Sirenele corabia-mi văzură
La cotitura țărmului aproape
Și viersuiră-așa cântare dulce:
«Ulise lăudate, vino-ncoace,
Tu, slava nalt-a neamului ahaic,
Oprește vasul să ne-auzi cântarea,
Căci nu vâsli vrun om pe-aici cu vasul
Vreodată fără să ne-audă glasul
Ca mierea de plăcut din gura noastră»

(Homer, Odiseea)
Școala altfel este, probabil, una din cele mai bune soluții găsite de învățământul românesc, alternativa fericită la bancă, cretă și caiete cu coperți albastre de plastic, la orare și derulări monotone de cunoștințe în care și profesorul și elevii ajung adesea plictisiți. Printr-o fereastră ingropată sub cerul gri, la orele opt fără cinci dimineața, micul școlar își aranjează zilnic creionul, harta și portofoliul cu scheme nesfârșite uitând de fiecare dată că în ghiozdanul său încăpător, cu șase-opt buzunare, nu sunt doar litere și date pentru care este notat în ziua aceea. Dedesubt sau, pe alocuri, în spatele lor, sunt munți, mări, armate și o duzină de fapte reale. Istoria, geografia sau chimia pot arăta și altfel, adică, printr-un gest al dascălului său, ele pot să prindă viață. 
 
Școala altfel este importantă, esențială chiar. Dar nu ca activitate bifată în scripte, nici ca excursii la fabrici de pufuleți ori înghețată, ca zbenguieli în curtea școlii sau în parcul cel mai apropiat în vreme ce profesorul privește nerăbdător la ceasul de mână și se încruntă la timpul care nu mai trece. 

În veacul al IV-lea î.Hr., filosoful grec Aristotel, adus ca profesor de către regele macedonean Filip pentru a-i școli fiul, îl poartă pe acesta prin toată Elada vecină poposind în dese rânduri la mormântul lui Ahile. Scopul său educativ era acela de a-l face să cunoască pe viu omul excepțional, destinul aparte al eroului care a fost educat și pregătit pentru a conduce pe ceilalți, dar să cunoască totodată și istoria poporului elen. Peste ani, Alexandru cel Mare traduce învățătura primită prin acțiunea imperial-elenistică de revărsare a marii culturi grecești pe care o admira atât, peste un spațiu istoric imens. Unul din cele mai mari proiecte istorice și culturale ale antichității a prins rădăcini printr-o altfel de școală. 

Școala altfel este un proiect al Ministerului Educației Naționale prin care se renunță o săptămână pe an la orarul prestabilit, la cărți, caiete și note. Ca învățător sau ca diriginte poți în acea săptămână să alegi un traseu al educației nonformale pentru copii. Pentru unii dintre ei, semințele pe care tu alegi să le presari în acea săptămână pot rodi și pot crea, dacă nu un imperiu ca la Alexandru (fie vorba între noi, nici tu nu ești Aristotel), măcar o altfel de ființă, un altfel de model. 

Într-o lume care îți oferă atât de puține alternative, în care copilul este prizonier al consumismului încă de la grădiniță, în care miza majoră este aceea de a desființa tot ce ce este clasic, frumos și drept poți încerca să-ți atragi aliați statornici și care sunt mereu la îndemâna noastră, în folosul copiilor: piatra dură de bazalt pe care este încrustată o inscripție aurită din altă vreme și care spune mereu ceva, bătrânelul cu părul alb și plin de amintiri dornic să le împărtășească elevilor, culmea unui deal de unde pot admira nu doar o priveliște pitorească dar și un tumul, o ruină, un punct strategic. 

 Un epitaf ca la Termopile: Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta: / Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus. Sau, sub același leu, în Bucureștiul nostru drag: Spuneți generațiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea neamului.

Ceea ce vreau să vă atrag atenția, dragi prieteni care, nădăjduiesc că veți încerca aventura, se referă la pregătirea prealabilă a elevilor. Și aici sunt implicate câteva aspecte importante. Am să mă opresc azi numai la una dintre ele: receptivitatea elevului.
 
Cum se cultivă receptivitatea? Iată un exemplu:
 
Acum doi ani, am fost cu elevii mei la Casa Radio, ca activitate altfel. Îmi formulasem în minte un plan dar am lăsat regia să funcționeze la fața locului și faptele să nască alegeri ad-hoc. Printre alte studiouri care ne-au fost prezentate, a fost și cel în care se înregistrează teatrul radiofonic pentru toate vârstele. Au cunoscut pe viu cum se dă naștere sunetelor din fundalul pieselor și poveștilor pe care le ascultaseră mare parte din ei, măcar întâmplător. 

Copiii erau vrăjiți, reușisem împreună cu personalul de la Radio care ne explica tainele tehnicilor folosite, să creăm pentru ei o magie pe care nu aveau cum să o uite vreodată. Ascultam pași ai căror sunet era amplificat de o rampă și îl vedeam, parcă, pe bunicul lui Delavrancea îndepărtându-se, sau cum apărea în fundalul nostru auditiv zbangul unei uși închise în toiul unei cerți de familie, cip-ciripul păsării măiastre sau al papagalului din colivia unei familii de burghezi, clicul muschetei lui Dumas, șuierul vântului din finalul Pescărușului lui Cehov, zdrăngănitul veselei de către ursitoarea rea din Frumoasa adormită a lui Perrault sau cum taie o bucătăreasă leneșă pătrunjelul. Bătaia de aripi, lătratul, fâșâitul rochiei de seară, claxonul unei biciclete, tunetul dintr-o după-amiază de iunie, clipocitul fântânii arteziene, toate erau sunete cu care ei se întâlneau zilnic cu ocazia petrecerii prin viață. Erau sunete cărora nu le acordau importanță, care-i însoțeau pe mutește și care se ițeau din te miri ce butoi rostogolit în fața unei prăvălii sau din apartamentul de vis - a - vis când un bebeluș chicotea în leagăn. Și ei, și noi trecem peste ele fără să le acordăm importanță. 

În aceeași după amiază le-am cerut ca timp de o săptămână să asculte piese de teatru radiofonic la alegere. O poveste, o povestire, un basm, o relatare de la fața locului. Le-am dat câteva sugestii, dar paleta era nesfârșită. Nu s-au limitat la o piesă, nici la două, mulți au ascultat cu droaia și au scos pe hârtie, așa cum le sugerasem dintru început, ce sunete au auzit pe parcursul derulării acțiunii. Au fost mirați, niciodată nu se gândiseră că există atâtea sunete și niciodată nu se gândiseră să le perceapă defalcate, pe tonuri diferite, joase sau înalte, să le decupeze din context. Cu acel prilej, cineva a adus vorba de hipoacuzici, de lumea lor săracă, lipsită de această paletă infinită de sunete. Am reținut vorbele unei fetițe care, cu o mare părere de rău, zicea că ei nu vor auzi cum arde focul. Sau ploaia, a spus altul și s-au privit cu milă, empatie și regret, aflându-se în postura celui dăruit cu un har (dar, vai, atât de puțin conștientizat...) de care altul este lipsit și va fi mereu lipsit. Sentimentele și atitudinea pe care o afișau, puși față în față cu această realitate, ar fi fost imposibil să le-o sădim prin programe corect politice și proiecte de integrare a minorităților. 

A reînceput școala. Săptămâna trecuse cu alte vizite, alte proiecte, alte și alte experiențe. La fiecare oră de dirigenție, însă, câteva săptămâni bune de atunci încolo, elevii mei îmi enumerau sunetele pe care le auziseră în drumul zilnic către și de la  școală. Intr-o zi, o fetiță îmi povestea cum a auzit între blocuri o oaie și, nedumerită, aflată fiind în recunoaștere, a uitat de timp și de prima oră la școală. Ce le plăcea cel mai mult era sunetul frunzelor uscate pe asfalt, pe care se luau la întrecere să le calce. 

Până astăzi, ei nu au căști în urechi pe stradă. Nu ascultă muzică în timp ce merg spre școală și nu au acel comportament autist pe care-l vedem la tinerii rupți de lume și îmbibați de sunetele ce le intră direct în creier. Nu le-am interzis niciodată să asculte muzică la căști dar experiențele pe care le trăim (noi, ei, voi sau ele) devin uneori atât de radicale încât ne schimbă drumul firesc. Adică drumul pe care merg toți ceilalți: prieteni, părinți sau frați. 

Poate că ascultă vântul. Sau poate că dau cu piciorul în câte o piatră și le place să audă cum aceasta se oprește în iarbă. Pentru că într-o zi de școală altfel au văzut cum sunetele pot fi vii, iar o lume cu sunete sintetice e moartă. Dacă noi le-am spune să-și scoată căștile ar zâmbi și la colțul străzii și-ar așeza din nou în urechi ritmul atât de cunoscut. 

Ei trăiesc într-o lume de sunete nefirești dar ademenitoare. Și sunt la vârsta la care nu au antrenamentul de a-și turna singuri ceară în urechi pentru a se feri de sirene. Școala, alături de alte instituții, este necesar să-și păstreze menirea de busolă pe marea agitată evitând cât se poate să-i lege de catarge, dar căutând mereu să le dea o alternativă. Pentru a descoperi umanul din ei. Și lumea vie din jur. 

Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews