La 15 martie a.c., Agerpres a ouat o mărgică. Pe care toate găinile din curtea presei românești au ciugulit-o și-apoi a ouat-o iară, cu un mare „COTCODAC” în titlu.  A doua zi, „The Guardian” nu s-a putut abține și s-a împiedicat în subiect, preluându-l: „Judecătorii români îi spun unui bărbat că nu mai este în viață”. 

Ce-i drept, ți se blochează creierul când afli că un vasluian declarat mort în 2016 „a pierdut procesul prin care cerea anularea decesului”, deși el e în viață. Categoric, asta e o știre din categoria celor „bă, eji nebun?”, și atunci n-are sens să sapi mai departe, după adevărul care, de obicei, cam strică știrile bune. Adică, alea făcătoare de trafic. Așa că mai bine lași știrea așa, o gogoașă, pe jumătate adevărată, pe jumătate toxică, oricum cei care o citesc habar n-au ce prevăd legile sau Codul de Procedură Civilă, și nici nu stau ei să verifice pe internet. Pentru că, după o știre din categoria „bă, eji nebun?”, nimeni nu verifică, toată lumea comentează. Și-odată ce au apucat să creadă și să se pronunțe public, oamenii nu mai dau niciodată înapoi.

Firește, ar trebui să verifice jurnaliștii, înainte să publice știrea. Dar jurnaliștii care-ți dau ție gogoșile pe degeaba sunt plătiți la numărul de click-uri. Chiar sub mărgica despre vasluianul „mort, dar încă viu”, însuși „The Guardian” le cere cititorilor ajutorul financiar, pentru că „veniturile din publicitate în mass-media scad rapid”, iar „jurnalismul de investigație necesită mult timp, bani și muncă grea”. Presa trăiește vremuri crâncene. Iar, pe lângă ea, și restul lumii are deja o traiectorie imprevizibilă prin neguri, chiar dacă oamenii nici măcar nu mai realizează asta. 

Titlul acestui articol e unul de tip tabloid, anume ales așa. Putea să fie „Ce trebuie să facă vasluianul declarat mort pentru a-și anula certificatul de deces”. Sau „Motivarea deciziei prin care Tribunalul Vaslui a respins anularea decesului vasluianului viu”. Pentru că adevărul nu se urlă și n-are nevoie de majuscule. Dar astăzi, printre atâtea urlete, adevărul nici nu se mai aude.

Constantin Reliu, „mortul viu” din Vaslui, a plecat la muncă în străinătate în anii ’90. „Lucra în Turcia, ca bucătar, și ultima oară a fost văzut acasă în anul 1999, și de atunci nu a mai ținut legătura cu familia și nici nu a mai trimis bani acasă”, se arată în decizia nr. 246/A/2018 a Tribunalului Vaslui, publicată de site-ul rolii.ro.

În 2016, adică după 17 ani de așteptare, soția lui Reliu a mers la Judecătoria Bârlad, pentru a declara moartea lui prezumată. Procedura de declarare a morții cuiva este prevăzută de titlul III din Codul de Procedură Civilă. Nu e deloc simplă: poliția trebuie să culeagă informații despre cel dispărut, iar un anunț despre deschiderea procedurii (cu invitația ca orice persoană să comunice datele pe care le cunoaște în legătură cu cel dispărut) e publicat la primărie, la judecătorie, dar și într-un ziar de largă circulație (aici e o problemă, că în România nu prea mai sunt ziare). Și abia după două luni de la publicare se fixează un termen de judecată.

 

Această procedură a fost respectată și în cazul lui Reliu. Poliția Română a cerut informații autorităților din Turcia, iar „din relațiile primite de la Prefectura Istanbul (fila 92 dosar) rezultă că pârâtul Constantin Reliu nu este înregistrat în evidențele acesteia și că acesta a intrat ultima oară în Turcia la data de 08.07.1999 cu pașaportul nr. xxxxxxxx. Este adevărat că numitul Șemsettin Sarac, director de operațiuni la o agenție de turism, a arătat, în fața autorităților turce (fila 94 dosar) că, în anul 2001, când agenția a preluat hotelul, intimatul Constantin Reliu lucra încă acolo, însă această împrejurare nu este de natură să ducă la respingerea acțiunii, având în vedere că de atunci au trecut 15 ani”, a precizat Judecătoria Bârlad care, la 30 mai 2016, prin sentința civilă nr. 1305, a dispus declararea judecătorească a morții lui Constantin Reliu.

De ce l-a declarat mort fosta lui soție, deși nu era sigură de asta? Pentru că există tot felul de consecințe pe latura civilă: drepturi de succesiune, pensii de urmaș, plata unor impozite, taxe, facturi la întreținere, starea civilă, șamd. 

Ce se întâmplă atunci când cel declarat mort pe cale judecătorească se dovedește a fi viu? Sunt extrem de puține cazurile de acest tip. Adică, e greu de crezut că, de bună voie și nesilit de nimeni, cineva poate să rupă orice legătură cu familia și să nu mai dea niciun semn de viață timp de 17 ani, așa cum a procedat Constantin Reliu. Dar Codul de Procedură Civilă prevede și dezlegarea unor astfel de situații: 

Articolul 949  - Nulitatea hotărârii

(1) Cererea de constatare a nulității hotărârii declarative de moarte în cazul în care persoana este în viață se face la instanța care a pronunțat hotărârea. Tot astfel se va proceda când se înfățișează certificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort.

(2) Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a morții și cu participarea procurorului.

(3) Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității hotărârii, cu mențiunea că aceasta a rămas definitivă, se comunică serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor pentru anularea înregistrării.

Ce avea de făcut vasluianul devenit subiect de știre în „The Guardian”? Exact  ceea ce este prevăzut la art. 949 și ceea ce și instanța, dar și procurorul de ședință i-au explicat acestuia, la judecarea admisibilității apelului. „În condițiile în care apelantul Constantin Reliu urmărește anularea sentinței civile nr. 1305/2016 a Judecătoriei Bârlad, calea procesuală de urmat este cea prevăzută de dispozițiile art. 949 Cod procedură civilă, și nu calea apelului”, spune Tribunalul Vaslui. 

Pentru a obține anularea certificatului de deces, Constantin Reliu, sfătuit de avocatul său, ar fi trebuit să se adreseze Judecătoriei Bârlad. N-a făcut-o. A atacat cu apel o decizie judecătoreasă emisă în 2016, poate și pentru că „prin cererea depusă”, el a solicitat și „daune morale și materiale, atât de la fosta soție, cât și de la avocata acesteia G.L.”. Cerere pe care Tribunalul Vaslui a considerat-o inadmisibilă.

„Ce atâtea articole de lege și ce atâta hârțogăraie?”, vor spune unii. „Realitatea este evidentă: omul e viu și-n acte figurează mort, iar justiția din România trebuia să repare imediat eroarea.” Peste tot în lumea civilizată, instanțele judecă însă în baza unor probe. Și, chiar dacă și el poate că citește știri din categoria „bă, eji nebun?”, judecătorul e obligat să verifice informația (așa precum și jurnaliștii erau, cândva). Judecătorul nu poate să creadă pe cineva pe cuvânt, că acela este cine pretinde că este. Pentru că acel om poate fi un bolnav psihic sau cineva care vrea să substituie identitatea altuia, din diverse motive. Judecătorul e obligat să cerceteze, înainte de a pronunța orice decizie. 

Constantin Reliu s-a legitimat, la intrarea în România, dar și în fața Tribunalului Vaslui, cu un pașaport expirat. Unde există o poză de acum două decenii. Dar l-au recunoscut rudele, văzându-l, veți spune. Perfect, pentru că declarațiile lor sunt probe, și tocmai de aceea rudele, care în 2016 au confirmat că Reliu n-a mai dat niciun semn de viață, trebuie audiate acum de către aceeași instanță. 

Iar dacă în ianuarie 2018, în loc să se adreseze Tribunalului Vaslui, ar fi făcut cerere de constatare a nulității hotărârii la Judecătoria Bârlad, probabil că domnul Constantin Reliu și-ar fi rezolvat deja mare parte din problema cu actele de identitate. Și n-am mai fi avut nicio știre. Nici noi, nici „The Guardian”.