Dr. Andrei Dîrlău: Educația – de la „stultificare” la paideia și la pedagogia creștină 

Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul: este primul vers din Iliada, în excepționala traducere a lui George Murnu.

Și mă întreb: oare câtă mânie mai pot acumula românii, cât mai pot îndura până revolta lor va izbucni?

Dacă în 1912 se traducea eposul homeric, azi copiii români nu mai citesc. Sau dacă citesc, li se oferă dejecții „literare” precum Suge-o, Ramona (scuze dar asemenea titluri jenante se publică). Aici suntem astăzi. Atâta am decăzut într-un secol: de la genialii hexametri ai lui Murnu la vulgaritatea și stupiditatea Ramonei din romanul omonim.

În perioada interbelică, Mircea Eliade scria în eseul România în eternitate:

„Trebuie să iubești România cu frenezie, să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor, ca să uiți gradul de descompunere în care am ajuns!”

Iar în Piloții orbi:

„Într-una din cele mai primejdioase epoci cunoscute de Europa, luntrea statului nostru e condusă de piloți orbi. Azi, când se duce o mare luptă, elita noastră conducătoare își conținuă afacerile și reformele moarte. Acești oameni sunt invalizi: nu văd, n-aud, nu simt. Instinctul lor statal s-a stins.”

Exact – literalmente – aceleași lucruri le-ar scrie Eliade despre elita noastră conducătoare și astăzi.

Azi guvernarea e o combinație între cleptocrație, kakocrație și stultocrație (vezi Lauda Stultitiae– „Elogiul prostiei” – de Erasm din Rotterdam).

Adică suntem astăzi conduși de hoți, proști și ticăloși.

România se „stultifică” văzând cu ochii. Guvernarea prostocratică ne distruge!

România e demolată de ticăloșie și hoție, dar și de stultocrație, de prostocrație.

Educația e în colaps. Ministrul Educației e acuzat de plagiat!

Analfabetismul funcțional e acceptat ca normalitate inevitabilă.

Am uitat care este menirea educației, cum ne învăța marele savant și pedagog Simion Mehedinți:

Educația trebuie să formeze caractere. Scopul învățământului nu e acumularea de informații, ci cultivarea virtuții și înțelepciunii.

Profesorul trebuie să insufle elevilor înalte valori morale și un înalt ideal moral și spiritual în viață.

A educa, etimologic, e format din ex și duco-ducere, cu sensul de a scoate de undeva și a duce altundeva. A educa înseamnă a scoate (elevul, omul în general) din starea de natură și a-l duce în starea de cultură.

Grecii o numeau paideia – educarea morală, intelectuală și fizică, în idealul Binelui și Frumosului (kalokagatia) și-n slujba comunității, apolis-ului.

În perioada interbelică aveam pedagogi și savanți ca Haret, Iorga, Rădulescu-Motru sau Vasile Băncilă – cel care spunea: ,,Sunt logos în ethosul neamului meu, îi tălmăcesc viziunea și idealul”, pledând pentru întoarcerea la izvoare sau autohtonizare.

Acesta este imperativul educației românești pentru care pledăm și noi, conservatorii: revenirea la marea noastră tradiție, valorizând trecutul și clădind pe temeiul credinței, păstrând identitatea și demnitatea națională.

„Un om, ca și un popor, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie și cât poate urma învățăturii lui Iisus” spunea Simion Mehedinți.

Poate părea o utopie, dar pentru creștini este un lucru evident. Deoarece Iisus Hristos nu e doar Mântuitorul lumii, ci și cel mai mare Educator al omenirii din toate timpurile.

Dorim o educație formatoare de caractere, care să ajute tânărul să-și găsească vocația, să-și realizezedeplin potențialul intelectual și uman, să-și desăvârșească virtutea.

Este faimosul ideal al Greciei antice numit Arete – excelența în virtutea morală.

E o pedagogie bazată pe cultivarea muncii, a efortului, activarea tuturor puterilor sufletești, a creativității, în vederea desăvârșirii.

Îndemnarea tinerelor generații spre muncă e cheia succesului lor în viață.

Dorim o pedagogie creștină: o educație ce cultivă asemănarea cu Dumnezeu, la care toți suntem chemați.

Pedagogia creștină încurajează relaționarea oamenilor între ei, în societate, dar și pe cea verticală, cu Dumnezeu.

Dorim o pedagogie care învață că, alături Biserică, și școala se ocupă de mântuire.

Pedagogia creștină este o pedagogie revelată, o pedagogie a iubirii.

Învățătura creștină inspiră un model educațional:

Hristos aduce un nou ideal, o lege nouă, o educație nouă, a cărei pedagogie spune că informația nu e suficientă; trebuie însoțită de iubire.

Noul Educator are o metodă nouă, originală – cea a Evangheliei. Originalitatea  metodei constă în iubire. Greutatea însă e să schimbi mai întâi sufletele dascălilor.

De aceea misiunea cea mai grea este alegerea și pregătirea celor chemați să îndrume națiunea, de la profesori la miniștrii educației.

Pedagogia creștină unește știința cu Scriptura. Deoarece nu există conflict între credință și știință.

Un dascăl ce transmite adevărurile de credință necesare desăvârșirii trebuie să cunoască fundamentele vieții creștine. Când predă, el Îl mărturisește pe Hristos ca Învățător a Cărui doctrină a revoluționat omenirea: „Înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2, 7) „în Care sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și cunoștinței” (Coloseni 2, 3).

Educatorul creștin se face următor lui Hristos, împlinind Cuvântul vieții.

Pedagogia creștină transmite Adevărul revelat. Pedagogul creștin accentuează spiritualul, îndemnându-i pe elevi conform Evangheliei: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33), căci doar această căutare duce la cunoașterea adevărată, cea pe care au avut-o Sfinții, lumina ce împrăștie întunericul neștiinței și umple sufletul, lumina lui Hristos, Adevărul „Care ne face liberi” (Ioan 8, 32).

E o pedagogie universală, ca și învățătura lui Iisus, o educație la un înalt nivel spiritual.

Pedagogul creștin ajută elevul să se cunoască pe sine însuși, în limitele sale, să recunoască frumusețea și ordinea Creației și pe Cel ce e deasupra tuturor și le guvernează. Să înțeleagă că omul e cununa Creației (Sf. Vasile cel Mare) și că poate rămâne în bine doar ascultând de Tatăl Ceresc, rânduitorul a toate.

Pedagogia creștină nu e o disciplină oarecare, ci o vocație aparte. Educatorul autentic, din iubire de semeni, își dedică viața învățării conaționalilor săi, îndeosebi copiilor. El se face candelă ce aprinde lumina cunoștinței multor generații. Își prețuiește poporul pe care îl slujește, căruia își consacră energia cu generozitate.

Tradiția creștină este un axis mundi al neamului românesc, coloana vertebrală care i-a susținut dintotdeauna dăinuirea. Pedagogia creștină și Biserica susțin unitatea națională. Biserica și școala îi unesc pe toți în duh și credință.

În hotarele naționale, ele îi educă pe români ca suflete vii, responsabile, dăruite cu nemurire și destin etern, în Învățătura revelată.

Dacă limba este sinteza vieții unei neam, religia unui popor este expresia tainică a relației lui cu Creatorul.

Dar, dacă e să facem o reformă a educației, orice reformă trebuie să înceapă de la suflet. De aceea, nu putem neglija componenta spirituală, grija pentru suflet.

Aceasta ne este viziunea. Ea exprimă, cred, cele mai alese năzuințe ale sufletului românesc.