Cu toate tarele şi regresele înregistrate de învăţământul românesc preuniversitar în ultimele decenii de brambureală politico-administrativă, se poate spune că încă mai avem insule de excelenţă care ţin flamura învăţământului românesc sus.

 

Cu alte cuvinte, un copil, sprijinit de un dascăl inimos, căruia îi place cartea, poate izbuti în ciuda tuturor erorilor şi adversităţilor din sistem.

Dacă aruncăm o privire asupra listei olimpicilor români participanţi la concursuri internaţionale, publicată în octombrie de Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, vom găsi 224 de elevi care au luat premii îmbucurătoare la o sumedenie de concursuri.

 

Desigur, excelăm la matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, astronomie şi geografie. Bunăoară, la Olimpiada Internaţională de Chimie D.I. Mendeleev, Călugăru Dumitru, de la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu" din Târgu Jiu, a luat premiul „aur absolut"; la fel şi Raclea Robert Cristian la Olimpiada Internaţională Pluridisciplinară „Tuymaada". Probabil că diferenţa între medalia de „aur" şi cea de „aur absolut" este ca între a spune „cel mai bun din concurs" şi „cel mai bun din lume", ambele variante reflectând talentul, munca, ambiţia şi excelenţa acestor doi elevi, şi, de ce nu, a învăţătmântului românesc. Dacă tot atribuim eşecul elevilor sistemului educaţional, atunci se cuvine ca şi excelenţa să fie atribuită aceluiaşi sistem…

Dincolo de aceste materii la care ne-am obişnuit să avem rezultate majore, pe aceeaşi listă observăm că olimpicii din România (incluzând aici şi elevii minorităţilor naţionale) au fost premiaţi şi în domeniile elenisticii, filozofiei, limbilor latină, franceză şi engleză, chiar şi limbii, literaturii şi culturii maghiare.

Toate aceste izbânzi au beneficiat pe bună dreptate de o bună popularizare în presa de mare tiraj sau pe reţelele de socializare. O categorie aparte de olimpici este lăsată însă de izbelişte de aceste canale de media. Este vorba de premianţii concursurilor naţionale, care nu au privilegiul de a participa la concursuri învelite în aura „internaţionalismului".

Nu ştiu dacă tocmai lipsa acestei aure este cauza cvasi-absenţei din massmedia a ştirilor despre aceşti olimpici „locali", cu nimic mai prejos decat ceilalţi. Însă ceea ce se poate observa limpede este neglijarea elevilor care excelează de exemplu la concursurile de Limba şi Literatura Română şi la cele de Istorie (şi-atât, Istoria Românilor „nemaipotrivindu-se" vremurilor…). Fără îndoială, din rândul acestor premianţi vor răsări vlăstarele care vor duce mai departe cuvântul unui M. Eminescu, V. Alecsandri sau O. Goga, şi dorinta de cunoaştere a neamului a unui T. Laurian, A. Xenopol, sau N. Iorga. Pe buzele şi în călimara acestor copii zace sămânţa păstrării şi îmbogăţirii următoarei recolte identitare româneşti, de aceea dezinteresul – sau dubla măsură – faţă de ei este de neînţeles.

La final, dacă neglijarea acestor olimpici de catre massmedia este consecinţa caracterului (prea) „local" şi nu „internaţional" al olimpiadelor în care aceştia se întrec, atunci, dacă aude cineva, haideţi să „internaţionalizăm" aceste concursuri. Sunt sigur că vom găsi copii talentaţi şi muncitori la Chişinău, Cernăuţi, la Bor în Serbia, dar şi la Roma, Madrid sau Paris, care să dorească să se întărească identitar şi cultural participând, alături de copiii din ţară, la asemenea întreceri.

 

Daca maghiarii, dupa cum am văzut, au deja olimpiade „internaţionale" de limba, literatura şi cultura maghiară, nu văd de ce noi românii, cu câteva milioane bune în exil, nu am putea să le urmăm exemplul. Voinţă să fie… Totuşi, indiferent de rezultatul unei asemenea încercări, s-ar cuveni ca massmedia să acorde aceeaşi atenţie atât olimpicilor „naţionali" cât şi celor „internaţionali", pentru că ambele categorii reprezintă stelele călăuzitoare ale unui învăţământ încă debusolat