(lungă și obositoare)

Ne lovim mereu de cuvinte care sună mereu cumva străin, indiferent de cine, când, cum și împotriva cui le-ar folosi. Atunci când politicianul sau propagandistul apără "independența justiției" subjugate în prealabil, dar și atunci când judecătorul, cu gândul la jurământul depus cu mâna pe constituție, luptă realiter pentru apărarea ei. Atunci când filosoful dreptului, chiar de bună credință fiind, invocă "idealist" - idealismul fiind considerat virtute opusă tehnicismului pragmatic - "ideea de justiție", precum la noi un Mircea Djuvara. Atunci când filosoful care se ocupă de drept fără a-l fi studiat temeinic înainte - ceea ce nu-l împiedică, oricât de absurd ni s-ar părea (și este!), să devină reper pentru jurist - ajunge să afirme găunos imperativul categoric al înfăptuirii justiției chiar cu prețul sfârșitului lumii: fiat iustitia pereat mundus (Kant, reperul lui Djuvara). Cum, nu e un "adagiu" (orice o însemna asta) venit din dreptul roman? Nu. Nici "nullum crimen sine lege"? Nici, a fost născocit de un jurist filosof kantian (fără neo!) modern, Anselm Feuerbach, la cumpăna dintre secolele 18 și 19. Dar "iustitia fundamentum regnorum", săpat în piatră și de un Habsburg modern la Viena și de nenumărați alți moderni peste tot, inclusiv la noi? Etc. Și așa ne dăm seama unde este de fapt problema: "regna" la Augustin (exact, și acolo unde e vorba despre modernii avant-la-lettre: remota iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?!) și apoi în Evul Mediu apusean erau orice numai state moderne nu, "lex" în Roma antică e tot ce poate fi mai opus și idealismului kantian, și "constituționalismului" nostru modern. Chiar, cum de mi-am permis mai sus să scriu "constituție" cu minusculă?! Oare pentru că e vorba tot de o născocire sau de o vorbă bună al cărei sens propriu a fost mai apoi alterat, deturnat sau poate chiar pervertit?

Fapt este că noi nu am știut de "justiție", "stat" sau "constituțiune" până în veacurile 18-19. În limba (juridică) română, luăm "iustitia" nu direct de la romani, ci din franceză, dublând "dreptatea" pe care o aveam dinainte și pe care știam nu doar s-o "facem", ci și s-o "împărțim", în vreme ce "justiția" modernă nu se mai lasă împărțită, ci doar "administrată" printr-o tehnică specială devenită apanaj al "statului". Era nevoie de această dublare? Da, pentru că intram volens nolens într-o lume nu doar complet diferită de prima, ci orientatā violent împotriva ei, iar păstrarea diferenței dintre "justiție" și "dreptate" ne permite conștientizarea mai ușoară a diferenței dintre cele două lumi. În cazul nefericit al "legii" (câți dintre juriști mai folosim cuvântul "pravilă", ultima verigă din lanțul tradiției legii de la Vechea prin Noua Romă și slavona nomocanonică până la noi?) această diferență nu nu s-a mai păstrat, iar consecința acestei pierderi constă într-un transfer ilegitim de greutate semnificativă care ne aruncă într-un soi de extaz mistic atunci când pronunțăm "domnia legii" (ca și cum am fi în prezența acelui "nomos basileus" al vechiului grec Pindar) sau "statul de drept", de parcă polis-ul lui Platon ar fi monarhia absolută a Prusiei secolului 18 și amândouă și-ar da fericite mâna într-o constituție română edictată (încă suportabil) și apoi revizuită sub diktat ideologic modern. Că astăzi până și "supremația" unei asemenea constituții, până și "drepturile omului" (pe care un mare filosof romanist și deci realist - nu idealist! - al dreptului precum Michel Villey le considera "perversiune a gândirii juridice") sau "suveranitatea națională" (denaturarea modernă a ceea ce la romani însemna "maiestas populi romani") au ajuns să le stea în cale? Firește, căci "taina fărădelegii" (2 Tes. 2:7) se lucrează la focul continuu pe care modern îl numim "progres" sau "evoluție". Că nu de mult atât de mult clamata "independență a justiției" - pe care oricum o mai prețuiau doar judecătorii de bună credință înșiși, într-un stadiu în care ea putea fi încă tolerată - a ajuns astäzi în punctul de a trebui extirpată sistematic? De bună seamă, căci "administrarea" justiției, ca a oricărui proces tehnologic, presupune optimizarea permanentă, iar stadiul atins acum de acest proces nu mai poate tolera judecători realmente "independenți": care se supun "numai legii și conștiinței" lor. Acum nu mai spunem, cu Kant, să fie justiție chiar cu prețul de a pieri lumea, ci: să fie justiție anume pentru ca lumea să piară. Care lume? Aceea veche, ale cărei rămășițe au mai supraviețuit până la noi în relicve precum jurământul  judecătorilor și conștiința realmente lucrătoare a "dreptății" proprie atât de multora dintre ei și dintre care atât de mulți au început deja să simtă pe propria piele legătura dintre "împărțirea dreptății și iuris dictio ca "spunere a adevărului". Mai putem face ceva, noi, cei care nu (mai) suntem judecători și nici idealiști, dar ne spunem juriști și ne place (chiar dacă n-o mărturisim mereu) să ne vedem ca "preoți ai dreptului" (sacerdotes iuris) grație unei "iuris prudentia" pe care ne încăpățânăm s-o considerăm tot împreună cu romanul Ulpian "vera philosophia" și la care nu înțelegem să renunțăm de dragul mărgelelor de sticlă colorată în germana filosofilor neokantieni ai dreptului sau în engleza sovietică a noilor ideologi?!

Da, vorba lui Oswald Spengler, sunt atât de multe de făcut, și atât de puțini (juriști-filosofi) care să le și facă. În primul rând, să facă istoria vorbelor bune care au devenit rele și să arate cum de s-a putut întâmpla asta. Se numește "istorie conceptuală" și are de a face cu acea sarcină a filosofiei pe care Hegel o vedea ca "aducere la concept" a lumii reale, inclusiv a lumilor care au precedat-o pe a noastră. Mai departe, să separe aceste lumi, atât cât se poate (fără rest nu se poate deloc, dar de aici și până la confuzia generalizată de acum e cale lungă și multă muncă de făcut) și să întărească rezistența judecătorului de bună credință prin confirmarea dreptății lui în a continua să "împartă dreptatea", fie și sub numele strâmb al "administrării justiției". Fără să ia partea cuiva și fără să atârne de cineva, chiar dacă în mod firesc, în lume fiind, va depinde întotdeauna de mulți și de multe (probabil și de aceea "neatârnarea" sună românește și atât de real, iar "independența" - nu doar a "justiției", ci și a "Țării" - atât de idealist-utopic). Re-dând lumii practice a judecătorilor vorbele bune și adevărate care să corespundă bunei lor credințe, cei care se doresc adevărați filosofi și abia astfel theoreticieni ai dreptului - dreptul vine de la dreptate și în românește și în latina Romei (ius a iustitia, tot Ulpian!), și nu de la "stat", fie el și "stat național", ale cărui "legi" au a fi "comentate și adnotate" de juriști doctrinari prin "explicații" deseori inteligente și utile, dar care numai "teoretice" nu sunt! - vor întregi lucrarea dreptății ca lucrare de rezistență katehonică (tot 2 Tes. 2:7!) Și o a treia lucrare, spre care putem năzui precum isihaștii după theosis dar care stă încă și mai puțin în puterea noastră decât curățirea și luminarea minții (și rostirii) juridice românești, ar fi intuirea, gândirea și rostirea vorbelor bune ale timpului istoric ce ar putea din nou să înceapă. Dar și de n-am ajunge aici, tot ar rămâne peste veac împreuna-lucrare dintre vorba-bună înțelegătoare și buna-credință lucrătoare în dezvelirea, împărțirea și cultivarea dreptății.

P.S. "Nehmen - teilen - weiden", desigur. Dar parcă puțin dincolo și de Carl Schmitt.

VIDEO: