De cum a intrat pe holul Curții de Apel București, un cetățean a amenințat că-l ia la bătaie. E un vecin de bloc, care zice că vrea să se răzbune, pentru că ani de zile n-a știut că locuiește lângă un torționar. Abia când a început procesul, și Ficior a apărut la televizor, toți oamenii din blocul situat în zona Gării de Nord au aflat trecutul președintelui asociației de locatari. De atunci, Ficior n-a mai ieșit din casă, iar vecinul revoltat îl vânează pe unde poate. Acum l-a urmărit până la Curtea de Apel București.

Fostul comandant al lagărului de la Periprava, colonelul care alerga deținuții călare pe un cal, se ascunde de urmăritorul său într-un ungher al tribunalului. Și nu mai iese de acolo decât escortat de cei doi avocații ai săi, cu doar câteva minute înainte de începerea procesului. Pe drumul spre sala de judecată, în locul vecinului îi sar în cârcă jurnaliștii, care-l lovesc cu întrebări. Nu, n-are remușcări. Nu, nu i-e frică. Și zâmbește crispat, pe sub borul pălăriei care-i ascunde chelia.
Ȋmbrăcat elegant, proaspăt bărbierit, cu pielea întinsă, Ficior duce bine cei 88 de ani pe care-i are. Călăritul, aerul curat din Deltă și pensia de 5.100 de lei l-au ajutat să se mențină în formă.  

Ȋn sala de judecată, se așază pe băncuța de lemn din spatele avocaților săi și scoate din buzunarul de la haină câteva foi. Sunt scrise cu creionul și prinse cu un bold. „Doamnă Președinte”, litere mari și rotunde, ca din caietele tip ale elevilor de clasa I. Din loc în loc, cuvintele sunt tăiate și înlocuite cu altele. „Când le-ați scris?”. Stau chiar în spatele lui, la 20 de centimetri de proteza auditivă pe care i-o zăresc în urechea dreaptă. „Când le-ați scris?”, repet întrebarea, mai tare. „Da’ ce vă interesează?”, se răstește el, care auzise din prima. „Doar dacă vreți să-mi spuneți.” Nu vrea, strânge foile sul, nu care cumva să i le poată citi vreun intrus, în avans. E ultimul lui cuvânt în fața instanței.

103 deținuți politici au murit cu zile în Periprava

Când judecătoarea intră în sală, iar lumea se ridică în picioare, în semn de respect, Ficior e singurul care rămâne-n băncuță. Neintenționat. Nu e atent decât la foile pe care le desface, când și când, pentru a-și repeta discursul. Mâinile îi tremură. Avocatul se întoarce înspre el. „Când vă auziți numele, să vă ridicați în picioare”. Ficior se ridică, scurt, apoi se așază iar în bancă. „Stați în picioare”, îi șoptește avocatul, „o să cer eu permisiunea să stați jos”. E greu să respecți regulamentele altora... 

La 14 ani, după ce a absolvit școala generală, Ioan Ficior s-a angajat ca ucenic la Uzina chimică Târnăveni, calificându-se în meseria de electrician. Ȋn 1946 s-a înscris în P.C.R. și a fost promovat ca activist la organizația de județ P.C.R. Târnava Mică. Ȋn 1949 a fost încorporat și apoi selecționat și trimis la la Școala de ofițeri a Ministerului Forțelor Armate de la Ineu. 6 luni au durat cursurile. Ȋn august 1950, Ficior a absolvit cu gradul de locotenent și a fost repartizat să muncească, pe linie de contrainformații militare, ca șef de birou. La 10 iunie 1951 a fost mutat în aparatul Direcției Generale a Penitenciarelor. Ȋn perioada 1958 – 1960 a fost locțiilor al comandatului de la Colonia de muncă Periprava, iar între anii 1960 și 1963 – comandant plin. 

103 deținuți politici au murit în această colonie de muncă, în perioada în care Ficior se afla în conducerea ei. Și niciunul n-a murit de bătrânețe... La cauzele morților apar „enterocolită acută”, „ocluzie intenstinală”, TBC, „hemoragie intercostală”, „asfixie mecanică bronho-pneumatică”, „ruptura atriului” inimii, ca urmare a unei înjunghieri, dar și boli infecțioase și cardio-vasculare care au condus la deces doar prin netratarea lor. 

E ultimul termen din procesul în care Ioan Ficior este judecat pentru infracțiuni contra umanității. Și e audiat unul dintre foștii deținuți politici de la Periprava. Stănescu Mirel avea 18 ani și jumătate când a fost închis acolo. A mâncat porumb crud și muguri de stuf, din cauza foametei, a băut apă din Dunăre și a făcut dizenterie. Spune că cea mai mare umilință trăită de el e drumul de la muncă spre bordeiele cu stuf, când deținuții bolnavi, obligați să meargă în continuu, își făceau nevoile pe ei. A doua umilință a trăit-o atunci când, lăsând un fir de stuf netăiat, a fost lovit cu bastonul în spate de gardianul care l-a pus să taie planta cu dinții.

Ficior îi ascultă mărturia, fără nicio tresărire. Toata sala de judecată are ochii îndreptați asupra lui, pândindu-i reacțiile. E din piatră. Clipește rar, ascuns în spatele lentilelor ochelarilor. Ține în mână sulul cu ultimul discurs și lovește cu el, scurt și repetat, în cealaltă palmă, așa cum făceau gardienii cu bastonul, înainte de a lovi. „Bandiții” care au umplut acum sala, în calitate de părți civile și părți vătămate, îi aduc aminte de vremurile apuse. Ȋși reprimă instinctele și desface sulul, recitind, pe furiș, din pasaje. Simte privirile celorlalți. Știe pentru ce e acolo.
La un moment dat, o avocată îmbrăcată în robă a intrat în sala de judecată și, mergând drept spre băncuța în care stătea Ficior, s-a așezat în celălalt capăt al ei. Și-a stat așa, minute în șir, privindu-l fix, fără să-și ascundă curiozitatea. Ȋn sală se auzea vocea judecătoarei care dicta transcrierea declarației martorului. Iar avocata ofta, nedezlipindu-și privirea de pe Ficior.

Ȋncă necondamnat, încă bucurându-se de prezumția de nevinovăție de care deținuții din Periprava nu au avut parte, Ficior este deja închis într-o nevăzută închisoare. Zidurile sunt privirile oamenilor din jur, de care el se teme, izolându-se. Furia vecinului care-l urmărește pe holul tribunalului, să-l bată. Ȋntrebările jurnaliștilor. Suspiciunea și teama lui în fața oricărui contact uman. E o altfel de pușcărie, tot de oameni construită. Iar Ficior e înăuntrul ei, mai prizonier decât toți deținuții politici ce au trecut prin Periprava.

 „Deținuții politici erau mai ordonați, mai curați, mai supuși”

A venit la acest termen al procesului, obligat de procedură. Până acum, a fost reprezentat doar de avocați, fără să fie nevoit să asculte declarațiile martorilor care povesteau calvarul din Periprava. Acum e însă ultimul termen. Se depun concluzii, iar el trebuie să spună ultimul cuvânt, în calitate de inculpat. 

Până atunci însă, întreaga sală urmărește un episod din „Memorialul Durerii”, depus ca probă la dosar. „Iadul din Paradis”. Sunt poveștile unor deținuți care au fost închiși la Periprava. Sunt și secvențe din congresele P.C.R., dar și un fragment din „Internaționala socialistă”: „Hai la lupta cea mare/ Rob cu rob să ne unim...”
Pe Ficior nu-l interesează și nu-l atinge nimic. Se uită la ceas. Filmul e prea lung. Ȋși scoate apoi iphone-ul din buzunarul de la piept și verifică mesageria. „Cât mai ține?”, își întreaba avocata. „Nu mai e mult, 10-15 minute”, îl liniștește ea. Ficior rezistă, e îngăduitor. 

După ce documentarul se termină, e pus un fragment dintr-un interviu solicitat ca probă de avocații lui. Robert Cazanciuc, pe atunci ministru al Justiției, vorbește despre actualele condiții de detenție, comparându-le cu cele din lagărele de concentrare. Ficior devine atent, îi place ce aude. 

Și pică din nou în starea de împietrire atunci când instanța dă cuvântul reprezentantei Ministerului Public. Procurorul de ședință solicită schimbarea încadrării faptei din „infracțiuni contra umanității” în „tratamente neomenoase”, în formă continuată. Cere ca Ficior să primească maximum de pedeapsă, adică 25 de ani de închisoare, iar Ministerul de Interne și Administrația Națională a Penitenciarelor să fie admise ca părți responsabile civilmente. 

Avocații lui Ficior solicită achitarea acestuia. Și, când în sfârșit inculpatului i se dă cuvântul, după șapte ore de la începerea ședinței de judecată, Ficior se ridică de pe băncuță și se îndreaptă spre pupitrul cu microfonul. E momentul lui. Nu e pus să jure pe Biblie, pentru că n-ar fi procedural. Dar Ficior jură, prin ceea ce spune, fără ca cineva să-l oblige. Ȋși pune foile scrise cu creionul pe pupitru și vorbește, uitându-se prin ele. 

„Doamnă președintă”, începe el, „vreau să vă mărturisesc că în închisori nu curge lapte și miere. Nu e ușor să execuți o pedeapsă cu regim special. Nici Periprava nu a fost scutită de asemenea privațiuni. La Periprava condițiile erau destul de grele, iarna îngheța Dunărea, erau legături foarte proaste cu restul țării. Nu era o treabă ușoară, erau condiții vitrege. Pentru asta se luau măsuri, se făcea aprovizionarea greu, pentru 6 luni. Rezolvarea problemelor medicale era foarte greu de rezolvat. Eu am intervenit, să se filtreze apa din Dunăre. A trebuit să mă preocupe, în mod deosebit aprovizionarea cu alimente, medicamente, îmbrăcăminte, combustibil pentru încălzit. Toate acestea nu erau lucruri ușoare. Propria mea răspundere era cu cei doi medici aflați acolo, plus medicii deținuți. 

Ȋn ce privește comportamentul meu, eu îmi cer scuze față de cei care ar fi luat măsuri mai aspre în privința deținuților sau a cadrelor. Deținuții politici erau, față de cei de drept comun, mai ordonați, mai curați, mai supuși. Nu era nevoie de măsuri drastice împotriva lor.            
   
Ȋn ce privește comportarea mea, eu nu înjur. Eu am trăit într-o familie de baptiști pocăiți. Eu nu puteam să aduc eu mai multă hrană la Periprava. Am avut la Periprava o gospodarie de zarzavaturi care nu s-au făcut, pentru că nu era pământul bun, am adus zarzavaturi de la Brăila și am asigurat hrana. Procuratura venea în fiecare lună, dacă luam măsuri, procuratura militară nu mă ierta. Nu-mi permiteam să maltratez oameni.
Mor cu inima împăcată că, pe unde am fost, am slujit și pe Dumnezeu, și țara. Eu am fost urmărit și de securitate, pentru că nu prea se împăca comunismul cu religia.

Nu vreau să existe răzbunare. Să fie dragoste, să nu fie ură. Și să fie judecată dreaptă, așa cum dumneavoastră o să o dați.
Mi-e jenă că unii se uită la mine ca la un torționar. Ȋn numele Tatălui și al Dumnezeului care ne conduce pe noi și ne iartă greșelile”, și-a încheiat Ficior discursul.

La ieșirea din sala de judecată, toată evlavia lui s-a topit. Din scuzele pe care și le ceruse, confuz, n-a mai rămas nimic. Niciun pic de remușcare, nicio măcar o silabă.    
          
Din tot discursul lui, în înserarea prin care a făcut înconjurul clădirii tribunalului, cu camerele de filmat după el, mut și incapabil să mai rostească vreo scuză față de victimele sale, a rămas doar adevărul: zeama de arpacaș cu care erau hrăniți deținuții, zeghea subțire marcată cu CR (contra-revoluționar), infirmeria dintr-un bordei de stuf în care nu exista decât o sticlă de spirt. Bătaia, teroarea, umilințele. Cei 103 deținuți decedați și îngropați pe unde doar Dumnezeu și Ficior mai știu...

Instanța va pronunța o decizie în ziua de 30 martie. Aceasta nu va fi definitivă, iar procesul se va muta la Curtea Supremă.