Demisia lui Tiberiu Nițu, care susține că se sacrifică pentru a proteja imaginea instituției, vine prea târziu și prea fără vreun gest antemergător. Vine exact în după-amiaza în care comisia juridică a Senatului a dat aviz pozitiv pentru urmărirea penală a lui Gabriel Oprea. Cel care îi asigurase ex-procurorului general „un dispozitiv de însoțire și protecție”. Ca să nu se simtă nici singur și nici expus, în timpul navetei București - Ploiești.

Demisia lui Tiberiu Nițu nu e, nici pe departe, un gest de onoare, ci mai degrabă doar unul de salvare. Ȋn adâncul inimii lui, Nițu a rămas același soldat cocoțat pe acoperișul Televiziunii care, în decembrie 1989, a tras cu muniție de război în casele din jur. A tras la ordin. A tras ca să scape.

Ar fi fost bine ca Nițu să-și fi dat demisia din funcția de Procuror General al României atunci când, nesocotind deciziile CEDO și imprescribilitatea crimelor, procurorii din subordinea sa au pus cruce pe Dosarul Revoluției. Aceea ar fi fost cu adevărat o demisie de onoare! A ratat momentul.

Ar fi fost bine ca Nițu să-și dea demisia după ce, în dimineața zilei de 31 octombrie 2015, a declarat, în fața fabricii Pionierul, că în dosarul privind tragedia de la Colectiv s-a început urmărirea penală pentru „omor calificat”, dovedind astfel că nu cunoaște încadrarea infracțiunilor din Codul Penal. 

Ar fi fost bine ca el să-și fi dat demisia acum câteva zile, când s-au împlinit doi ani de la accidentul aviatic din Munții Apuseni, fără ca Parchetul General să fi finalizat ancheta. Sau să fi înaintat vreun pic cu investigațiile. Și aceea ar fi fost cu adevărat o demisie de onoare! N-am avut parte de ea...

Și ar mai fi fost de onoare demisia lui, dacă ea ar fi venit ca reacție la umilințele la care sunt supuși românii ce încearcă să fie primiți în audiență de Procurorul General al României. Cunosc povestea unei femei sărmane, care, crezând că Nițu o va ajuta să descopere adevărul despre fiica ei ucisă, a încercat, timp de un an de zile, să stea de vorbă cu el, doar câteva minute. Iar Procurorul General al Românie a umilit-o și a purtat-o degeaba pe drumuri. Nu s-a întânit niciodată cu ea. Cazul acelei fete omorâte e și acum nerezolvat.

Nu mă impresionează demisia lui Tiberiu Nițu. Și nici nu mă bucură, pentru că ea vine și prea târziu, și prea fără mustrări de conștiință. 

Ar fi fost bine dacă el ar fi plecat spunând că e scaunul prea înalt, iar funcția prea grea. Dar nu, el s-a lăudat întâi cu succesurile repurtate ca șef al instituției, iar apoi a invocat sacrificiul personal. Și-a regizat teatral ieșirea din scenă, ca un erou, făcându-și un seppuku mic cu pixul cu care și-a semnat demisia.

Ar fi fost bine ca el să plece în tăcere, fără să mai tragă o ultimă rafală de vorbe de pe acoperișul instituției. Ar fi fost demn.