„Domnu Trandafir”, povestirea scrisă de Mihail Sadoveanu, evocă chipul unui învățător cu mult farmec, care a existat în realitate, s-a numit Mihai Busuioc, și i-a fost învățător lui Sadoveanu la școala primară, scrie Daniela Șontică într-un articol pentru Ziarul Lumina.

Povestirea „Domnu Trandafir” a fost scrisă în urmă cu 114 ani, având forma unei scrisori nostalgice față de anii de școală.

„Toate patru clasele erau grămădite într-o odaie lungă. Unora din băieți le da teme, pe alții îi asculta. Când explica, ascultam toți; și istoriile minunate cu Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul le-am știut chiar din clasa întâia. Îi scânteiau privirile și era și el mișcat când ne spunea despre mărirea strămoșilor. Când făcea un semn cu mâna, așa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, și eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Domnu nostru ne-a învățat rugăciuni, ne-a învățat cântece care erau așa de frumoase pentru copilăria și sufletele noastre, deși nu le înțelegeam bine; ne-a învățat să credem și în alte lucruri, în trecutul și vrednicia noastră, lucruri pe care mulți le batjocoreau în acea vreme”, își amintește Sadoveanu în cartea mai sus menționată.

Portretul Domnului Trandafir, poate cel mai cunoscut învățător din literatura română, este acesta:

„Era un om bine făcut, puțin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se arătau, sub mustața tunsă scurt, niște dinți lungi, cu strungă la mijloc. Când ne învăța cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare și înălța în sus brațul drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colțul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, și, încruntând puțin din sprâncene, dădea ușor tonul: laaa! - iar băieții răspundeau într-un murmur subțire, și așteptau cu ochii ațintiți la mâna lui, care, dintr-odată, se înălța. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revărsare caldă. Când trebuia câteodată, sâmbăta după-a­mia­ză, să ne cetească din poveștile lui Creangă, ne privea întâi blând, cu un zâmbet liniștit, ținând cartea la piept, în dreptul inimii, - și în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”.

Scrisoarea autorului către prietenul care află despre minunatul Domn Trandafir se încheie cu revenirea autorului pe meleagurile natale.

„(…) După ce și-a isprăvit cei treizeci de ani de dăscălie, s-a dus unde-i locul tuturor. Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu mai este, și-a îndeplinit cu anevoie o muncă grea de care nu s-a plâns și prin care n-a strălucit, - a murit împăcat, ca mulți alții, și acum se odihnește”.