ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Temă predilectă a pedagogilor de școală nouă ai zilelor noastre, memorarea este aspru criticată peste tot, otova, la grămadă. În articole de presă, emisiuni sau la ședințele cu părinții, memorarea este luată în derâdere și socotită vinovată pentru mediocritatea în care se zbate învățământul românesc. Deseori se aduc în discuție anii de învățat pe de rost la istorie, toceala comentariilor, poeziile care ”încarcă mintea” copilului. Vom ajunge curând la mintea Agalaiei din Enigma Otiliei, care se plângea că-i curge sânge din nas bietului Titi „de la atâta învățat”.

Ascultându-i, parcă te vezi la 1848 în timp ce repeți la nesfârșit, la ora de română, pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Nicolae G. Măcărescu: Mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miți-i, ni-vi-li, cele care l-au chinuit și pe Ion Creangă. În fapt, orice curs de metodică de acum 50 de ani sau din prezent conține o mulțime de metode pedagogice, exercițiile de memorare regăsindu-se printre multe altele. Învățarea pe de rost opusă creativității este o etichetă, un stereotip cu țintă clară: reformarea școlii clasice. Sau relevă alte probleme ale învățământului românesc, precum deprofesionalizarea. Că dacă profu vorbește pe mobil juma” de oră și apoi dictează pe fugă ceva iar a doua zi cere reproducerea textului nu este de vină niciun curriculum, programă și așa mai departe. 

Ceea ce Creangă nu denunță (și nici nu avea cum) este atât memorarea ca proces fundamental în formarea omului, cât și beneficiile memorării textelor clasice și mai ales a poeziei.

Mnemozina era la vechii greci zeiță, iar Xenophon observa că nu era grec care să nu-și hrănească sufletul cu muzica și poezia lui Homer. Învățarea pe de rost a Iliadei și Odiseei (sau a Bibliei în creștinism) erau un exercițiu firesc pentru formarea deplină a omului. Limbajul, imaginația și sufletul aveau enorm de câștigat.

Din păcate, azi mai operăm doar cu surogate ale vechii culturi iar memorarea clasicilor a devenit aproape prohibită chiar în școală. Deseori se întâmplă lucrurile tocmai pe dos: se memorizează cu sârg definiții la științele exacte (unde tocmai înțelegerea și experimentul ar trebui să primeze!) și se disecă în mod rațional poezia, care ar trebui doar memorată și întipărită în suflet! Dar școala noastră este plină de paradoxuri...și reprezintă oglinda societății românești aflate într-o continuă stare de anormalitate.

Poate ar trebui să le reamintim pedagogilor de școală nouă de Ars memoriae, folosită în cursul evului mediu în mânăstiri pentru a permite învățarea unor noțiuni abstracte, dar și ca element important al disciplinei interioare a călugărului, așa cum ne informează Ioan Petru Culianu. Posibil ca tinerilor de azi mnemotehnica renascentistă să nu le fie de folos în contrast cu noile metode de sec. XXI care favorizează, nu-i așa, creativitatea, deși, fie vorba între noi, Petrarca și titanii renascentiști, homo universalis precum Leonardo da Vinci, erau adepții primeia.. și asta fără a-și diminua cu ceva puterea de creație! Sau, dimpotrivă!

"Din pricină că percepțiile au un caracter intinsec fantastic, fiind prin aceasta lesne memorizabile, e vorba de a suprapune oricare conținut lingvistic sau noțional – un poem, să spunem, ori clasificarea virtuților – unei suite de imagini. Unitatea indisolubilă formată de cele două discursuri – discursul fantastic și discursul lingvistic – se va imprima pentru totdeauna în memorie (...) nu există niciun fel de limită în privința a ceea ce se poate memora”. (Ioan Petru Culianu, Eros și magie în renaștere).
 
Uneori observăm cum fantasmele sunt create chiar de poem:
 
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, 
Cu râuri de lapte si flori de lumină, 
Când norii cei negri par sombre palate, 
De luna regina pe rând vizitate.
 
Te văd ca o umbră de-argint strălucită, 
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, 
Suind, palid suflet, a norilor schele, 
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
 
O raza te-nalță, un cântec te duce, 
Cu brațele albe pe piept puse cruce, 
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier 
Argint e pe ape si aur în aer.
(Mihai Eminescu, Mortua est!)

Deloc întâmplător, tinerele vlăstare nobiliare engleze erau educate să vorbească foarte puțin dar să rețină cât mai mult. Veselii noștri contemporani cred că limbuția copilului este dovadă de inteligență și se mândresc nevoie mare cu expresiile de om mare ale acestuia, cu înțelepciunea constatărilor sale memorate după vreo emisiune de succes. Dimpotrivă, lorzii de acum două veacuri recomandau tăcerea pentru tineri în primul rând ca metodă de cunoaștere. Când taci, asculți. Când taci, observi. Vorbești doar când ai ceva de comunicat, nu vorbești pentru a te asculta pe tine, și cu atât mai puțin să-ți obturezi auzul cu ritmuri și texte ușurele. Astăzi, de la refrene muzicale și până la rețete de succes transmise prin lucrări motivaționale ți se recomandă să îți faci auzită vocea. Orice ai spune și oricât de fals și mediocru ți-ar fi mesajul. 

Monica Lovinescu istorisește în jurnal cum, în perioada formării, ilustrul său tată insista să se ferească de beția de cuvinte, recomandându-i însușirea limbilor clasice și cât mai multă memorare (o ademenea cu batoane de ciocolată să rețină declinările limbii latine!). 

Simona Antonescu, în Fotograful curții regale surprinde scena fugii de la internat a două fete care se adăpostesc peste noapte în librăria domnului Socec. Acolo găsesc din întâmplare o carte de poezii nou apărută a unui poet pe care nu-l știau, Mihai Eminescu. Încântate de poemul Luceafărul, îl memorează până dimineața, gest firesc pentru adolescentul de acum un veac.

Ideea lui Platon potrivit căreia întregul proces de învățare este de fapt o aducere aminte, privită prin prisma temei noastre, tulbură prin consecințele sale neașteptate. Orice efort de învățare și implicit memorare se raportează la ceea ce am sedimentat în mintea noastră. Orice imagine sau frază care ajunge în mintea noastră se conectează la alte imagini, concepte, ritmuri, sunete care formează personalitatea noastră. Copilul care va memora Psalmii sau Odele lui Horațiu se va forma și diferenția la un mod esențial de cel care va sedimenta textele ușoare cu reclame de la tv. Universul lor mental va reacționa diferit la stimulii exteriori, lumea lor interioară se va îmbogăți în alte moduri și pe alte căi. Chiar dacă inteligența lor nativă va fi asemănătoare, zestrea lor culturală va diferi în mod radical. Iar de aici și viziunea lor despre lume, pasiunile, chiar credințele. 

Propaganda comunistă știa foarte bine toate acestea când repeta obsesiv lozinci ușor de reținut. Aldous Huxley, în Minunata lume nouă, descria utilizarea principiilor hipnopediei. Micuților li se repeta la nesfârșit în timp ce dormeau Conștiința elementară de clasă și Educația sexuală, noua morală a Statelor Unite ale Lumii, sub supravegherea psihologilor. Exemplare din Biblie și cărți de versuri care supraviețuiseră distrugerii erau ține în seif, sub cheia Marelui Controlor, din cauza periculozității lor.

Orice senzație, imagine sau sunet cu care simțurile noastre vin în contact este interpretată, înțeleasă, clasificată și reținută prin prisma a ceea ce avem în noi. La fel ca ”În căutarea timpului pierdut”, un fapt banal din prezent trezește în erou o reverberație de momente din trecut. Cea mai mare parte din noi o regăsim în profunzimi, iar partea de la suprafață este cea mai neînsemnată și perisabilă.
 
Am încercat într-o intervenție anterioară, Școala altfel. Cântecul sirenelor, să scot în evidență importanța educării auzului. Când mergi cu un grup de copii și vrei să transmiți ceva, să educi, acești copii au nevoie de pregătire. A se deprinde cu disciplina și a –și ascuți auzul este important. Dar pentru ca informațiile să ajungă la conștiința lor și pentru ca ei să le poată sedimenta, este absolut necesar fondul preexistent, de la caz la caz în funcție de vârstă. Unui copil care a memorat poezie clasică, bunăoară, chiar fără să înțeleagă semnificația versurilor sau trăirea autorului, îi este mult mai ușor să privească un tablou clasic sau să citească o carte, să privească o sculptură și chiar să asculte muzică de calitate. 

Dacă mergi într-o biserică, altfel va înțelege spațiul, pictura bizantină și semnificația acesteia sau slujba un copil care frecventează biserica sau care a fost educat cu citirea și memorarea Bibliei, față de cel care a crescut în alt mediu cultural.Toate aceste elemente disparate se încheagă la vârsta maturității și ceea ce era disparat din literatură, muzică, istorie, artă, devine congruent și unitar, formând bagajul cultural. Matematica sau orice știință va fi mult mai accesibilă unui elev cu un bogat bagaj cultural decât celui cu o zestre săracă, obligat să facă eforturi logice și de memorare în lipsa semnificațiilor și a unei imaginații sărace. Felul în care se exprimă și forța personalității lor va fi complet diferită.

Dar memoria și memorizarea nu țin doar de procesul de învățământ. Memoria activă reprezintă acțiunea noastră în Timp și Spațiu, cu repercusiunile sale, fuga din prezent în trecut și apoi în viitor, apoi iar în trecut... În fapt, raportarea noastră la viață. Actul memorării are mai multe aspecte, și mai multe fețe cu care putem să ne ciocnim zilnic. Am fost la sfârșitul săptămânii, de pildă, în două vizite cu copiii de clasa a opta, în veșnica-mi fugă după modele pe care să le dăruiesc elevilor mei. Sau de contramodele pentru ceea ce primesc ei zilnic, cu lingurița.

Seara, am văzut o piesă de teatru, o piesă frumoasă și cam nepotrivită, ar spune unii, cu profilul general al adolescentului perceput generic drept neliniștit și îndreptat spre facile problematizări. Actori principali: cuplul Valeria și Virgil Ogășanu. Pe lacul auriu (On the golden pond, pentru cunoscătorii filmului clasic) descrie o scenă de familie pe malul unui lac, cu doi bătrâni și o fiică, o poveste de dragoste târzie și eternă. Destul de lesne de plictisit tinerii grăbiți, povestea a ajuns, paradoxal, la sufletele micilor mei spectatori. Au aplaudat îndelung la final și mulți dintre ei aveau lacrimi în ochi. Profesionalismul actorilor care nu au schimbat libretul și nu au tratat superficial rolul deși în sală erau mulți copii, spectatori neserioși, atmosfera de poveste, recuzita, luminile, simplitatea mesajului împletită cu noblețea personajelor au reușit acolo unde noi ratăm de multe ori, grăbiți fiind să punem etichete. 

De la casa de bilete unde nu am primit ironii fiindcă venim la teatru cu clasa și ni s-a răspuns la întrebări cu nesfârșită bunăvoință, la plasatoarele care nu au făcut recomandări binevoitoare despre elevii gălăgioși din ziua de azi și lipsa de clarviziune a dascălului care se afișează cu 19 adolescenți rebeli riscând să rupă liniștea și povestea de pe scenă, la superba evoluție a actorilor, totul a făcut ca seara să fie deosebită și greu de uitat pentru copii. Memorarea replicilor, dată fiind vârsta și relația privată a actorilor (soți) era lesne depășită de Viața în sine, ei înșiși părând să fie părtași Poveștii. Era piesa lor!

A doua zi i-am dus pe copii la Muzeul Militar. Emoția mea a fost rapid răvășită de realitate. Frigul din clădire, praful, cuierele largi fără garderobieră (nu avem bani să plătim, am auzit scuza repezită) care lăsau hainele undeva la demisol, casiera plictisită, obiectele vechi din sala de primire, creau dintru început o pojghiță de resemnare vizitatorului. Trăim în România, am îngânat eu ca plebea care se respectă, și am așteptat oftând să văd ce are de oferit tânărului grăbit, muzeul Ferdinand. Despre regii întregitori le-am vorbit mult elevilor, așa că recuzita, transpunerea cuvintelor mele pe imagini și obiecte sunt binevenite, despre voievozi, arta medievală românească, heraldică și Fanar, despre urme de viață materială la daci și valahi dunăreni, de asemenea. 

Muzeul militar a fost în renovare anul trecut, ceea ce se vede rapid când intri în spațiul de vizitat. Acolo iei act de o altă lume. Exponatele sunt luminate (unele intermitent și colorat), vitrinele țiuie dacă te apropii, statuile sunt așezate ordonat iar monedele și costumele au un aer proaspăt. Pe jos sunt lespezi ce imită mozaicul de tip bizantin, stil împrumutat, parcă, din curțile cartierului constantinopolitan. Un aer proaspăt are și doamna care ne asigură ghidajul. Muzeul pare să se deștepte din adormire în vorbele ei, iar praful de pe hol, lespezile goale și cuierele pripășite prin demisol se pierd într-un trecut imemorial. 

Cuvântul unui ghid este foarte important și dă rapid măsura epocii din care el face parte. Aerul, inspirația vorbelor, cauzalitatea pe care o află faptelor transmise de el spectatorilor, trimit destul de repede și ele la școala istorică (artistică) pe care o frecventează. Într-un fel explică, de pildă, politica voievozilor români un ghid cu voce baritonală, de origine culturală dacistă din anii 80, altfel o absolventă de istorie din anii 90 ce graseiază palid având la gât un medalion cu regele Mihai. Fiecare din ei memorează o lecție pe care o recită grupurilor care se perindă zilnic. Iar lecția are legătură cu exponatele din muzeu. Și aici se încheie asemănările dintre ei.

Ghidul nostru de ieri pare încă de la primele cuvinte o creație fidelă a noii școli istorice și politico-filosofice. Fiind muzeu militar, m-aș fi așteptat la aspecte tehnice obsedante, câte zeci de kilograme, câți metri înalțime, ce greutate, câți spectatori, chestii care gâtuie orice semnificație a operei de artă...Dar nici măcar. Ea își completează profilul cu un obicei, rapid reperat de cunoscători: află obsesiv spectaculosul în fiecare aspect al trecutului nostru. E normal pentru un ghid care vorbește grupurilor de copii, veți spune înțelegători, dar eu vă voi contrazice: această stand-up comedy distrează dar ucide orice măreție și umbră de patriotism în copil. Iar atitudinea de școală nouă recidivează: etnogeneza românească ni se  rezumă la elementul dacic – portul, steagul cu cap de lup, vasul cu inscriptia decebalus per scorylo, caciulile purtate de tarabostes și multe altele. Nimic despre romani, nu mai zic despre elementul slav. Trecând pe lângă o prelucrare superbă a Columnei lui Traian, m-am oprit și am încercat să le-o arăt copiilor. Am surprins o primă privire ironică a doamnei și rugămintea civilizată de a nu interveni în timpul explicațiilor. 

Evul mediu românesc se rezumă pentru ghidul nostru la luptele cu turcii și costumele purtate de adversarii noștri, perfect îndreptățiți să creeze un Imperiu, fiind motivați. Cam atât. După ce ni se prezintă strategia otomană de luptă trecem mai departe, deși muzeul are machete excepționale ale stemelor statelor românești, ale portului popular, icoane medievale, figuri de domnitori. Ne-am oprit în treacăt la unul singur: Iancu de Hunedoara despre care am aflat că e tatăl marelui rege maghiar Matei Corvin. Copiii au ales două figuri de domnitori la care au zăbovit: Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu. Una dintre fetițe a întrebat-o pe doamna de la timonă dacă știe de ce i s-a zis lui Vlad - Dracula și fără să aștepte răspunsul ei s-a grăbit să îi spună cum primise ordinul dragonului tatăl său, Vlad al II-lea. I-am făcut semn să asculte ce spune ghidul. Băieții erau dornici să afle cum arăta sultanul care l-a omorât pe Constantin Brâncoveanu și dacă e adevărat că se aflau între spectatori, ambasadori ai statelor occidentale. Ghidul s-a încruntat și a zis ca alianța lui Brâncoveanu cu Rusia a fost catastrofală și de aici i s-a tras moartea (sic), iar faptul că Brâncoveanu s-a opus Imperiului în felul acesta a fost cel puțin neinspirat fiindcă au urmat o sută de ani de domnii fanariote. Știți că Brâncoveanu a fost extrem de bogat? i-a întrebat ea pe copii. Cum făcuse el banii oare? 
 
Muzeul are, moștenire a regimului ceaușist, (le-am văzut înainte de restaurarea de anul trecut) câteva mostre de bătălii (cu lumini, muzică, machete): luptele lui Ștefan (Baia, Vaslui, Codrii Cosminului), războiul de independență (Grivița și Plevna) și 1917, Mărășești. Regia a funcționat dar ghidul nu explica nimic, semn că stimata doamnă face parte din altă școală istorică. Zâmbetul său superior spunea același lucru. Deh, prostii pentru copilași! Mărășeștiul nu are importanță!

Perioada modernă a fost amplu dezbătută, iar influența franceză aici caracterizată ca esențială. Am văzut imagini cu uniformele de inspirație occidentală de la Cuza la Carol și Ferdinand, iar Mărășeștiul, Oituzul și Unirea au fost expediate într-o frază: misiunea militară franceză a generalului Berthelot ne-a ajutat și am reușit să câștigăm războaiele. Am cerut explicații despre frontul românesc și pozițiile trupelor germane, despre anul 1917, sacrificii pe front și rolul suveranilor români. Mi s-a răspuns sec că acestea sunt exagerări și că vom vizita la ieșire o expoziție cu viața pe frontul românesc. Trebuie să recunosc ca aici mi s-a tăiat firul și nu am mai fost atentă la explicații. Un băiat m-a întrebat în fața imaginilor frumos ambalate ale regelui Carol dacă ni se va spune ceva despre cercetași, și, în acest sens, am fost chemați să venim peste câteva săptămâni la zilele muzeului. De asemenea, în fața expoziției permanente cu viața pe front, doamna și-a cerut scuze că femeile nu sunt reprezentate suficient: doar două poze cadru - Ecaterina Teodoroiu și Regina Maria. În acest context, a ținut să ne precizeze că a primit reproșuri chiar de la Universitate, așa că situația se va redresa, spune ea, dacă avem puțină răbdare. Femeia pe front, femeia și pe front. Despre minoritățile sexuale și eroismul lor când vom afla? Mi-am înghițit gândul netrebnic.

Memorarea. A cui, însă, memorare? A ceea ce se dorește a fi istoria românească în viziunea noii școli? O adaptare nefericită a politicii muzeului la direcțiile actuale, la prioritățile noastre externe în scopul de a supraviețui, de a fi folositori cuiva, undeva? Pe lacul auriu al supraviețuirii noastre, facem compromisuri, ne scăldăm în minciuni voioase. Un fel de Roller inversat, o altă memorie, din nou antinațională. După noi, rămași să privim expoziția avioanelor vechi cuprinși de explicația ghidului dezlănțuit care încerca să ne arate cu degetele cât a trebuit să plătim pentru avionul sovietic livrat de la Moscova de trădătorii comuniști, venea un alt grup de copii. Oare peste treizeci de ani, copiii copiilor de azi vor afla de la un alt memorator despre costul rachetelor Patriot și despre alianțele noastre politico-militare dezonorante? Mă urc în troleibuz zâmbind pentru prima dată de când intrasem pe ușa muzeului.