ascultă articolul

M-am născut într-o casă plină de cărți. Un apartament la ultimul etaj, era saună vara, dar părea o sală a oglinzilor, căci orice petec de perete era acoperit cu rafturi pentru cărți. Izolația era așadar termică și culturală.

Dacă sunt așa cum sunt, lor li se datorează: părinților, cărților, dascălilor. Sunt modelat după ADN-ul tatei și al mamei, dar și după amprenta personalității învățătorului meu, domnul Vasile Mititelu, a profesorului de matematică Traian Cohal ori a dirigintei mele, Eugenia Păvăleanu. Rebel fiind, uram la ei lucruri; dar acele lucruri ajungeau la inima mea și mă făceau mai bun, în pofida voinței mele.

Privesc cu drag în urmă și cred că cea mai frumoasă parte a vieții mele este perioada școlară. Aceea a prieteniilor pe viață. Pentru că lumina dascălilor nu iradia direct asupra mea, ci prin și alături de colegii mei, ei înșiși plastilină întru modelare. De aceea e cea mai frumoasă, pentru că presupunea, deodată, intrarea în colectivitate și contactul cu minți luminate. E cert că omul nu a fost creat pentru a viețui singur, interacțiunea cu semenii este vitală pentru dezvoltarea personalității umane. Orice teorie care se opune acestui dat, atomizând societatea și însingurând individul, este morbidă.

Am făcut parte din generația „decrețeilor”, considerată astăzi ca fiind cea mai educată din istoria României. Eram de trei ori mai mulți decât orice serie dinaintea sau de după noi. La Școala generală 4, din Tătărași, de obicei, erau clase, în ciclul primar, de la A la D. Noi eram până la M, eu eram în J; peste 40 de suflete într-o singură clasă. Mi-i amintesc pe colegii mei și acum, pe fiecare în parte, de-atunci, din gimnaziu, din liceu. Prietenii apropiați pe care-i am acum sunt aproape toți... de-atunci.
Când fac cale-ntoarsă cu memoria către anii copilăriei școlare, sentimentele care mă dominau își fac loc la fel de viguros în trăirea retrospectivă: emoție, curiozitate, un fel de teamă smerită, spirit de competitivitate, magia necunoscutului pe care aveam să-l deslușim. Eu cred că aceste straturi în devenirea unui om ar trebui reașezate ca într-o tectonică de neatins, pentru redarea sănătății naturale a creșterii adolescenților spre devenire.

M-au întrebat cunoscuți mai tineri de ce iubesc atât de mult acea perioadă a anilor ʼ70. Nu puteam doar să le răspund vag, că amintirea acelor ani îmi sugerează lumină și bucurie; mai concret, le răspund așa: „Erau timpuri când oamenii se purtau minunat unii cu alții. Din acele vremuri, nu-mi amintesc ca vreodată, pe stradă, la școală, în autobuz, oriunde, cineva să fi ridicat tonul la altcineva, cu gând de ceartă. Nu aveam toate cele prin cămară, dar aveam un lucru neprețuit: respectul.”
Iar, dacă cineva m-ar întreba care este elementul principal care lipsește școlii de astăzi pentru a fi la fel de performantă ca pe vremuri, asta aș răspunde: respectul!

Trăiam în plină epocă totalitară. Dogmele comuniste își făceau loc cu predilecție în programa școlară. Aveam discipline, mai cu seamă ulterior, la facultate, precum Economie politică sau Filosofie materialist-dialectică. Unele materii, precum Istoria, Constituția (!), chiar și Limba română erau serios impregnate de ideologia marxistă: la Istorie, unele perioade erau ocolite, altele erau tratate exhaustiv, unele viciate în mod cert; la Limba Română, erau inserați autori proletcultiști precum Victor Tulbure, Anatol E. Baconski ori Mihai Beniuc, dar cu măsură și, mai ales, cu respect față de Eminescu, Rebreanu, Caragiale – niciodată distorsionați ori încriminați pentru cine știe ce idei anacronice raportat vremurilor acelora. Cum se putea una ca asta? Datorită conștiinței și personalității profesorilor noștri. Îmi amintesc de profesorul de istorie Eugen Vârgolici, când eram în clasa a șasea: lua manualul, părea că-l răsfoiește, apoi îl arunca pe catedră cu lehamite și începea să ne povestească istoria românilor așa cum îi dicta conștiința. Profesoara de română ocolea cu grație pasajele cu ode la adresa Partidului și a mărețului conducător și insista pe lecțiile (majoritare) care descriau fibra poporului român: multiplele fațete eminesciene, rădăcinile culturale de la Dimitrie Cantemir încoace, estetica urâtului a lui Arghezi și câte și mai câte... Iubirea de cunoaștere și de adevăr ne era transmisă de cei în a căror suflete ea nu se stinsese. Căci nicio epocă nu-ți poate suprima demnitatea culturală dacă ai mereu grijă de sufletul profesiunii tale.

Părinții mei erau profesori universitari la Litere. Dar niciodată, absolut niciodată nu ar fi cutezat tatăl meu să contrazică părerea profesorilor mei de gimnaziu și liceu asupra odraslei neprețuite, necum să le dicteze cum să predea, ce să predea, cum să se poarte cu elevii, cum să-i noteze... Școala era sfântă pentru oricine! De la Primul-Secretar (echivalentul președintelui de Consiliu Județean acum) – fiica unuia dintre ei mi-a fost colegă și avea mari dificultăți de a supraviețui de la an la an în clasa de elită a liceului ieșean cel mai bine cotat – până la directorii uzinelor ori miniștri. Nimeni nu avea căderea sau tupeul să modifice ceva, să facă presiuni în cancelaria Liceului Internat „Costache Negruzzi”, nici măcar să aibă „sugestii”. Retrospectiv, îmi pare de necrezut cum putea acea generație de profesori, după 30 de ani de totalitarism (dintre care primii 15-20 crânceni), să-și mențină demnitatea profesională, verticalitatea didactică, fibra de dascăl pe care o știam de la Domnu Trandafir al lui Sadoveanu, iar după încă 30 de libertate să se înconvoaie ca batoanele de ciocolată în bătaia soarelui, nu ca perii plini de roade... Este posibil ca anii de „libertate” să se fi sumat anilor de „dictatură”, altfel nu se explică. Paradoxul ar putea fi combătut poate prin teorii de tipul „este o distrugere programatică, conform unui plan, a tuturor instituțiilor care reprezintă pilonii societății” sau „ideologia neomarxistă este cu mult mai nocivă decât aceea din care se trage”, dar, desigur, acestea ar fi „conspiraționiste”, poate chiar de influență rusească.

Pe palmele mele de „luptător neînfricat” zăresc și acum urmele riglei de nuc, cu grosime de 8 milimetri, a învățătorului meu. Pedepsele (și) corporale pentru indisciplină ori rea-voință – trăsături tipice pentru unii copii cu personalitate excesivă (tocmai aceia de care se leagă speranțele viitoare de progres!) – făceau parte din ritualul consimțit al colectivității patronate de dascăl în lupta comună întru devenire și autodepășire. Apologeții educației de tipul „lasă copilul să facă ce vrea și nu-l pedepsi niciodată prin durere” au reușit, prin denaturarea demersului educațional firesc, să creeze generații cu carențe de nerecuperat în privința empatiei: dacă nu știi ce este durerea, nu vei putea niciodată să ai compasiune, nu vei putea niciodată să simți magia protecției pentru un semen nevolnic, a grijii față de un animal, vei avea mereu tentația cruzimii și, la un moment dat, îi vei da curs.
Am fost extrem de enervant de mic. Neascultător, „cu idei”, periculos pentru valorile materiale din jur, impertinent. Ca acum. Drept care, am fost bătut după cum urmează: 1. Bunica. Nuiele de alun. Treceau prin treningul indigo ca grebla prin fân și lăsau un imprimeu violet, ca de la grătarul de mititei; uneori nu puteam sta așezat pe scaun câteva zile (de fapt, nici în mod normal nu puteam sta locului mai mult de cinci minute). De treningul indigo și fundul inclus m-a mușcat și Țuchi, câinele din vecini, pentru că îi făcusem în mod repetat semne pe care el le-a considerat drept obscene; și pe el îl enervam. Bunica a trăit până la 94 de ani, până în 2013, o adusesem de câțiva ani în Iași, cu mine, ca să o putem îngriji. Probabil că a fost omul care m-a iubit cel mai mult. 2. Tata. Cureaua de la pantaloni. O dată, și furtunul de la mașina de spălat. Două lucruri îl deranjau: dacă mințeam și dacă eram „nepoliticos”. Pare că nu a rezolvat mare lucru prin activitatea fizică dedicată mie. Și pe el, și pe bunica i-aș primi bucuros înapoi, acceptând, în schimb, două nuiele și trei curele la fund în fiecare săptămână, să spunem, marțea și vinerea. 3. Mama. Câteva palme, de vreo două trei ori. 4. Învățătorul. Rigla de nuc. În special, pentru tentativele mele repetate de a crea haos în clasă ori de a capta atenția. 5. Profesorul de matematică. Urechi, perciuni, scalp. În general, pentru replici originale, cu pretenții de umor. Deci, bătaie cât cuprinde. Cu toate astea, se pare că nu am rămas traumatizat, nici complexe de inferioritate n-am dezvoltat. Ba, din contră. Mereu m-am băgat „la bătaie”, niciodată n-am stat în tribună, încurajându-i pe alții s-o facă în locul meu. O personalitate „voluntară”, revoltată și individualistă. Cum copilăria mea a fost cea mai fericită perioadă a vieții și cea în care am simțit ce înseamnă libertatea, probabil că de-acolo mi se trag și unele pusee revendicative și excesele antisociale ale spiritului de dreptate. Pentru că pentru asta nu m-au antrenat suficient cei care au avut grijă de mine, de-a lungul anilor: să fiu obedient.

Nu, nu am fost traumatizat în copilărie de părinții mei sau de profesorii mei, nu mi-au reprimat personalitatea câtuși de puțin, doar m-au întărit, m-au făcut să învăț atunci când trebuia, prin exemple în doze mici, extrem de utile, ce este pedeapsa, ce este durerea, ce este umilința, ce este pericolul, ce este eșecul. Înarmat cu aceste cunoștințe, un copil nu mai are, la maturitate, decepții, nu mai are depresii, dar, mai ales, devine imun la răutate. Nu mai are frică și nu mai are rețineri în a-și afirma cu franchețe personalitatea. Când îndoiala față de propria-ți personalitate se insinuează, nu mai trăiești, doar viețuiești (de fapt, supraviețuiești). Și ești inutil pentru cei din jurul tău.

Colegei mele dintr-a doua, Daniela Burdea, învățătorul Mititelu îi picta vârful nasului cu stiloul cu cerneală roșie, atunci când greșea. Ea nu „beneficia” de rigla de nuc, doar noi, băieții. Colegului meu, Călin Monor, profesorul de matematică Traian Cohal i-a aplicat, printr-a noua, o corecție craniană cu un echer de lemn, probabil pentru a-l deprinde cu virtuțile unghiului drept, greșind un pic intensitatea impactului, până la sângerare. În pauza mare, Răzvan Avram, alt coleg, fugea pe coridoare și prin clasă, cu echerul în mână, strigând: „Corpul delict! Corpul delict!” Cum de astfel de „manopere” fetele erau ferite, am putea conchide retrospectiv că se practica atunci un soi de discriminare, iar ideologia de gen ar fi avut mici șanse de implementare – pur și simplu, ne-am fi întrebat toți, elevi și profesori, „ce dracu vor ăștia? cum adică fetița să fie băiat, iar băiatul fetiță? cum adică se poate să nu fie nici fetiță, nici băiat?”. O lume care-și păstra încă fundația de normalitate. Olimpici sau codași, înalți și scunzi, fete și băieți, constituiam acea familie extinsă, un organism viu, o echipă în care nimeni nu se simțea abandonat sau inutil – adică ceea ce ar trebui să însemne societatea în ansamblu; asta învățam, pe lângă materii: cum să devenim membri ai societății.

Dacă ar fi să numesc un sentiment ori o stare de spirit care domina atmosfera celor 12 ani de școală, nu ar fi poate nici bucuria de a fi împreună, deși acela era liantul, nu ar fi nici teama de examene – o, da, uneori și acum visez că am confundat subiectul la teză! – nici fiorul în fața feminității colegelor mele, probabil că cel mai pregnant în memorie ar fi spiritul de competitivitate. Acesta alimenta ambiția de a deveni în fiecare zi mai bun, mai aproape de colegii care erau mai ageri la problemele de fizică, mai iuți la sprint, mai melodioși în pronunția la franceză, mai țiitori de minte ai datelor istorice ori ale celor de geografie economică... Așa cum cărțile citite în adolescență așază în subconștientul nostru cărămizi invizibile, disparate, fără legătură aparentă între ele sau cu subiectele din acele cărți, dar care se vor reuni cândva în solidar pentru edificiul personalității noastre întrupată pe scheletul culturii generale, tot așa și lecțiile în colectivitate sunt ca liantul de ciment al acelor cărămizi; ele consolidează și dau formă minunilor care ne pătrundeau în suflet în fiecare zi, prin fiecare carte citită ori prelegere auzită.
Din acea clasă, 12 am devenit medici, majoritatea în centre universitare, și restul ingineri. Cei mai slab cotați la examenele și diversele testări, care se succedau cu frecvență nemiloasă, au devenit oameni de afaceri de succes. Antrenamentul asiduu de competitivitate ne-a făcut să fim mereu printre primii în orice, să ne mobilizăm feroce mai cu seamă la examenele decisive pentru viitoarele noastre cariere. Artiști nu am avut în clasă, dar mulți dintre noi cântam la un instrument și practicam, cu mai mult sau mai puțin succes, un sport. Profesorul de muzică Florin Bucescu, devenit ulterior, după Revoluție, preot, ne ducea aproape în fiecare lună la Filarmonică. Corul liceului, din care câțiva din clasă făceam parte, a câștigat, sub bagheta lui, finala pe țară. Cohal, deși nu ne era diriginte, se întâlnea mereu cu noi în afara orelor de clasă, fie pentru pregătirea suplimentară a olimpicilor la matematică, fie doar ca să stea de vorbă cu noi; ne ducea de două-trei ori pe trimestru prin păduri, ori la săniuș. Pentru că știa că performanța olimpicilor lui depindea nu numai de buchea logaritmului, ci și de oxigenarea creierului, că la examen participam individual, dar pregătirea o făceam în echipă și aceasta trebuia sudată în mai multe moduri. Practic, fiecare om din cancelarie contribuia cu ceva la a ne învăța să fim oameni. Pare simplu, dar această simplitate se poate manifesta doar în normalitate. Ei, așa ajungeam să ne venerăm profesorii, uneori retroactiv (pentru că, de multe ori, eram și-n conflict, pe parcursul anilor școlari), dorind poate să ajungem ca ei sau preluându-le modelul: strădaniile profesoarei de română Păvăleanu de a ne lumina, ale lui Popescu ori Giosu la engleză și franceză, rigurozitatea de tip german a profesoarei de geografie Angela Swijewski ori imposibilele zbateri de a ne capta cât de cât atenția ale profesorilor de discipline tehnice Ivenița Rujoiu sau Marcel Ciornei. Iar noi, întru gratitudine, le compuneam versuri, mai cu seamă atunci când mergeam să-i urăm, la sfârșit de decembrie. Sub pavăza versificării (pe principiul „n-am găsit altă rimă”) puteam să ne vărsăm atunci tot năduful nemulțumirilor puerile pe care le aveam la adresa lor. Atunci, clasa de matematică-fizică excela, fie și pasager, în domeniul umanist. Așa era școala pe vremea mea.

Ca răspuns la întrebarea Cătălinei „Care sunt diferențele dintre învățământul de-acum și cel de atunci și ce-i lipsește celui de acum?”, am subliniat cu bold câțiva termeni în textul de mai sus, ca borne pe care le consider esențiale în demersul educațional și care, fie au fost distorsionate, fie s-au pierdut.

Bunăoară, cum am mai putea vorbi despre importanța respectului în școală, când acesta a dispărut complet? Pe de-o parte, respectul pentru propria-ți meserie, pentru elevi și părinții acestora, iar, pe de altă parte, respectul pentru dascăli și munca lor de Sisif întru modelarea de caractere prin deprinderea obișnuinței de a învăța și a discernământului de a alege ce să înveți. Veți spune că respectul nu se pretinde, nu e dat prin lege, ci se câștigă. Da, e o interacțiune aici, un feed-back biunivoc, respectul generează respect, dar firele de legătură ale acestei corespondențe au fost destrămate prin câteva elemente de așa-zisă „evoluție”:

1) Reducerea importanței programei școlare în pregătirea elevilor pentru examenele de admitere în învățământul superior; lipsa acestei corelări directe a impus necesitatea pregătirii separate, prin meditații, specifice naturii viitorului domeniu și necesității stricte a tipului respectiv de examen; exemplul Medicinei pare a fi cel mai la îndemână. Odată cu trecerea imperioasă a viitorului admitant la un regim de pregătire intensivă, în particular, importanța orelor de clasă derulate în aceeași perioadă a scăzut dramatic, nu numai ca necesitate a cunoștințelor predate, ci chiar ca prezență; obiectivul vital al elevului, acela de a fi admis la facultatea dorită, a determinat profesorii să „închidă ochii” la lipsa de interes pentru materia în curs, să tolereze absențele. E o discuție vastă aceasta legată de modalitățile de selecție a viitorilor studenți în funcție de abilități, competențe inițiale, aspirații, vocație și poate că și aici ar fi necesare modificări. Pentru că, dacă un tânăr lipsit de dicție și abilități de comunicare dorește să devină cercetător științific, iar noi îl facem profesor în același domeniu, e o problemă.

2) Presiunea crescândă pentru reducerea elementelor coercitive în actul didactic, pentru așa-zisa eliberare de stres a „tinerelor vlăstare”, a condus la lipsirea profesorilor de școală de importante pârghii în demersul de modelare a unor minți încă insuficient coapte, dominate, mai ales în anii adolescenței, de instinctele primare. Profesorilor nu le mai este permis nici să ridice vocea la elevul doar neatent sau complet indolent, darămite să folosească mijloace punitive fizice. Dacă punem la socoteală că nu toți profesorii au privire albastră oțelită ori abilități de îmblânzitor, iar pedagogia cazurilor particulare nu este suficient dezvoltată ca materie de studiu în facultățile care ne dau profesorii, devine clar că aceștia sunt complet dezarmați în fața tendinței naturale și sănătoase a copiilor către indisciplină, insubordonare, distragere a atenției ori a unui soi de lene caracteristic vârstei de creștere. Dacă, în mijlocul familiei, micile corecții fizice care servesc părinților pentru a domoli excesele de personalitate rămân în cadru intim, neștiute, la școală, acest lucru nu mai este posibil. Orice agresiune acustică sau persuasiune mai viguroasă din partea unui profesor poate fi înregistrată și riscă să facă ocolul internetului. Rămân astfel, ca arme ale profesorului însingurat în mulțimea de copii: blândețea fermă, vocea scăzută și gravă, privirea mustrătoare, schimbarea intempestivă de subiect, rugămintea stăruitoare... Cam puțin, dacă ar fi să ne gândim fie și doar la ce făceam noi înșine atunci când eram copii. Vă mai amintiți ora de Desen?
Tot la acest capitol trebuie menționată o altă greșeală, după părerea mea, survenită la presiunea acelorași susținători ai protejării copiilor față de stresul școlar: înlocuirea notelor cu calificative în ciclul primar, cu tendință de a fi extinsă. Această măsură afectează sever una dintre bornele evidențiate de mine în textul de mai sus, și anume spiritul de competitivitate. Dacă eu am luat o notă de 7 în primele săptămâni ale trimestrului și colega mea a luat 9, eu nu am sentimentele rănite deloc, ci am reperul de la care să pornesc pentru a o ajunge pe colegă din urmă, iar ea pentru a se perfecționa. Dacă eu primesc calificativul, eventual confidențial, la sfârșitul trimestrului, e clar că sunt privat de aceste repere. Dacă viața adultului, în mediul profesional și, în general, în societate, ar fi lipsită de stres, atunci ar avea o noimă grija obsesivă de a elimina stresul școlar (măsurile de coerciție, severitatea profesorilor, sistemul de notare, examenele de etapă etc.), dar, cum nici vorbă să fie așa în societatea de tip „care pe care” în care trăim, se conturează net stupiditatea acestor teorii care nu fac altceva decât să arunce total nepregătiți tinerii în vâltoarea luptei pentru supraviețuire.
Nici puterea notei, în gimnaziu și liceu, nu mai are vigoarea de altădată. Presiunile externe (de la „cei care cu adevărat muncim”, adică noi, antreprenorii, oamenii de afaceri, micii producători, cu alte cuvinte, cei care ne bazăm preponderent pe „școala vieții”, nu pe școala voastră) fac sistemul de notare să tremure ca varga în furtuna de acuze prezumtive asupra profesorilor. Recent, un dascăl a fost acuzat de sinuciderea unui adolescent pentru că l-a lăsat corijent. De ca și cum profesorul ar fi obligat să le dea notă de trecere celor care nu au reușit să învețe materia. N-or fi vinovați, oare, părinții, pentru că l-au lăsat pe copil să crească fără să învețe ierarhia necazurilor, astfel încât o simplă corijență să i se pară a fi sfârșitul lumii? Da, e un caz dramatic dus la extrem, dar marea majoritate a profesorilor actuali nici măcar nu mai îndrăznesc să le reproșeze ceva elevilor, darămite să le pună note mici, de frica scandalului pe care părinții ar urma să li-l facă. Acest fenomen a dus în derizoriu notarea elevilor pe parcursul trimestrului și a viciat raportul calitativ care monitorizează acumularea noțiunilor. El nu va putea fi recuperat până când profesorii nu-și vor redobândi independența absolută față de factorii externi (părinți, director, influențe pecuniare).

3) Economia „de piață” și relativizarea ierarhiilor în funcție de bogăție au trimis corpul profesoral în ungherul umilinței. Când tu le înveți minunile lumii pe odraslele unora care câștigă de zece ori mai mult și nu ezită să arate asta în nicio ocazie, oameni pentru care originile limbii române, Egiptul antic sau trigonometria sunt vacsuri față de importanța bunurilor acumulate prin sudoarea frunții sau șmecheria din spatele ei, e din ce în ce mai greu să-ți menții echilibrul în fața suflului mercantil. Ei nu știu că micuții nu se vor putea descurca, în jungla comunității dominate de aceleași principii de supremație a banilor, înarmați cu bunăstarea efemeră oferită de succesul financiar al părinților, ci cu bogăția sufletească și mentală a știutului de carte! Căci nimic nu înmoaie mai lesne opulența arogantă a latifundiarului primitiv decât respectul impus de cultura aplicată. Pentru a te menține deasupra curenților vremii, trebuie să ai în interiorul tău (și nu în conturi!) vâslele și vesta de salvare; altfel, oricâtă zestre ți-ar fi lăsat părinții în cufăr, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge slugă. Moștenirea pe care nicio viitură nu ți-o poate lua este doar știința de carte. Priviți-i pe îmbogățiții ultimelor decenii, cei care apar în spațiul public: se cred geniali, doar pentru faptul că au reușit să-și înșele partenerii de afaceri sau că le-a dat Dumnezeu o idee miraculoasă la momentul economic potrivit! Țâșnește preaplinul din ei, conștiința îmbuibată a propriei valori, la fiecare cuvânt pe care-l rostesc. Imaginați-vă cât de dificil este pentru un profesor să-i convingă că odraslele zămislite de acești aleși a sorții nu sunt câtuși de puțin geniale precum cei care le-au procreat, ci, din contra, abia de adună de-un șase!... Sacrilegiu! Lezmaiestate! Mais comment est-ce possible?! Oare nu ar trebui reașezată bariera de imunitate a profesorului față de curiozitățile lumești ale rudelor domnilor Goe? Nu asta ar fi calea spre recuperarea copiilor a căror independență intelectuală este reprimată de adulația parentală la fiecare giumbușluc firesc pe care-l săvârșesc micuții? Sigur, maniera în care copilul este educat trebuie obligatoriu să rămână la latitudinea părinților și nimeni altcineva, nici măcar școala nu are voie să decidă în această privință; dar chiar dacă eu, ca tată, sunt deținător absolut al drepturilor privind calea spre devenire și dezvoltare a copilului meu, atunci când îl duc la clubul de fotbal, timp de două ore, doar antrenorul decide ce fel de exerciții trebuie să facă, când să lucreze cu mingea și dacă îl bagă sau nu în echipa de început a unui meci. Chiar dacă rolul principal în viața noastră este jucat de părinți, celelalte nu trebuie neglijate, distorsionate, influențate ori disprețuite. Pentru că asta e menirea lor, să acționeze complementar educației din mediul familial, să o armonizeze cu cele din familiile celorlalți, asta e meseria lor, pentru asta s-au pregătit și au acumulat o experiență de ani, la asta se pricep, prin asta sunt utili societății.

După părerea mea, redarea independenței profesorilor este obligatorie. Iar independența profesională nu poate fi reafirmată decât prin independență (și) economică. Eu cred că învățământul trebuie – în mod real, nu doar clamat – să constituie prioritatea zero a oricărei guvernări, din orice stat. El este temelia sănătății unei societăți, zăcământul vital, izvorul de apă vie, sângele unei națiuni. De aceea, dacă aș avea vreodată putere decizională în țara mea, reconstrucția societății ar începe de la baza ei – învățământul. Disprețul față de acest domeniu decisiv pentru sănătatea și progresul comunității este sursa degringoladei din toate celelalte. Nu poți avea generații instruite, specialiști, pionieri în domenii noi și, mai ales, nu poți avea caractere, fără profesori de calitate și fără educația din familie. Iar profesori de calitate nu poți avea dacă nu-i plătești suficient cât să nu plece în alte domenii, dacă nu-i respecți și dacă nu le oferi condițiile necesare. E ușor, așadar, de intuit, în această logică, unde trebuie să acționeze cei care vor să nimicească o societate: distrugerea învățământului și dezbinarea familiei. Cum distrug învățământul? Simplu: subfinanțare și discreditarea corpului profesoral prin umilire și oprobriu public generat de teze false. Dacă nu investesc în școli și țin salariile angajaților la un nivel neatractiv, voi determina un exod al inteligențelor către alte domenii, și atunci voi începe chiar să am și motive pentru acele false teze care postulează incompetența, indolența, lenea și parazitismul corpului profesoral. De altfel, idea stupidă că omul ar munci din patriotism, pasiune, altruism, datorie este de sorginte marxistă și a stat la baza utopiei „societății socialiste multilateral dezvoltate” cu rafturile goale.
Cu alte cuvinte, vrem ca oameni pricepuți, inteligenți, harnici și cu har să se „sacrifice” să ne educe copiii pe salarii penibile și la cheremul „grupurilor de părinți responsabili” (care întotdeauna știu ce e mai bine să facă școala pentru micuții lor einsteini), în loc să-și folosească abilitățile în activități cu mult mai bănoase, să-și deschidă propriile firme sau să lucreze ca angajați în sectoare de vârf, unde salariile sunt triple și nu vine niciun horodnicean la cancelarie să se burzuluiască la ei pe motiv că nu știu cine sunt el și cu Gigel, descendentul.

De mai mult de 12 ani, Legea educației naționale este încălcată încontinuu și nimeni nu are nicio problemă cu asta, dar suntem revoltați acum că profesorii fac grevă... „cum e posibil, dom’le, așa ceva?!” Procentul de 6% din PIB pentru învățământ nu a fost niciodată respectat. În schimb, cumpărăm rable zburătoare ca să ne luptăm cu Mongolia, plătim în avans arme oricum ineficiente, suportăm nevoile popoarelor învecinate și pretine, facem cadouri corporațiilor transnaționale...
Și cum ar putea fi folosiți acei bani, rezultați din eliminarea cheltuielilor de vasali, în cazul respectării Legii nr. 1/2011? Foarte simplu: programe și creșterea salariilor la un nivel care să atragă mințile luminate în educație. În niciun caz pentru implementarea nu știu căror ideologii alienate și infestarea creierelor tinere cu aberațiile nebunilor care vor să le distrugă.
Putem face asta? Nu, deocamdată nu putem, deoarece atacurile pentru disoluția națională sunt îndreptate, pe lângă învățământ și tâlhărirea resurselor naturale, către punctul nevralgic central: conducerea țării. Cum acolo fojgăie modele ale pramatiei care nu poate fi redresată de niciun profesor, în ciuda oricăror eforturi, arhetipul care ilustrează ideea de eșec educațional și școlar, ori exponenți ai rapacității indolente și slinoase pe care nici măcar mediul școlar nu o poate estompa, doar pe motivul că sunt agreați ca slugi de către mai-marii care ne spoliază, șansele sunt nule. Deocamdată!

4) Rolul școlii în societate nu mai este, în epoca actuală, acela de a forma caractere, de a pregăti „omul enciclopedic”, capabil să se adapteze oricăror provocări ale viitorului, oricăror condiții neașteptate, capabil să supraviețuiască oricăror calamități naturale ori sociale (cum, de fapt, se întâmplă acum) prin ceea ce deține în interior, nu în exteriorul efemer, supus intemperiilor. Gândirea critică a fost înlocuită de algoritmi, protocoale, șabloane, iar abilitățile, dobândite prin exercițiu, de „aplicații” ale dispozitivelor digitale; dacă se „taie curentul”, ni se înmoaie genunchii discernământului, ni se „taie” și înțelegerea lucrurilor, capacitatea de reacție și de decizie și, în final, demnitatea. Cu alte cuvinte, noi vrem să ne dezvoltăm musculatura nu prin exerciții fizice anevoioase, care durează, ci prin mișcări pe ecranul gestionat prin joystick. După părerea mea, acesta este un semn cert de alienare. Homeostazia generală și, mai ales, fiziologia creierului suferă grav de pe urma înlocuirii demersului activ, participativ, cu cel pasiv, contemplativ, dat de folosirea improprie a dezvoltării tehnologice. Ca orice instrument, digitalizarea este un fenomen benefic sau malefic, în funcție de cum este folosit și, mai ales, de cine îl stăpânește. Dați un creion unui arhitect și un alt creion unei maimuțe și veți obține rezultate diferite. Cum decidenții lumii nu au nevoie de caractere sau de semeni care gândesc, au inițiative ori se opun altora, ci au nevoie de maimuțe obediente, este naturală constatarea că instrumentele moderne nu sunt folosite în beneficiul umanității ci, din contră, pentru a o tâmpi ireversibil. Așa se face că rolul școlii în societatea actuală este deturnat – aș zice eu, în mod intenționat. Cetățenii „pragmatici”, „oameni moderni”, care nu-s obscurantiști, medievali, „pupători de moaște” ori tradiționaliști retrograzi, au învățat repede lecțiile curentelor ideologice vânturate la unison de mass-media „independentă”: școala nu le educă, nu le înarmează copiii, ci îi îndoctrinează și-i uniformizează, nu îi face să deprindă independență intelectuală, că-i nocivă, ci le trasează culoarele pe care au voie să circule, mai mult sau mai puțin conștient, cu gândirea care încă nu poate fi suprimată medicamentos. Așadar, școala nu mai este ca o liturghie zilnică și obligatorie pentru înălțarea spirituală și intelectuală a copilului, ci o instituție care ține loc de baby-sitter cât timp părinții sunt ocupați să facă bani sau să comenteze aprins ce li s-a mai zis la televizor.

Pentru mine, școala este un lăcaș sfânt și aș face orice să o readuc măcar pe piedestalul pe care era așezată pe vremea mea.

===========================================

Răzvan Constantinescu este unul dintre elevii acelor vremuri: anii 80. Fiind olimpic la matematică, la unul dintre cele mai prestigioase licee din România, Liceul Internat ”Costache Negruzzi” din Iași, a decis, în clasa a XI-a, că vocația lui nu se îndreaptă spre științele exacte, ci spre Medicină. Acest lucru a fost determinat de faptul că-l avea drept model pe un om care era medic. Decizia lui nu a rămas fără consecințe: în ultimii doi ani de liceu, abia de a evitat corigența la Matematică – pe profesor nu-l interesau performanțele anterioare la matematică ale elevului R.C., ci ceea ce știa la matematică elevul R.C. în momentul ascultării sau al tezelor.
În 1986, concurența la admiterea la Medicină era de 10 pe un loc. R.C. a intrat pe la jumătatea listei. Noroc de Fizică și Chimie, că la Biologie a reușit abia 7 și ceva. După spusele sale, anii de facultate i-a petrecut în două moduri: distracție și petreceri cât cuprinde, precum și stat în spital uneori și 72 de ore neîntrerupt. La terminarea facultății, a avut norocul să poată participa la un examen de intrare în UMF. Au fost șase locuri și el a ocupat poziția a doua. A ales clinica de gastroenterologie, unde lucrează neîntrerupt din 1993 și până acum (deși diriguitorii au vrut să-l concedieze în vara lui 2021 din cauza atitudinii împotriva măsurilor guvernamentale anti-pandemie). În 2003, această clinică a devenit de sine stătătoare, cu personalitate juridică, prin înființarea Institutului de Gastroenterologie și Hepatologie (IGH).
În perioada 2009-2010, R.C. a fost managerul IGH, reușind transformări spectaculoase, astfel că instituția a ajuns numărul 1 în România ca indicatori de performanță în rândul tuturor spitalelor, indiferent de specializare. Drept care a fost dat afară din funcție de către ministrul sănătății, Attila Cseke. Constantinescu nu a acceptat decizia și l-a acționat pe ministru în judecată. A câștigat, după un an, mai întâi la Curtea de Apel Iași și, în recurs, la ÎCCJ. Cu trei luni înainte de rămânerea definitivă a sentinței, IGH a fost desființat, alături de Institutul Inimii din Târgu Mureș (cele mai performante unități spitalicești din România), prin H.G. 85/2011, de către guvernul Boc.
R.C. s-a făcut remarcat în viața publică, folosind cu predilecție platforma Facebook, prin lupta de unul singur pentru anularea H.G. 85/2011 și reînființarea Institutului de Gastroenterologie și Hepatologie. A pierdut ambele procese la ÎCCJ, fără ca din motivările judecătorilor să rezulte răspunsuri la aspectele de nelegalitate invocate de petent. În ciuda înfrângerilor, notorietatea sa a crescut constant, devenind simbolul luptei solitare pentru o idee.
Are doi copii, ambii absolvenți ai aceluiași liceu, ”Costache Negruzzi”. Fiica lui, Andra, este probabil cea mai mare campioană de matematică din Iași din acest secol. În urma performanțelor, a fost acceptată de Princeton University, pe care a absolvit-o în 2014. De atunci, trăiește la New York, unde s-a căsătorit. Fiul lui, Codrin, este rezident de Chirurgie Plastică, la Iași.
Așadar, opiniile domniei sale exprimate în articolul de mai sus, sunt din trei perspective: elev al unui liceu de prestigiu, tată al unor elevi care au urmat aceeași școală, cadru didactic de predare la Medicină – R.C. ține de peste 15 ani cursul de Semiologie Medicală (știința semnelor și a simptomelor) pentru anul III.
În anul 2013, prietenii săi i-au adunat articolele și postările de luptă și au alcătuit o carte de 400 de pagini, pe care au și publicat-o, fără știrea lui, sub titlul (R)umori. În câteva săptămâni, s-au vândut toate cele 3000 de exemplare, banii obținuți fiind donați unor copii dintr-n cartier mărginaș al Iașului. R.C. a devenit astfel primul autor căruia i-a apărut o carte scrisă de el, fără știrea lui, în timpul vieții.
Cu activitatea politică, R.C. a cochetat în câteva rânduri, culminând cu alegerile din 2012, când a obținut, ca independent, 3,17% în cursa pentru Camera Deputaților. Ulterior, a mai fost vicepreședinte ALDE (2016-2018) și membru al cvartetului Coaliției pentru Națiune (2022), ca prim-vicepreședinte, alături de Iulian Capsali, Dan Chitic și Aurelian Popa.
Notorietatea sa a crescut și mai mult în perioada pandemiei, când a fost primul medic din România care a explicat resorturile oculte ale măsurilor pe care domnia sa le considera aberante. Deși supus cenzurii acerbe și acțiunii punitive a Colegiului Medicilor și a conducerii UMF Iași (ulterior, a câștigat absolut toate spețele în instanță), prin intervențiile sale, R.C. a contribuit la încurajarea conaționalilor, la menținerea speranței acestora și – crede dumnealui – la reducerea ratei de acceptare a unui produs pe care îl consideră ”otravă”. Prin aceste demersuri, a stârnit adulația populară, fiind, la momentul de față, una dintre cele mai ascultate și mai respectate voci din spațiul public.

Revista Viitor pentru Educație