„Profund afectat de cele declarate de ministrul muncii la conferința de presă organizată în seara zilei de 31 august 2016, la trei zile de la acele declarații, într-o zi frumoasă de sâmbătă, aflându-mă la birou, îmi dau seama că, după ce am motivat patru hotărâri, nu mă mai pot concentra suficient pentru a continua această activitate. Gândul îmi fuge adesea la acuzele care s-au îndreptat, din gura ministrului muncii, împotriva mea și a altor peste 1500 de magistrați. Mai precis, am fost acuzați de rea-credință în interpretarea unor dispoziții ale OUG nr. 20/2016, emisă de Guvernul României. Îmi vine să ies în stradă și să îmi spun păsul! Vreau să spun adevărul și să fiu auzit!”.

Așa începe scrisoarea deschisă pe care Gabriel Mustață, judecător la Judecătoria Constanța, a publicat-o pe site-ul www.juridice.ro. 

„Îmi dau apoi seama că țara are atâtea probleme, încât cea care mă frământă poate părea insignifiantă, iar o manifestare publică precum cea la care mă gândesc ar putea fi considerată exagerată. (...)

M-am bucurat să văd reacțiile asociațiilor de magistrați și pe cea a Consiliului Superior al Magistraturii față de declarațiile domnului ministru, însă mă simt dator să iau și eu atitudine, pentru a contura mai bine opiniei publice situația inacceptabilă în care se găsește sistemul nostru judiciar.

După ce eurobarometrul 2016 a relevat o scădere a încrederii populației din România în justiție, respectiv de la 48% în 2015 la 35% în acest an, un reprezentant al Guvernului României, recte ministrul muncii, declară în mod public, în conferința de presă din data de 31 august 2016, că o parte dintre judecătorii și procurorii români dau dovadă de rea-credință atunci când solicită majorări salariale în baza unui act normativ adoptat de Guvern în această vară (OUG nr. 20/2016), justificând astfel introducerea, prin OUG nr. 47/2016, a noii forme a art. 31 alin. 12 din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare.”

„În concret, deși la adoptarea OUG nr. 20/2016 s-a avut în vedere, între altele, existența unor niveluri diferite de salarizare pentru aceeași funcție în cadrul aceleiași instituții și, prin urmare, s-a dorit eliminarea unor asemenea situații, totuși Guvernul a emis o nouă ordonanță de urgență (OUG nr. 47/2016) imediat după ce ordonatorii de credite din sistemul judiciar au început să stabilească salariile magistraților potrivit OUG nr. 20/2016.

Ministerul Justiției, confruntat cu cererea judecătorilor de a aplica prevederile legale abia adoptate, a refuzat aceasta și, fără niciun fel de consultare a asociațiilor de magistrați, total netransparent, a inițiat un nou act normativ, respectiv OUG nr. 47/2016, prin care sunt excluse drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești de la calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare.

Cine a dat aici dovadă de rea-credință? Judecătorii, care au solicitat aplicarea unei prevederi legale în respectarea principiului asumat de guvern (eliminarea discrepanțelor salariale din sistem, existând diferențe de sute de lei între salariile unor magistrați aflați în condiții identice de vechime) sau Guvernul care a modificat imediat prevederea legală pe care el însuși o emisese, dar pe care a refuzat să o aplice?!”

„Un aspect extrem de important este de menționat, și anume acela că, potrivit art. 136 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară – în forma sa inițială, atribuțiile Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului instanțelor judecătorești (altele decât Înalta Curte de Casație și Justiție, care își gestionează propriul buget) ar fi trebuit preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu data de 1 ianuarie 2008. Însă, prin dispoziții legale succesive, acest moment a fost prorogat, în prezent fiind stabilită data de 01.01.2017, pentru transferul atribuțiilor de gestiune a bugetului instanțelor judecătorești.

Se nasc astfel întrebări precum: ce interes are puterea executivă în a-și păstra funcția de ordonator principal de credite în privința bugetului instanțelor? Nu cumva, prin această atitudine, se aduce atingere principiului separației și echilibrului puterilor în stat, recunoscut de art. 1 alin. 4 din Constituție? Așa cum Ministerul Public, Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii își gestionează singure bugetele, chiar nu poate Înalta Curte de Casație și Justiție să preia gestiunea bugetului celorlalte instanțe judecătorești?

(...) Observațiile referitoare la gestionarea bugetului instanțelor se impun a fi făcute întrucât, din cauza modului în care Ministerul Justiției a gestionat acest buget de-a lungul timpului, în contrast cu ceilalți ordonatori principali de credite din sistemul juridic, s-au născut mii de procese pe rolul instanțelor.

Nu se poate susține, cu argumente puternice, că în cei peste 8 ani de când ar fi trebuite transferate atribuțiile de gestionare a bugetului instanțelor chiar nu s-a putut realiza aceasta, din motive obiective.

Prin urmare, se naște întrebarea dacă nu cumva Guvernul acestei țări (indiferent de persoanele care l-au compus) nu este de rea-credință când vine vorba despre gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești. De ce nu lasă guvernul acest atribut în mâinile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în respectarea principiului independenței sistemului judiciar, recunoscut de art. 124 alin. 3 din Constituție?”

„Apoi, a mai susținut ministrul muncii, în aceeași conferință de presă, că nu se pot mări cu 18%, în acest moment, salarii de peste 10.000 de lei, în aceeași frază arătând că Statului îi este greu să asigure creșteri de 100-200 de lei indemnizațiilor pentru asistenții sociali. Prin modul în care domnul ministru a făcut aceste declarații, a indus opiniei publice ideea că judecătorii români au lefuri de peste 10.000 de lei, ceea ce, în opoziție cu indemnizațiile sociale mult mai reduse, este de natură a atrage oprobriul public asupra unei întregi categorii profesionale.

Oare chiar asta își propusese ministrul înainte de a face declarațiile: să învrăjbească poporul împotriva judecătorilor? Să scadă și mai mult încrederea publică în Justiție?

Indiferent de funcțiile deținute la un moment dat, atunci când oamenii ajung în fața judecătorului realizează cu adevărat menirea acestuia, importanța muncii lui, și dificultatea luării unei hotărâri înțelepte, când alte zeci de cauze sunt pe aceeași masă, în același timp, așteptând soluții. Așa s-a întâmplat cu recunoașterea publică, de către politicieni, a condițiilor din aresturi și din penitenciare: până când unii dintre ei nu au ajuns acolo, nu s-au sesizat.

Cum este de necrezut că tocmai ministrul muncii nu ar fi la curent cu nivelul de salarizare al judecătorilor, constat cu regret că, profitând de expunerea mediatică a declarațiilor sale, reprezentantul guvernului a transmis întregii țări un mesaj fals, cu rea-credință.

Din perspectiva magistratului, este de înțeles ura pe care unii oameni politici o au față de judecători și procurori, pentru că în privința acestora nu au garanția succesului vreunei forme de unei intervenție, în condițiile în care politicienii își doresc, probabil, să își poată exercita influența în orice domeniu, inclusiv în justiție. Din nefericire pentru ei, se pare că România a apucat o cale de unde nu se mai poate întoarce decât în condiții extreme, precum cele întâmplate de curând în Turcia. Mă refer aici la independența de acțiune pe care au dobândit-o judecătorii și procurorii, în temeiul legii, pe baza probelor și potrivit conștiinței proprii.

De neînțeles este însă atitudinea instituțiilor statului – Guvern și Parlament – în raport de puterea judecătorească, pe care nu o tratează în niciun caz drept egală a lor, astfel cum impune art. 1 alin. 4 din legea fundamentală. Or, atunci când ocupă funcții de demnitate publică, politicienii ar trebui să urmărească buna funcționare a statului și respectarea legilor țării, iar nu interese proprii, inclusiv de natură electorală.

Se aruncă cu mult noroi, în aceste vremuri, asupra Justiției, prezentându-se în mass-media fel și fel de situații juridice despre care se spune că sunt greșit dezlegate. Sigur că erorile judiciare sunt de nedorit și pot conduce la adevărate drame personale, însă în activitatea curentă a judecătorilor și procurorilor ponderea erorilor este foarte redusă, în raport de întreaga activitate efectuată. La fel, sunt convins că au o pondere mai ridicată întâmplările «cu pantofi albaștri», dar acestea sunt mai puțin expuse public.

Greșelile sunt aproape inevitabile, în condiții de supraîncărcare și, deci, de supra solicitare psihică, astfel cum lucrează în prezent foarte mulți judecători.”

„Sunt însă și alte câteva aspecte pe care opinia publică trebuie să le cunoască. Nivelul real de salarizare al magistraților, sens în care domnul ministru al muncii ar trebui să iasă public și să prezinte datele oficiale, dimpreună cu scuzele pentru informația falsă pe care a răspândit-o la conferința de presă. Până vor fi relevate public salariile magistraților (cine știe dacă și când se va întâmpla aceasta), îmi devoalez venitul propriu, aferent lunii iunie 2016: venit lunar brut = 8791 de lei; venit lunar net = 6166 de lei; nimic în plus; socotiți dvs cât înseamnă rețineri venitul brut și care este diferența până la cei 10.000 de lei vehiculați de ministrul muncii. Am ajuns, în calitate de judecător cu peste 5 ani vechime efectivă în funcție și cu aproape 20 de ani de slujit la stat, să câștig cam cât un șef de birou sau serviciu într-o autoritate publică deconcentrată.

Dacă situația expusă va fi privită cu ipocrizie, se va spune că asemenea venituri sunt suficiente pentru un trai decent, chiar și unui judecător. Nu vreau să mă lamentez, însă asemenea realități trebuie aduse la cunoștința publică atunci când o întreagă categorie profesională este pusă la zid de către guvernanți, pentru că ne permitem să cerem aplicarea unui principiu: al plății egale pentru condiții de muncă egale.

Sunt conștient de nivelul mult mai scăzut de salarizare al altor concetățeni, însă tabloul este mai amplu; o discuție corectă și completă nu se poate rezuma doar la nivelul de salarizare, ci trebuie luate în considerare și aspecte privind sarcinile și obligațiile ce revin judecătorilor, interdicțiile și incompatibilitățile impuse de lege acestora, importanța muncii lor, volumul de activitate (în multe cazuri inuman), rolul și locul acestora într-o societate democratică, precum se vrea societatea noastră.

Dacă ne dorim judecători independenți, trebuie să acceptăm că independența are și o componentă financiară. Este firesc să așteptăm actul de dreptate de la un judecător cu mintea limpede și care să aibă timpul necesar pentru a cerceta cu atenție dosarul, dar și pentru a se documenta și pregăti în mod continuu, iar nu de la unul căruia îi stă gândul la cum să-și drămuiască leafa pentru a-i ajunge până la următorul salariu. În prezent, asemenea cazuri există printre magistrați.

Tot ministrul muncii ar trebui să știe foarte bine care este nivelul de salarizare al celor care lucrează în autorități centrale (ex. ASF, ANRP, BNR, etc.) și, dacă chiar dorește, să compare acele venituri cu cele ale magistraților, iar nu indemnizațiile asistenților sociali. Dar, procedând la asemenea comparații, să se aibă în vedere, precum spuneam, și volumul de muncă, importanța socială a actului, etc.

În condițiile în care Codul muncii stabilește durata normală a timpului de muncă la 8 ore/zi (40 de ore pe săptămână) iar durata maximă a timpului de muncă la 48 de ore/săptămână, inclusiv orele suplimentare, tocmai ministrul muncii ar trebui informat că foarte mulți judecători muncesc peste 48 de ore pe săptămână, iar unii lucrează și în zilele nelucrătoare, din cauza volumului foarte ridicat al activității, fără niciun beneficiu material suplimentar. Timpul de lucru suplimentar nu se recompensează în niciun fel, nefiind alocate fonduri pentru plata acestuia și nici alt timp pentru odihnă. Mai mult, foarte mulți judecători își consumă parțial concediul de odihnă muncind. (...)”

„În loc de concluzii: 

1. Ministrul muncii și-a formulat discursul public din data de 31 august a.c. cu respectarea celei de-a șasea porunci a decalogului lui Chomsky – «Poporul trebuie dezobișnuit să problematizeze realitatea și să acționeze sub impulsul emoțiilor. Pentru aceasta: să faci tot timpul apel la sentimente și la reacții glandulare, nu la rațiune. Să încurajezi reacțiile emoționale, pentru că sunt cel mai ușor de manipulat.»

2. Magistrații solicită aplicarea unui principiu elementar ce ține de muncă: plată egală pentru activitate desfășurată în aceleași condiții.

3. Condițiile de lucru ale judecătorilor și condiția judecătorului român sunt din ce în ce mai rele.

4. Justiția merită mai mult respect din partea reprezentanților executivului și ai legislativului, impunându-se a fi tratată drept egalul celorlalte două puteri, fiecare având rolul său în configurația democrației noastre constituționale.

Am ales să scriu toate acestea, în speranța că vor fi mai puțini oameni păcăliți prin declarația ministrului muncii”, încheie scrisoarea sa publică judecătorul Gabriel Mustață.

(N.r. - Intertitlurile din text aparțin redacției.)