Scrisoarea elevului Andrei Eduard Burghelia, ce a devenit extrem de răspândită pe internet, a primit un răspuns pe măsură din partea lui Radu Iliescu, profesor de franceză într-un liceu din România.

În textul postat pe blogul propriu, Radu Iliescu (FOTO) atrage atenția că rolul școlii este de a-l pregăti pe elev pentru viață, astfel încât să fie pregătit să înfrunte provocările care vor urma.

Iată textul profesorului Radu Iliescu:

 

Mă adresez atât lui Andrei Eduard Burghelia, autorul rândurilor de mai sus,  cât și elevilor mei care gândesc ca el, trecuți, prezenți și viitori.

Dragă elevule,

Te afli în pragul bacului și te văd frământat de îndoieli legate de sistemul de învățământ. A te îndoi este normal și, crede-mă, după douăzeci de ani de predare am și eu acest exercițiu. Lucrul în sine e bun. Însă găsesc reproșurile pe care le faci tu școlii, în bună măsură, nefundamentate, și legate mai ales de modul în care te raportezi tu la ea. Hai să începem cu starea ta interioară dinaintea unui examen. Folosesc ca să o descriu exact cuvintele tale: "suprasolicitat, forțat”, "stresat, supărat, confuz”, "spălat pe creier”, "tâmpit”, "plictisit teribil”. Componenta emoțională domină textul tău, vei fi de acord cu mine. Cum să-ți spun? Mood-ul pre-examen ar trebui să fie rezumabil într-un singur cuvânt: cristal. Rostul examenelor este să fie luate, iar componenta emoțională a candidatului este la fel de importantă ca și cea intelectuală. Sunt, păstrând proporțiile, bătălii personale pe care le câștigi cu stăpânire de sine, strategii de abordare și cunoștințe intelectuale. Modul în care tu personal te raportezi la această probă a "maturității” trădează... imaturitate pură. În loc să-ți folosești judicios inteligența și timpul, să te mobilizezi ca organizator și actor al propriului program, tu începi să plângi. Sunt convins că cele scrise de tine au provocat mai multă simpatie decât cele pe care le voi așterne eu în acest text, însă lucrurile sunt ceea ce sunt, dacă o armată se prezintă la luptă cu starea ta psihologică, victoria e neîndoielnică. Victoria inamicului.

Să adăstăm puțin asupra considerației tale că ești "suprasolicitat”, "forțat”. Permite-mi să zâmbesc nițel. Da, dragul meu, ai dreptate, bacul nu-și merită numele de "examen al maturității”. Cel mult al maturității emoționale, pe care n-am izbutit s-o văd în textul tău. Mai potrivit ar fi să fie numit "examen al mediocrității”, unul în care provocarea intelectuală s-a rarefiat până la insignifianță. Pentru cine e oarecum familiar cu istoria bacalaureatului post ’89, dorința organizatorilor de a-l face cât mai accesibil nu mai este un secret. Așa-zisele "competențe” s-au transformat în parodic: ce respect mai trezește un examen pe care-l iei dacă îndeplinești condiția suficientă de a ajunge în sală? La literatura română multe dintre subiecte sunt la alegere, ce poate fi mai elegant decât atât? Tu alegi, tu tratezi, crezi că în învățământul superior vei avea vreodată posibilitatea să alegi între două subiecte la vedere?

Speaking of the devil , mi-ar plăcea să-ți citesc impresiile după prima sesiune de vară de la Universitate. Pot paria că, uitându-te în urmă, bacalaureatul ți se va părea exact cum îți spun eu acuma, un exercițiu superlight mentolat. Și asta pentru că orice curs universitar de an cu seminarii și cu bibliografie e de câteva ori mai amplu și mai dificil decât manualele de istorie sau geografie pe care le pregătești pentru bac. Și vei avea, oriunde te vei duce, cel puțin un examen de an foarte serios, cu un profesor incomparabil mai puțin dornic să te treacă decât comisia de bacalaureat. Când ai să auzi studenții vorbind despre cuie, să știi că despre asta vorbesc. În plus, ca să înțelegi că cele împotriva naturii încă n-au venit peste tine, prima sesiune de vară va fi chiar la începutul verii, adică atunci când tu ai fost anual în mood-ul de vacanță (soare, mare, muzică, distracție).

Sper c-ai văzut seria filmelor Rocky, cu Sylvester Stallone. Dacă nu, ar fi marele moment s-o faci, ca să pricepi ce ți se întâmplă. Până atunci, îți mai zic eu una-alta. Rocky e un boxeur pe care nu dă nimeni nici două parale și care se antrenează pentru un meci cu campionul mondial. Ca orice elev înaintea bacului, are un antrenor. Adică, un profesor. Ei bine, pentru o privire superficială, antrenamentele nu par a avea vreo conexiune cu meciul: Rocky este forțat să alerge zeci de kilometri, să sară cu coarda, să fugărească o găină într-un țarc, să bată cu pumnii un sac de piele plin de nisip. În ring, Rocky nu va face nimic din toate acestea. În ring, Rocky va snopi din bătaie un om, va încerca din răsputeri să se ferească de pumnii lui și va ieși de acolo cu fața șnițel, cu arcadele rupte, cu un ochi complet acoperit de sânge. Dacă Rocky ar fi un elev român, probabil că și-ar lua antrenorul la trei păzește reproșându-i că l-a suprasolicitat cu coarda, cu găina, cu sacul de nisip, lucruri complet inutile în raport cu boxul adevărat. Și totuși, așa cum nimănui nu i-a trecut prin cap până acuma să pregătească un boxeur pentru un meci snopindu-l în bătaie de trei ori pe zi, nicio școală din lumea asta nu pregătește elevii pentru viață sau pentru piața muncii oferindu-le viață autentică sau munca la patron.

Mi-a reținut atenția delicioasa formulare: "memorarea de munți de informație inutilă”. Cu munții, sper că ne-am lămurit, sunt doar niște dealuri amărâte. Munții care așteaptă să-i escaladezi sunt binișor înaintea ta. Cât privește inutilitatea, fără multe menajamente, am să te contrazic. Dacă ai fi fost puțin atent, ai fi remarcat că utilitatea informației o enunți chiar tu: "memorarea”. Cum să-ți spun, memoria este ca un mușchi, se antrenează prin memorarea de informații. N-ai vrea să știi ce infern este viața cuiva fără memorie. Oarecum împotriva voinței tale, școala îți oferă training-ul pentru memorie de care vei avea nevoie și în universitate, și mai târziu, când inteligența ta va lucra exact cu ceea ce vei izbuti să memorezi. Să ne ierți dacă viața ta de acum încolo se va putea petrece fără structura mitocondriei, fără concatenarea șirurilor de caractere sau fără bătălia de la Oituz. Nu avem posibilitatea să consultăm ursitoarele ca să-i oferim un parcurs personalizat fiecăruia dintre elevii noștri, cu lecții pentru fiecare etapă a vieții viitoare, economisindu-le fiecare fărâmă de energie. Ba chiar ne-am permis să credem că energia intelectuală folosită de fiecare elev nu este o risipă, ci o investiție în propriul intelect. Noi ne credem că și lecțiile pe care nu le vei accesa nemijlocit tot îți vor servi la ceva: antrenamentul tău intelectual. Gândește-te că anumite lecții sunt ca niște gantere, nu-ți servesc să decupezi friptura în farfurie, dar lucrează mușchii cu care cândva vei mânui furculița și cuțitul.

Legat de faptul pe care-l reproșezi că nu ești încurajat să gândești critic, mă întreb cum anume ai putea privi critic lecția despre genele recesive de la genetică. Sau concordanța timpurilor la subjonctiv de la franceză. Sau aruncarea mingii de oină de la educație fizică. Ai idee câți ani studiază un medic înainte de a avea oportunitatea să gândească critic? Mă tem că admirația pentru gândirea critică ar trebui să fie pe măsura oportunităților de a o folosi în învățământ: mică. Dacă vei dori să urmezi studii de istorie, de exemplu, nu crezi că înainte de a prezenta o viziune alternativă ar fi onest să înveți și să înțelegi viziunea împărtășită de curentul principal? Ce anume vrei să critici înainte de bacalaureat, ceea ce încă nu ai avut răgazul să înțelegi? Deja critici limbajul folosit de materiile școlare, și dacă asta înțelegi prin gândire critică atunci este dezamăgitor. Vrei să înlocuiești ceea ce tu numești "limbaj academic” cu un idiom elev-friendly, fără să cântărești nici ce înseamnă asta, nici care ar fi consecințele.

Dragă elevule care te plângi că manualele sunt lipsite de "grafice și imagini reprezentative”. Pe mine tocmai avalanșa de imagini mă îngrijorează, și nu doar din manuale. Bombardamentul de imagini de orice fel amenință de la o vreme exact capacitatea elevilor de a lucra cu ideile. Acestea din urmă se slujesc musai de limbajul academic de care te plângi tu. Accesul la idei este condiționat de stăpânirea limbajului și se poate afirma că cei care acced la ele sunt exact cei care nu se plâng de dificultățile lexicale. Ne pare rău că te simți în plus în ecuația asta, însă o școală în care elevii să nu învețe constant lucruri noi (printre altele: cuvinte noi) ar fi ceva de neconceput. Și da, te învățăm literatură pentru că este o deschidere excelentă și facilă către: istoria mentalităților, antropologie, sociologie, etică, morală și religie. Te forțăm să înveți "formule matematice complicate” ca să-ți arătăm la analiză matematică faptul că rigoarea poate coexista superb cu intuiția. Exact ca-n viață.

Am citit cu atenție partea cu cifrele statistice. Nu e foarte clar ce anume vrei să spui, bănuiesc că insinuezi că școala românească e de vină pentru abandonul școlar. Sugerezi o chestie fantastică: că cei pierduți pe parcurs ar fi nemulțumiți de calitatea actului educativ. Cumva, ca niște consumatori care întorc spatele unui produs, și rău fac, pentru că ulterior piața muncii îi elimină. Iar cei care rămân în școală, zici tu că rămân degeaba, pentru că piața muncii nici pe aceștia nu-i poate valorifica. Dragă elevule, cred că faci o confuzie, una dintr-un lung șir. Întâi de toate, școala ca sistem nu este un borcan, adică nu poți izola școala de restul societății. Nu școala a trimis părinții copiilor în străinătate și cu certitudine nu școlii trebuie să i se reproșeze malnutriția severă de care suferă 50% dintre copii României. Excluderea socială a celor aflați sub pragul sărăciei, subcultura manelistică, delirurile video, fascinația pentru banii câștigați ușor – vei fi de acord că nu se pot nici ele reproșa școlii. Abandonul școlar și analfabetismul sunt fenomene de interconexiune amplă, la care participă și globalizarea, și marea dezindustrializare de după 1989, și statutul de colonie economică a României. Te superi dacă nu-ți împărtășesc câtuși de puțin viziunea simplistă?

Cât privește acuza legată de inadecvarea dintre școala românească și piața muncii, văd că pornești de la premiza că singura scuză pentru care ai mai fi dispus să suporți sistemului de învățământ ar fi aceea a distribuirii de calificări utile. Eu zic: Doamne ferește! Cu ani în urmă, când în România încă mai erau fabrici, un proaspăt absolvent de Politehnică a fost parașutat într-un astfel de loc. La producție, tânărul avea cunoștințe ioc. Luat la bani mărunți pe probleme concrete, îl băteau și inginerii, îl băteau și maiștrii, ba îl băteau și muncitorii. Atunci lumea se isterizează: voi chiar nu învățați nimic la școală? Și atunci absolventul le-a răspuns tuturor: ba da, școala m-a învățat să învăț. Ce n-a zis, dar s-a văzut pentru cine avea ochi să vadă, e că lui îi formase și caracterul. Avea instrumentele intelectuale de care era nevoie, dar și voința de a le pune în practică. Să știi că povestea asta o știu de la un profesor-inginer care o folosea ca argument exact la reproșul pe care-l faci tu aici (nimic nou sub soare!).

Nu-i poți cere școlii să-ți furnizeze exact cunoștințele și deprinderile de care vei avea tu nevoie la angajare. Este posibil să-ți schimbi de 3-4 ori profesia, cum ar putea școala să anticipeze așa ceva? Nici măcar școala de șoferi nu scoate șoferi, ci doar oameni capabili să acumuleze experiență, sper că nu e un secret pentru nimeni faptul că până nu faci 100.000 km nu are rost să te numești șofer. Cum anume ar trebui pregătită înainte de bacalaureat o stewardesa? Dar un scriitor? Mă voi revolta întotdeauna împotriva pretenției că rostul școlii ar fi acela de a prepara oameni pentru mașina de tocat oameni numită piața muncii. Voi crede până la capătul vieții mele că rostul școlii este să formeze la elevi, suprasolicitându-i și forțându-i ca să învețe să-și descoperi limitele nebănuite, pe lângă structurile intelectuale perene, mai cu seamă caracterul. Iar marea mea tristețe ca profesor este că școala, complăcându-se în rolul de anticameră a serviciilor de resurse umane de la noi și de aiurea, începe să rateze exact misiunea ei dintotdeauna, aceea de a forma OAMENI.