curs, iar pauze, iar ore, timpul nu mai conta pentru ele. Chiar când profesorul de franceză sau doamna de biologie erau în clasă, dar în câte un moment nefast se întorceau să scrie pe tablă, chiar atunci, a patra oară în ultimele douăzeci de minute, colegele de bancă își împreunau gleznele și se apucau de mâini pe sub pupitre. Din fericire, regulamentul școlar a declarat ca nepotrivite telefoanele mobile la ore iar ele nu vorbeau la telefon așa că nu exista nicio contravenție în ce executau fetele acolo. Ne iubim, rostesc într-un glas în timp ce, scăpate de adultul enervant după ce răsunase clinchetul lung al clopoțelului, se așează la orizontală peste scaune. Colegul din față fuge la toaletă ca să verse. Diriginta, sesizată de glasurile alarmate ale copiilor fuge să caute o salvare la psiholog. Sunt pe invers și sunt niște copii, ce e de făcut? apucă sărmana doamnă să rostească. Psihologul o privește pe sub ramele de la ochelari și îi șuieră cu dispreț că nu e civilizat să facă din asta un caz, că suntem în fața unei manifestări firești a sexualității, a dispariției fericite a tabuurilor și că ar trebui consiliați copiii din clasă pentru a nu deturna și vulgariza momentul. 

Marți. Profesorul de muzică e o figură. În ora lui, micii sau mai marii școlari fac orice dar nu muzică. Nu Bach, Handel, Mozart, nu pătrimi, optimi, nu cheia sol. Se apropie ora, elevii șușotesc pe culoare și se întreabă: astăzi ce va mai fi? Ce va alege săptămâna asta  dintre temele lui predilecte: cum să-l ardem pe Harry Potter, pe care mai bine te-ai spânzura decât să-l ai în casă, cum devii diavol dacă mănânci pizza diavolo, cum să ai menstruație mai scurtă și cum ajungi direct în iad dacă intri în zilele când îți vin musafirii în sfântul lăcaș, cum atinge o fată un băiat ca să nu aibă probleme, cum păcătuiești dacă ai fusta mai scurtă decât genunchiul sau cum se igienizează toaletele în chip fericit. Dorindu-se din toată inima un creștin autentic, dascălul vulgarizează din plin teme duhovnicești și morale, pe care le amestecă și face un melanj artistic. În loc să se apropie de Biserică, elevii stau în bănci speriați și ascultă un șir nesfârșit de păcate capitale amestecate, la care nici inchiziția nu ar fi visat. Bucătărie sănătoasă, civism, sfaturi pentru adolescenți și mult iad: o lume bolnavă și mică ce frizează o lentilă de microscop scrijelită cu scene apocaliptice. Fără să asculte (nici) două note dintr-un cântec, o simfonie sau un duet, cei mici află (doar) în ultimele trei minute din oră, când scriu un titlu pe caiet pentru cazul în care ne controlează careva (cum li se explică de la catedră), că materia pe care au parcurs-o se numește muzică. Râd pe la colțuri de se strică, și, cu excepția câtorva curajoși - niște păcătoși, firește, - primesc toți nota zece. 

Nu-i așa că rândul începe cu cheia sol? 

Miercuri. Un dascăl mai timid se auzea tremurând la etajul al doilea, și cine trecea pe dalele de piatră din hol se oprea înduioșat fiindcă vibrau ferestrele școlii din cauza spasmelor lui de teamă. Apoi, instantaneu respectivul își întoarce brusc capul: de jos, de pe scări răzbăteau urlete. La parter, un părinte certat cu legea, care făcuse o serie de boacăne prin străinătățuri și stătuse la mititica o vreme destul de lungă fiind purtat dintr-un stat în altul prin Uniune cu mâinile legate, îl amenință pe un prof pe care l-a înghesuit într-un colț al holului de la intrare. De data asta figura curajoasă și sigură pe sine a profului citat, un specialist recunoscut, profesor eminent care nu obișnuiește să facă niciun compromis, a pălit: aude blesteme, înjurături care i se adresează și ochii ieșiți din orbite ai părintelui supărat sunt fixați asupra lui. Dacă mă lovește? răsare gândul nedeslușit, apoi din ce în ce mai viu, în mintea sa. Lângă tătic stă rânjind fie-su, împricinatu. Are pantalonii în vine și două tatuaje pe mâna dreaptă. Piața Victoriei îl cunoaște, în ciuda vârstei fragede e un rezistent cu acte, un virtuos urmaș al părintelui său. În toată vremea, proaspătul repatriat face apologia chibritului și îi face cunoscut dascălului că fii-su e mai cult decât boul de la catedră de vreo șase ori și că, dacă nu-i dă notă mare, va avea de a face cu persoana sa. Reclamația îl paște, îl bate măr, ce dacă ăla micu nu vine pe la școală? El, părintele lui, vrea nouă sau zece în catalog. 

De la etajul doi se aude, parcă, zăngănitul de cătușe vorbitoare și amuțim cu toții.  Directorul îl cheamă pe dascăl și îl întreabă ce ar zice ăia de la discriminare dacă ar ști că pustiul ăsta nu a fost ascultat de prof când a învățat și când a binevoit să vină la școală? De ce i-ați ascultat pe alții în ziua aceea și nu pe el, nu v-ați bucurat că a venit la ora dumneavoastră? Pe urmă îi face dascălului un semn din cap și rostește cu glas scăzut: doar e de etnie, vă dați seama dacă aude cineva. Profesorul se uită mirat, pentru el nu există copii deștepți, copii proști, copii albi sau copii țigani. Toți sunt elevii lui, copiii lui. Cum adică...? Se uită în jos nedumerit.

Seara, părintele supărat aterizează la o ședință cu părinții, la clasa unei rude mai mici, un puști - problemă pe care l-a adus în școală cu media opt la purtare și corigențe cu nota trei la vreo câteva materii. Băiatul a fost primit în ciuda nemulțumirii profesorilor și, mai târziu, a părinților. Se știe ca la școala asta trece toată lumea. Ce dacă sunt alți copii afectați de el? Pe bune? Apoi brusc se întoarce la subiectul zilei, obiectul nemulțumirii lui: nervos, începe să amenințe profu în lipsă și în fața altor părinți. Nu ajungea intimidarea de dimineață, trebuia să își facă numărul până la capăt să arate cine e bossu în țara asta de rahat. Își pusese o șapcă iar cozorocul îi era îndreptat în spate. O cămașă galbenă de transpirație pe la subțiori lăsa să i se vadă abdomenul îngroșat de viața grea pe care a dus-o. Doi nasturi stăteau să pleznească. Deja răgușise dar a smuls aplauzele câtorva funcționari cu copii slabi la carte, care veniseră la întâlnirea cu școala în seara aceea, la cererea expresă a dirigintelui. Șmecherul le povestește colorat cum o să-l facă el pe profesor la minister, de o să iasă fulgii din el, numa zece o să dea. Se încorda de îi plezneau venele. Nu a știut să semneze procesul verbal, cu scrisu” e mai greu pentru unii, și s-a retras mormăind. 

Înainte să plece, a lăsat vorbă profului în cauză printr-un binevoitor, și el speriat, să îl sune acasă până la ora 22 și să își ceară iertare. Poate nu reclamă, totuși, dacă își cere scuze că nu i-a ascultat fiul în ziua aceea și că nu i-a dat media nouă sau zece semestrul trecut. Și-și ia angajamentul....Umilința ar fi trebuit să fie maximă, probabil că toată seara a stat lângă aparat. Îmi amintea de discuția de anul trecut, discuție semi privată, între directorul școlii și doi dascăli. Unul, reclamat de părinți, îi reproșa altuia, și el reclamat cu două luni înainte: eu te-am salvat când vroia să te bată, tu de ce nu mă aperi azi? Răspunsul directorului a fost peste toate genial, o concluzie oftată: Of, nu mai există recunoștință în ziua de azi. În fapt, el însuși îi avea la mână pe dascăli după ce așezase reclamațiile pe care le-a cerut individual părinților într-un dosar roșu.   

Joi. Tot de la Cabinetul numărul 1 e sunat un profesor pe mobil. I se cere în mod expres ca în darea de seamă privind comisia din școală pe care o conduce și în numele căreia a pus pe hârtie câteva concluzii, să nu cumva să mai apară vreo adresare la persoana I. Cum trimit eu la Minister, cum pot eu să trimit un raport în care apar opinii personale ale angajaților? La Minister?? Și vocea i se frânge când spune Minister, la fel când spune Inspectorat. Parcă se referă la un spațiu superior, un rai în care plutesc îngeri și sfinți deopotrivă, braț la braț. În raport dascălul spunea: eu cred, eu îmi propun. Vă rog să refaceți raportul. Nu aveți voie să scrieți despre dumneavoastră. Totul trebuie să fie impersonal! Învățați să faceți rapoarte, că de aia sunteți profesori!

Camera de luat vederi a pătruns demult în fiecare cotlon al claselor. Nu mai există demult persoană, nu mai există demult taină. Fiecare cuvânt, fiecare zâmbet, fiecare șoaptă se așează pe o peliculă și devine martor mut. Libertatea e o iluzie. Pentru siguranța dumneavoastră. Și fiecare gest al dascălilor și al micilor școlari este interpretat în funcție de voința Marelui Frate. Și trece prin ochi de specialist. Vineri a fost o zi în care camerele au fost secătuite de imagini fiindcă s-a cernut tot. O zi în care s-au verificat gesturile profesorilor, gesturile elevilor și încărcătura orei. Peste anumite materii s-a sărit și cât timp profesorul e ascultător nici nu se va trece în revistă prestația sa. Dosarele își umplu totuși spațiul dintre coperți. Și când unul sau altul din profesori nu va fi cuminte, înregistrările vor deveni un mijloc de presiune. 
*
Treptat, curajul de a fi dispare din școala românească și din copilărie. Curajul de a forma elite, de a spune NU mediocrității și prostiei, puterea de a păstra icoana lui Hristos în suflet se duc, se rarefiază, se pierd. Profesorii și părinții se întreabă adesea cum de e posibil ca fiii neoprotestanților din România să rămână adesea singurele vârfuri dintr-o școală. Aproape mereu sunt cei mai buni, cei mai serioși, mai muncitori, cei mai curajoși, cei mai buni artiști, cei mai buni la matematică, la limba română, la engleză. De ce? De ce numai geniala voce a Laurei Bretan a dat o lecție Europei și a îndrăznit să vină la unul din cele mai perverse concursuri muzicale cu melodia Dear Father după ce a afirmat răspicat în ciuda curentului, că ea susține normalitatea și Familia? De ce lor nu le e frică? De ce ei nu fac reclamații? De ce nu vin în școli cu șepci și cu cătușe? Fiindcă ei se roagă pentru fii. Fiindcă ei cred în Dumnezeu. Și fiindcă nu se feresc să o afirme. 

Rugăciunea și frica de Dumnezeu, valorile asumate, curajul și blândețea au fost cuprinse în ființa Albei ca Zăpada demult, la început de lume. Și nu întâmplător. 

Noi, ortodocșii, nu suntem civici, nu suntem buni cetățeni, nu ne place să ieșim în față și să ne afirmăm dreptatea. Icoana, doar ea poate salva majoritatea tăcută care stă cu capul plecat și suferă sub pojghița de mizerie așternută de nulitățile învingătoare. 

Raportați-vă la icoane! Și Răul va pleca de la noi.  


2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.