Prof. dr. Florian Colceag e „antrenorul de genii” al României. Expert internațional gifted education, specialist în modelare matematică, inventatorul fractalilor algebrici, prof. dr. Florian Colceag activează, ca și consultant, în multiple echipe de cercetare din domenii precum biochimie, biofizică, biologie celulară, educație, sociologie, teoria complexității, economie, în cadrul Institutului European de Integrare și a Centrului pentru Studii Complexe.

 

Este membru în Clubul de la Roma, în World Council for Gifted and Talented Children, European Council for High Abilities, Asia Pacific Federation, Network of International Excellency, British Columbia Organization for Gifted Education. 

Recent, prof. dr. Colceag a lansat o strategie de elaborare a Legii Educației Naționale, care poate revoluționa școala românească așezând-o, în sfârșit, pe făgașul ei firesc. Salvând destinul fiecărui copil în parte, dar și soarta acestei nații. 

Despre acest important proiect, domnul profesor a avut amabilitatea să acorde un interviu, în exclusivitate, pentru ActiveNews.

Prof. dr. Florian Colceag: Noi trăim într-adevăr într-o epocă care se globalizează. Dar omenirea asta, globalizată sau nu, a crescut urmând tradiția relației dintre vecini. Fiecare stat, fiecare țară, fiecare cultură a adus un aport extraordinar ansamblului. Noi nu ne dăm seama, dar noi formăm o comunitate globală, în care fiecare țară are o contribuție colosală. Nu o vedem decât dacă luăm distanță. În momentul în care cultura unui neam se pierde, coerența întregului se distruge. Deci, dacă noi nu ne păstrăm valorile noastre proprii, care vin de la daci, de la codurile belagine, și care ne-au făcut să fim poporul păcii, de pildă - asta este un aspect - atunci valorile astea dispar. Și o dată cu dispariția lor, situația generală devine din ce în ce mai proastă. Vedeți, noi dintotdeauna am avut o înțelepciune pe care am transmis-o prin bunici. De la bunici, la alți bunici. Noi, acuma, o pierdem. Am rezistat istoriei schimbătoare pe care am avut-o totdeauna, dar acuma nu mai rezistăm, pentru că am căzut în cultura desenelor animate și a jocului pe calculator. Iar asta are o consecință incredibil de puternică, dacă noi ne pierdem valorile vechi. Pierzând valorile vechi, noi ne pierdem rolul în istorie. Și dispărem. E foarte simplu.

- Școala trebuie să-și aducă aminte de valorile noastre românești. Noi suntem reprezentanții unei culturi uriașe! Și străvechi. Noi am fost focarul de unde a plecat cultura în Europa. Și nu numai în Europa. Legile belagine, de exemplu, pot fi descoperite și în scripturile indiene. Peste tot pe unde a plecat invazia ariană, vechea înțelepciune s-a dus și a creat o rețea a păcii. A colaborării. Noi nu ne-am dus niciodată să cucerim, ne-am dus totdeauna să împăcăm. E adevărat că oamenii noștri au fost mai negustori, și acuma păstrează această capacitate, de a se plia, de-a face, dar nu s-au dus să cucerească. Unde au mers, au reușit să facă pace, într-un fel sau altul. E în cultura noastră. A rămas în sângele nostru. Se poate pierde prin desene animate violente, prin filme violente...

- În primul rând, valorile sunt importante. Să-i învățăm să gândească, să-i învățăm să aprecieze. Să aprecieze natura, să aprecieze frumosul, să aprecieze adevărul. Noi trebuie să-i învățăm, în școală, să aibe valori. Și să mergem la rădăcinile noastre, ca popor. Acolo găsim atâta înțelepciune! Ați citit vreodată codurile belagine?

- Vă sfătuiesc să o faceți. Este absolut uimitor să vă cunoașteți și dumneavoastră rădăcinile, să ne cunoaștem toți rădăcinile. Vedeți, asta este motivul esențial pentru care trebuie să ne păstrăm cultura. Și să fim patrioți. Plecarea în altă parte..., eu am văzut foarte mulți români plecați în altă parte. Suferă ca un câine bătut că nu sunt în țara lor, că nu se pot înțelege cu alții. Dar, după o generație de stat în altă țară, copiii lor nu mai sunt români, se adaptează culturii locale. Și asta dezechilibrează potențialele relații care au condus, în timp, la aplanarea conflictelor mari, mergând numai pe apărare, niciodată pe atac, dezvoltând subtilitatea înțelegerii și acțiunea în timp real - la nevoie!, nu altfel. Ei, asta este partea cea mai importantă, pentru că, dacă școala se detașează de această formare umană patriotică, noi nu mai avem copii. Pentru că generația următoare pleacă! Nu se mai simte acasă. Noi ne pierdem rolul istoric și devenim inutili și atunci vin alții peste noi, pentru că pământul ăsta nu mai este populat de oameni. E populat de tineri care au fost crescuți în cultura desenelor animate. Și a jocului pe calculator. Și care nu mai simt iubirea de țară, și țara însăși se schimbă astfel încât își pierde rolul în istorie.

- Eu nu spun că-i mai important sau mai puțin important. Este foarte important să ajungem la rădăcini. Dar rădăcina se subțiază de la zi la zi. Bunica mea, de pildă, când eram eu copil, era un exemplu de înțelepciune dacică. De la ea eu am învățat foarte multe lucruri pe care nu le pot uita. Unul dintre ele spunea: „maică, destul un ciomag la un car de oale”. Destul un ciomag la un car de oale..., nu spunea „capul plecat, sabia nu-l taie”, spunea „îi destul un ciomag la un car de oale”. E atât de important rolul bunicului, bunicii, care transmite înțelepciune copilului, căci el nu uită. Ce se învață la vârstă mică, de la bunici, rămâne pe viață. Dacă se rupe acest lanț, al transmiterii mai departe, cei care se formează în continuare își rup rădăcinile istorice și nu mai știu cine sunt.

- Haideți să ne uităm un picuț: meseria de profesor trebuie să servească pe cei pe care-i servește, nu? Deci, nu e un factotum și venit de nu știu unde, e o profesie liberală. Când te duci să-ți cumperi pantofi, alegi pantofii, nu ți se bagă pe gât anumiți pantofi. Ei bine, ți se bagă pe gât o anumită curriculă, și să vedem modelul de băgat pe gât dacă este util. Pentru că, ia închipuiți-vă că toți ar trebui să poarte bocanci de un anumit tip... Se mai potrivesc nevoilor? Nu.

- Așa se întâmplă acuma la școală. Părinții au o oarecare viziune asupra condițiilor locale. Ei și autoritatea locală au un pic de viziune. Autoritatea locală vede cam cum ar trebui să se dezvolte zona, iar părintele vede cam care sunt talentele copilului, pentru că de mic îi e în apropiere, și pe unde anume poate copilul respectiv să progreseze. În situația aceasta, cele două forțe trebuie să aibe un rol foarte important. În primul rând, pentru că mama este cea care cultivă dorințele copilului, în primii ani de viață, și e valabil inclusiv la mafioți - un mafiot ajunge mafiot pentru că mama lui i-a spus „trebuie să fii dur!”, iar un om de știință ajunge om de știință, pentru că mama lui i-a spus „tu ești deștept, tu poți să înveți mult, poți să faci mult bine” -, și atunci influența mamelor, în primul rând - tații sunt bineveniți, dar ei sunt mai plecați și nu sunt, în general, atât de aplecați asupra copilului. Oricum Consiliile astea sunt mai mult din mame formate... Influența lor arată cam pe unde există drumul care să-l pună pe copil și în direcția pieței muncii, pe autoritatea locală, care cunoaște ceva, dar nu foarte bine, pentru că nu are în general o perioadă lungă de staționare pe post și n-are viziune decât pe patru ani, câți sunt aleși, dar părinții sunt pe viață. Și nu sunt aleși, nu-i votează nimeni (râde)... Atunci, au nevoie de opinia părintelui. Părintele își cunoaște copilul. Cât de cât. Mulți nu-și cunosc copiii, nici n-au timp să-i vadă. N-au timp să-i vadă, stau la multinaționale, pierd o grămadă de timp în fiecare zi, își văd copilul dacă nu fac temele împreună? Cu toate acestea, sunt singurii care observă mai bine.

- Sau așa ar trebui. Și atunci, alegerea curriculei școlii trebuie să favorizeze copilul în dezvoltarea lui ca personalitate. Asta este întreaga problemă. Rolul profesorului este să îl ajute pe copil să-și maximizeze potențialul. Iar dacă nu poate singur, că nu poate singur, el e un om și are 20 de copii în clasă, și nici nu-i cunoaște bine, este oferta comunităților educaționale a școlilor, de programe, care poate îndemna copilul să găsească ce dorește, dacă nu la școala lui, în altă școală. Și să poată măcar pe internet și online să ajungă să-și satisfacă dorința de cunoaștere, prin regimul colaborativ cu alte școli.

- În credite. Creditele sunt esențiale, credite transferabile. Pentru că pe piață, de exemplu, creditul transferabil are următorul rol: m-am dus la un cerc de desen, m-am dus la un cerc de robotică, m-am dus la un cerc de nu știu ce...,  de aviație (râde), pasiunea care m-a îndemnat mă duce mai târziu pe piața muncii către direcția mea de pasiune. Ulterior, creditele au valoare cel puțin la fel de mare ca notele din școală, dacă nu mai mare, pentru piața muncii, care vede unde s-a antrenat copilul. Pentru că, dacă a mers la școală, și-a antrenat numai memoria, ceea ce nu e rău, dacă a mers dincolo, și-a antrenat abilitățile. Iar abilitățile profesionale sunt cele care-l scot pe piața muncii și-l fac să performeze.

- La intrarea în pubertate, copii au deja un orizont foarte clar despre ei înșiși. Intrarea în pubertate este un moment dificil, pentru că în general atunci își îngroapă abilitățile, ca să fie cu colectivul. Și dacă nu folosești perioada anterioară, în care ei s-au dovedit mai buni pe partea de descoperire, sau mai buni pe partea de dinamică, de efectuare a ceva, sau mai buni pe partea de învățare, sau mai buni pe altceva, atunci îi ratezi pe viitor. Strategia s-a dovedit a fi foarte bună în toate țările în care s-a folosit, pentru că, într-adevăr, copiii intră și-și păstrează domeniul de pasiune, nu sunt tulburați - este și șocul hormonal pe care îl are pubertatea -, și nu sunt tulburați de pubertate atât de tare, încât să nu-și continue traseul propriu. Traseul propriu fiind esențial. Dacă ei nu merg pe pasiunile lor, nu-și pot continua pasiunile și nu învață în continuare pe pasiunile lor, ajung să nu mai știe cine sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă și care e treaba lor. Iar în final, cohorta de copii care a terminat școala e confuză. Nu știe încotro să se îndrepte. Nu văd un orizont. Termină școala, sunt confuzi, și știu că au învățat multe din toate direcțiile, dar care nu le folosesc la nimic. Pentru că nu s-au specializat.

- Așa e acum, da.

- Oh, am trimis spre publicare, cred că va ajunge din nou pe pagina mea de facebook în curând, dacă n-a ajuns deja, modelul de finanțare a educației. Am făcut o foarte atentă analiză asupra modelului de finanțare a educației, pe care sper să o ia foarte bine în considerație multe ministere, pentru că noi avem multe defecte în finanțări. Modelul nostru de finanțare este vetust, este venit dintr-o epocă industrială, în care lucrurile mergeau foarte bine determinat și-n care fiecare om era piesă de schimb. Ei, în situația asta lucrurile nu mai stau așa. E foarte mult de discutat despre această problemă, pentru că banul pus în educație este esențial pentru formarea oamenilor care vor fi mai departe pe piața muncii. Dacă ei capacitatea înaltă de a ajunge la performanțe personale mari și vor fi angajați cu salarii mari, pentru că acolo se ajunge, ei vor da banii înapoi la buget, care buget se va îmbunătăți, și economia va prospera. Acesta este principiul numărul unu. Deocamdată, noi ne aflăm în situația absolut paradoxală în care finanțăm non-performanță, nu performanță.

- Dau, sau finanțăm, și performanța pleacă. Și nu ne folosește. Deci suntem într-o situație absolut confuză. Dar vă invit să parcurgeți și acel material, ca să vă lămuriți mai bine.

- Înseamnă un lucru foarte simplu. Vedeți, când profesorii pun suflet în ceea ce fac și se implică foarte tare, copilul are progres. Progres, nu performanță! Performanța e o măsură extremă a progresului. Dar în momentul în care ai, să spunem, o clasă de țigani, care vin din familii sărace...

- Sau o școală în mediul rural, exact, care vine tot așa, din familii sărace, și copiii aceia se pricep la ceva, da? Se pricep foarte bine la ceva, iar acel ceva este profilul școlii. Și ei fac progrese, progrese semnificative pe domeniul în care se pricep, pentru că intră în profilul școlii. Atunci, ei vor deveni meseriași foarte buni pe domeniul lor, și școala respectivă trebuie apreciată că a făcut progrese în direcția pieței muncii. Ei vor deveni foarte buni în domeniul lor, și școala va trebui finanțată foarte bine, pentru că profesorii fac asta. Dacă este o școală în care nu există progresul elevilor, sunt doar doi profesori care pun suflet și scot progres și performanță, aceia trebuie finanțați. Ceilalți, care bat apa în piuă...

- Da. La profesorii de vocație, dar și la școala de vocație. Pentru că e o vocație! Să vă dau un exemplu, e foarte interesant. În secolul trecut au existat, în Ardeal, doi evrei din două sate care au învățat copiii analfabeți din clasele alea să taie geamuri. Și-au învățat sute de copii să taie sticlă. Ei au devenit geamgii, au plecat cu cadrul în spate cu geamuri și au reușit să meargă din sat în sat, vânzând geamuri și punând lumină în casele oamenilor.  Din ei s-a dezvoltat întreaga industrie a sticlăriei și a geamurilor din România în clipa de față. Toți sunt urmașii acelor copii. Dacă acei doi evrei ar fi fost puși într-o școală, după sufletul pe care l-au pus... Ei au dezvoltat o economie.

- Au semănat. Ei, nouă ne trebuie profesorii care seamănă talent, care seamănă profesionalitate. Ei i-au învățat pe copii să facă bine treaba. Să fie răsplătiți altfel!

- Sigur.

- Aici e problema. Dacă sunt tratați cum trebuie și dacă sunt apreciați, iese din ei și talentul care a fost ascuns și pe care nu l-au pus niciodată în valoare.

- E o întrebare foarte bună, pentru că, vedeți, tot ce este în mediul administrativ, mai ales la nivel de vârf, la ministere, răspunde la urgențe. Și toată educația trăiește pe ceva absolut absurd: fac rapoarte, ei nu se ocupă de copii, și trebuie să raporteze în fiecare zi, în fiecare zi,... iar cei care primesc rapoartele citesc rapoartele și fac rapoarte despre rapoarte, etc... Nimeni n-are timp să se uite la importanță, să analizeze bine. Deci, ca să scoți un învățământ calitativ bun, te poți baza pe cei care sunt experți în educație, care cunosc foarte multe, care au parcurs și au experiența foarte fină, și ei trebuie să intre într-un Bord Național, pentru a-și împărtăși cunoașterea. Ei trebuie să facă tot ceea ce se cheamă reglementări. Ministerele, și e vorba nu numai la educație, peste tot e aceeași problemă, ministerele răspund la urgențe, și e firesc să o facă, ăsta e rolul lor, dar n-au timp să se uite pe informație. Ei au văzut mulți miniștri, am văzut miniștri epuizați de muncă, epuizați plecând la 3:00 noaptea, câțiva au plecat bolnavi, marea majoritate sunt terminați, pentru că și ei trebuie să citească rapoartele, pe care le-au făcut alții înainte, și nu pot să-și ia răspunderea pentru ceva, pentru că nu cunosc subiectul, îi pun pe alții din spate să semneze, să pună ștampila. Punerea politică reprezintă o asumare, dar ei n-ar trebui să facă acest lucru, ar trebui să aprobe sau să dezaprobe. Și viața lor ar fi mai simplă, și viața administrației ar fi mai simplă, dacă s-ar renunța la această manieră absurdă și totalmente periculoasă, de a-i pune pe oameni să facă ceea ce nu este nevoie. Bordul va avea această misiune, să gândească, să caute soluțiile, să cântărească bine și să recomande.

- Categoric.

- Sigur că da. E o reacție foarte bună și îi mulțumesc domnului ministru că m-a și solicitat în această direcție, mi-a solicitat ajutorul, și apreciez foarte mult acest lucru, pentru că a fost un act de luciditate mare, el acuma fiind foarte obosit, pentru că e presat din foarte multe direcții. Și noi lucrăm acuma. Proiectul, așa cum este acum, e proiect de strategie, mai sunt de pus multe pe el, până când va fi perfect executabil. Cine va pune? Tot Bordul Național de Educație, care este în relație directă cu ministerul. Dar să ne uităm și altfel...

- Da, sigur! Doamnă, miniștrii epuizați se retrag. Sau sunt retrași. Cu vorbe urâte sau frumoase, depinde de la caz la caz. Dar ei pleacă epuizați. Cineva trebuie să gândească mai departe, să aibe continuitatea. Deci, modul luptei politice și a bătăliilor interne nu scot la suprafață oameni extrem de specializați, în general, pentru că acolo e altă dinamică. Dar ei își asumă să facă ceva. Ei bine, ca să nu se întâmple nici să facă prost, pentru că nu se pricepe, nici să ajungă la un nivel de epuizare totală, în care iar nu mai poate face lucru bun, trebuie făcute aceste formațiuni, Bordurile Naționale. Pe educație, dar și pe alte direcții.

- Cu mare plăcere.