Cel mai bun film ever (12 angry men, 1957). E despre justiție, dar nu numai. Toată acțiunea se petrece în aceeași cameră, unde un juriu judecă un caz ce pare simplu, un paricid cu martori oculari, cu toate probele ce par a indica același verdict: vinovat. Unul singur din cei 12 oameni nu este convins, în ciuda "evidențelor". Și tot filmul este construit pe demontarea așa-ziselor certitudini. Nu în sensul în care ar exista certitudinea opusă, a nevinovăției, ci în sensul în care probele lasă loc de îndoieli rezonabile.
Da, îndoieli rezonabile. Dacă există cea mai mică urmă de îndoială rezonabilă cu privire la veridicitatea mărturiilor și probelor, atunci spiritul justiției cere ca tu să nu pui verdictul de vinovat, adică să îl pui pe cel de nevinovat. Spiritul justiției nu lucrează cu noțiuni opuse, cum ar fi "suspiciuni rezonabile", conform căreia, dacă ai bănuieli ce PAR a fi întemeiate, atunci condamni și arestezi acuzatul. Nu, spiritul justiției adevărate spune că, dacă ceva nu se potrivește în probatoriu, atunci mai bine îl eliberezi pe acuzat, cu toate riscurile, decât să-l condamni!

Filmul este capodoperă și pentru că portretizează excelent tipuri de personalități "justițiare". De fapt, justițiarii din film niciodată nu argumentează. Ei doar urlă. Vor "dreptate". Vor să-l ucidă pe "vinovat," iar unii chiar ar face-o cu mâna lor. Sunt sadici, cum spune și personajul principal, primul care se opune majorității. Unul dintre ei este rasistul social (juratul nr. 10): cine se naște în cartiere rău famate e vinovat genetic. Din naștere nu poate decât să mintă, să fure, să înșele, să fie leneș, să ucidă. Ce atâtea discuții?! La scaunul electric cu el! Vedem o grămadă din acest tip și în jurul nostru: românul e defect genetic, nu se poate altfel cu el decât cu forța, restul e pierdere de timp.

Altul este sadicul care are ură și e plin de resentimente din circumstanțe ce derivă din viața personală (juratul nr. 3). Îl urăște pe acuzat, de fapt, pentru că își urăște copilul "nerecunoscător". Mutatis mutandis, ura față de bătrâni, pensionari, asistați social, stă de cele mai multe ori, fie că este produsul unor circumstanțe perosnale, fie al mediului, la baza discursurilor anticorupție, justițiare, și de la noi.
Alte caractere întruchipează egoismul atroce, superficialitatea combinată cu defectele profesionale (e foarte fain cum e prezentat publicitarul în film) etc. Singurul care se încapățânează să rămână la verdictul "vinovat", după ce, pe rând, ceilalți cedează iar ceilalți care se opun o fac irațional și pe bază de urlete, este brokerul. Raționalist, rece, materialist, lipsit de empatie, rămâne la verdict aâta timp cât pare că există probe inatacabile. Cedează, însă, când și ceea ce părea a fi certitudine se dovedește că e atins de îndoială rezonabilă.

Un alt aspect al filmului foarte bine reprezentat este mișcarea grupului. Inițial, sunt 11 jurați împotriva unuia singur. Raportul e zdrobitor. Unul singur împotriva tuturor, e greu de dus, psihologic vorbind, mai ales că nu are probe de partea sa, ci doar îndoieli. Însă, faptul că rezistă miștourilor și atacurilor celorlalți, face ca, ușor-ușor, și alții, care aveau îndoielile lor, pe care, însă, de rușine, și le ascundeau, să i se alăture - mai întâi prin vot secret, mai apoi pe față. Reușește să spargă spirala tăcerii, iar, apoi, să câștige, unul câte unul, ceilalți jurați, pentru opinia sceptică.
Ei, să zicem că se mai fac filme din astea, încă. Unul din ele este "Bridge of spies" (2015), unde sistemul presează pentru un proces de formă, spre stupoarea avocatului apărării, care nu înțelege să nu -și facă treaba din cauza faptului că acuzatul e spion sovietic.

Însă spiritul, dragi tovarăși, este cu totul altul astăzi. Spiritul din '57 te făcea să ai încredere în democrație, în prezumția de nevinovăție, în a rezista chiar și atunci când ești singur în fața opiniei dominante. Spiritul, astăzi, inclusiv cel alimentat prin filme și propagandă, este cel în care "hai să nu ne mai încurcăm cu scrupule", cu birocrații, cu reguli, cu discuții, cu democrație. Să condamnăm, să executăm, să pedepsim. Ăsta e spiritul. Ăștia's oamenii. E spiritul luptelor împotriva terorismului, a corupției, a ce mai trebuie pus pe listă (homofobie, dacă tot începe distracția referendumului). Luptăm pentru pace! Și nu avem nevoie de rațiune, de fapte, de logică, ci de urlete și resentimente, de "justițiari", nu de justiție, de "democrați", nu de democrație.

PS: există un remake rus, foarte bun și el, al acestui film, realizat de Nikita Mihalkov. Acolo acuzatul este la fel de lipsit de șanse ca și în originalul american: e un ado cecen care și-ar fi omorât tatăl vitreg.