Cum e mai bine, să fii un părinte extrem de permisiv sau să-ți manifești autoritatea în relația cu copilul tău? Ȋn Suedia, unde se aplică modelul educațional conform căruia copiii sunt lăsați să facă tot ceea ce vor, părinții au descoperit nu doar că au pierdut total controlul asupra lor, ci și că acei copii, crescuți doar în răsfăț, au devenit apoi niște adulți lipsiți de empatie socială, care au parte doar de dezamăgiri în viață.

Părintele nu trebuie să abdice din autoritatea de adult. Pentru că, de cele mai multe ori, un părinte bun nu este acela care spune doar „da” copilului său, ci cel care are puterea de a-i spune, atunci când e nevoie, și un „nu” argumentat.   

Nicoleta Vascan avertizează că și în România tot mai mulți preșcolari ajung la psiholog și au nevoie de ajutor de specialitate, tocmai „pentru că părinții lor nu știu, sau nu pot, sau nu vor să-și manifeste autoritatea față de copilul lor. De teama de a nu-i leza sentimentele, sau pentru că nu au timp, sau..., lista poate continua.”

Pentru a ilustra problemele ce apar din lipsa de autoritate a părinților sau doar a unui dintre ei, psihologul Nicoleta Vascan vine cu un exemplu concret: cazul unui băiețel de 4 ani care, din prea multă dragoste, incorect exprimată, ajunsese să manifeste un comportament agresiv.     

„Am fost vizitată de o familie, nu de întreaga familie, ci de mamă și copil. Tatăl a venit la ședințele ulterioare”, relatează Nicoleta Vascan. „Mama a venit cu băiețelul de 4 ani, copilul era, evident, timid, nu știa unde a venit. Apropo, vă recomand dragi părinți atunci când veniți la psiholog încercați să-l informați pe copil că veniți la un prieten, că mergeți să vizitați o cunoștință, pentru a-l feri cumva de stresul venirii la doctor. Așadar, au venit la mine mama și băiețelul. Care era problema acuzată de mamă? Ea nu l-ar fi adus la psiholog, dar doamna de la «grădi» a chemat-o la ședință și i-a comunicat că există riscul ca fiul ei să nu mai poată fi primit, pentru că devenise foarte agresiv cu ceilalți copii. Ce este de făcut?

 

Copilul era în parametrii mai mult decât normali. Era un copil normal, frumos, avea toate acele deprinderi specifice vârstei de 4 ani. Încercam să-mi imaginez: cum de acest copilaș de 4 ani poate să se manifeste atât de urât la grădiniță? Și am aflat. Ce îi lipsea copilului? A ajuns să facă și aici, la cabinet, o adevărată criză de isterie. A fost urât acel episod, dar l-am depășit, împreună cu familia lui. Astăzi copilul este bine. Dar știți de ce? Pentru că ambii părinți și-au dat aportul în a îmbunătăți relaționarea cu copilul lor. Îl iubeau! Și îl iubesc foarte mult. Dar greșeau în a-și manifesta autoritatea asupra copilului. Să știți că autoritatea înseamnă nu impunere, ci fermitate în menținerea punctului tău de vedere, ca părinte în raport cu el. Dacă unui copil îi lipsește sentimentul de autoritate al părintelui față de el, ajunge să fie atât de sensibilizat în dezvoltarea sa cognitivă, încât poate dezvolta tulburări de personalitate mai târziu și chiar psihoze”, atrage atenția Nicoleta Vascan.  

Ce se întâmplase în acea familie în care exista riscul ca băiețelul să nu mai fie primit la grădiniță, din cauza agresivității sale? „Mama era fermă în manifestarea autorității, însă tatăl, care ajungea seara târziu acasă strica tot ceea ce mama construia peste zi”, relatează psihologul. „Dragul de el, nu-l condamnăm. Venea acasă pe la 8:00 – 9:00 seara, stătea o jumătate de oră cu copilul și adormea, pentru că era obosit. Și, în acest răstimp pe care îl petrecea cu copilul, căuta să-i împlinească toate poftele. Știți ce pofte avea copilul? Să bea Coca-Cola. Mama nu-i dădea voie toată ziua, dar tata, cum ajungea acasă, își făcuse obiceiul din a bea Coca-Cola cu copilul.

 

Cum percepea băiețelul toată această întâmplare din familia lui? Tot ceea ce mama încerca să îi transmită, el refuza. De ce? Pentru că autoritatea devenise tatăl pentru el, era o prezență permisivă cumva. Ce s-a întâmplat cu copilul în acest dezechilibru al dialogului parental în raport cu el? A dezvoltat un comportament deviant în relație cu ceilalți copilași. A dezvoltat un soi de dezechilibru psiho-emoțional care îi periclita sănătatea lui, dar și a celorlalți. Devenise bătăuș, ajunsese să își roadă gulerul de la cămășuță, își rodea degetele, dezvoltase o nevroză. De ce? Pentru că autoritatea părinților nu mai era consecventă. El se simțea nesecurizat. Era al nimănui cumva. Putea face orice, și cu tata, și cu mama. Era al nimănui și rebeliunea lui de la grădiniță, tot ce încerca să facă era să-și dovedească sieși că el poate fi într-un fel sau altul.  

Așadar dragii mei, căutați pe cât posibil să nu vă fie teamă în a vă impune punctul de vedere în raport cu copilul dumneavoastră. Copilul până la 7 ani percepe realitatea prin ochii părinților, prin intermediul părinților. Dacă tu, ca părinte, nu îl ajuți să facă diferențierea între bine și rău, să nu te aștepți ca el să o facă. Din păcate vei ajunge cu el la psiholog.”    

Nicoleta Vascan integral: