Acum câțiva ani, într-o zi de duminică, am intrat într-o bisericuță bucureșteană. Cum am ajuns târziu, iar bisericuța - prin definiție - e o incintă micuță, înăuntru nu prea mai aveai loc.
 
Așa că am stat și eu cuminte la urmă, lipit de ceilalți credincioși, ca să ascult slujba (și doar să o ascult, că de văzut nu puteam vedea decât omoplații celui din fața mea). Am uitat să menționez că sus-numita bisericuță este o bijuterie arhitecturală datând cam de vreo 400 de anișori. Încheindu-se slujba, am mers cu toții, cu pași mici, pentru a ne mirui. Și când, în cele din urmă, am ajuns și eu în față, am văzut lumina! Nu vă grăbiți, n-am fost martorul vreunei minuni, nici n-am avut vreo epifanie, nici n-am simțit că mă înalț la ceruri.
 
V-am zis doar atât: am văzut lumina – atât de multă și intensă, că am simțit că mă dor ochii: asta pentru că, în fața mea, pe conturul întregului iconostas din lemn, un părinte vrednic și cu excesiv de multă imaginație întinsese o abominabilă instalație electrică cu beculețe galben-muștar. Îmi scapă acum definiția tehnică exactă a obiectului cu pricina – cert e că instalația arată ca un intenstin subțire, lung de de vreo 10-15 metri și cu o lumină atât de puternică încât ți se pare că și sfinții din icoane stau cu ochii mijiți. Un astfel de cârnăcior cu LED-uri are și calitatea de a fi extrem de flexibil, putându-se mula pe orice contur – dovadă faptul că o parte din el se prelungea și pe marginea ramei icoanei cu Maica Domnului și Pruncul, "luminând-o feeric”, vorba lui Toma Caragiu. Nu, nu eram în apropierea Crăciunului. Și chiar dacă am fi fost, ce?

Episodul de mai sus este doar una dintre nenumăratele mele incursiuni involuntare în Universul Kitschului Ortodox. Nu sunt nici pe departe un pelerin de cursă lungă, dar asta nu m-a împiedicat să iau contact de sute de ori cu obiectele psihedelice (din care cele mai multe se vând în multe biserici și mănăstiri!) pe care nepermis de mulți dintre noi le cumpără, le folosesc și le poartă: Cruci fosforescente. Cruci de plastic. Cruci roz care se bagă în priză și luminează. Cruci cu LED și baterie, de purtat la gât (am văzut o cruce din asta pe pieptul unui călugăr, de Sf. Dumitru, pe dealul Patriarhiei, acum vreo 10 ani. Un albastru de girofar care se aprindea/stingea la câteva secunde.Am presupus că e foarte utilă dacă te rătăcești pe munte, salvamonții te pot repera mult mai ușor). Cruci auto cu ventuză, umplute cu gel colorat și parfumat. Hristoși fosforescenți. Hristoși de plastic. Orice cu Arsenie Boca. Maica Domnului flancată de leduri. Veioze cu Iisus. Cina cea de Taină cu beculețe care se aprind și se sting în 5 moduri diferite. Magneți de frigider cu Sf. Nicolae, Sf. Parascheva sau orice alt sfânt, la comandă, la preț promoțional. Căni imprimate cu Tatăl Nostru, Crezul, Poruncile sau Fericirile – după preferință. Orice cu Arsenie Boca.
 
Icoane și cruci în toate culorile curcubeului pentru agățatul de oglinda retrovizoare. Stickuri USB în formă de sfeșnic – oferite în exclusivitate de Arhiepiscopia Craiovei. Huse de smartphone cu Maica Domnului imprimată. CD-uri imprimate cu patru sfinți în cele patru puncte cardinale, de agățat în mașină. Orice cu Arsenie Boca. Icoane 3D – adică își schimbă imaginea în funcție de unghiul din care te uiți – pe uiți din dreapta, Hristos răstignit; te dai un pic mai la stânga – surpriză, Hristos deja S-a înălțat! 2 în 1 – nescafe ortodox. Iar lista poate continua, doar că nu mai pot continua eu.

În acest context, inițiativa de a amplasa în Piața Universității din București o cruce de oțel inoxidabil, de 25 de metri, pe care să se aplice 40 de corpuri de iluminat, e una care ține de un ridicol apocaliptic și care ar face creștinismului românesc un mare deserviciu.

În primul rând, în concret, inoxidabila cruce ar face parte dintr-un proiect care include înființarea unui Muzeu Național al Totalitarismului Comunist. Poate cel mai pervers efect pe care îl are amplasarea ei este următorul: imensitatea ei inutilă pur și simplu pune în umbră uriașa necesitate a unui atare muzeu. Rezultatul acestui ricoșeu va fi, simbolic, cam același cu celebra statuie a lui Traian & lupoaica – toată lumea vede pe Traian în toată, dar absolut toată, splendoarea lui și, din cauza asta, nimeni nu mai vede muzeul propriu-zis. Mă rog, cu diferența notabilă că statuia lui Traian e într-adevăr atât de hidoasă încât toată lumea care trece pe acolo simte nevoia să-și facă o poză lângă ea.

Într-o țară în care, dacă îi întrebi, oamenii cred că grupul Arnăuțoiu e de fapt un clan de cămătări, iar Elisabeta Rizea cântăreață de muzică de petrecere, un muzeu dedicat totalitarismului comunist ar putea fi o mică frână în calea Alzheimerului național care ne roade mințile. Din păcate, promovarea unui astfel de muzeu pare sufocată din fașă de către înșiși autorii proiectului de lege. Cine să scrie despre muzeul totalitarismului comunist când ai la îndemână atât de suculentul subiect al mega-crucii?

În al doilea rând, pretextul invocat de senatorul Sorin Ilieșiu, inițiatorul proiectului, te pune pe gânduri. Ilieșiu a afirmat senin că crucea monumentală ar fi un simbol în memoria victimelor comunismului. Wow! Fără a avea pretenția de expert în memorialistică, am avut norocul să iau contact, din timp în timp, cu câțiva dintre supraviețuitorii pușcăriilor comuniste. Să-i văd dincolo de cărțile scrise, să le urmăresc vorba, gesturile, tonul vocii. Marea majoritatea a supraviețuitorilor (și nu mă îndoiesc că asta se aplică mai abitir celor care au murit în lagărele și închisorile comuniste) sunt oameni de o naturalețe și simplitate dezarmantă. Nu se văd și nu se declară eroi, nu se așteaptă să li se ridice statui, nu cer zgomotos funcții, pensii și privilegii, și nu au decât o obsesie: să nu se uite ce a fost comunismul. Crucea uriașă înfiptă în mijlocul orașului este complet ne-reprezentativă; este exact cum nu sunt ei: se impune, se exhibă, te obligă să o privești, e forțat-moralizatoare și lipsită de cumpănire, discreție și modestie. Plus că, pentru mine, inoxul e ceva care are legătură cu fabricarea chiuvetelor, nu cu Anița Nandriș-Cudla.

Și, ca să fie totul și mai spectaculos, Sorin Ilieșiu a mai făcut o declarație smintitoare, anume că, de fapt, "crucea i-ar deranja pe atei”. Deși afirmația este adevărată, nu trebuie să concluzionăm că, de fapt, ateii ar fi singurii deranjați de cruce, iar în rest toată lumea ar jubila de plăcere că o să aibă un monstru de inox care să le obtureze vederea când trec prin centrul Bucureștiului. Există cu siguranță o mulțime de creștini deranjați ei înșiși de involuntara batjocură administrativă a simbolului sfânt; eu sunt doar unul dintre ei.
 
 A presupune că un creștin se simte mai creștin dacă vede cruci și steaguri tricolore peste tot este pur și simplu o nerozie. Înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât a măsura credința prin cantitatea și dimensiunile simbolurilor exterioare. Înseamnă a crede că o cruce mare e incomparabil mai bună decât o cruce mică, un cavou imens de marmură ți-ar asigura o veșnicie mai premium decât un sicriu de lemn într-o groapă regular, iar o catedrală uriașă ne va asigura mântuirea mai temeinic decât o bisericuță modestă.
 
Pe logica asta, probabil că cel mai bine să se înlocuiască definitiv și irevocabil însuși giratoriul de Universitate cu o pravoslavnică intersecție în cruce, iar benzile de circulație să fie vopsite roșu galben și albastru. De asemenea, traversarea intersecției să se facă numai pe bază de cântece patriotice răcnite din rărunchi, a căror intonație să fie verificată la sânge de vajnicul luptător Berenghi, din Legiunea Străină, gropar și vopsitor de purcei de lapte și, în general, mare apărător al ortodoxiei. Cu siguranță, dacă vom lua aceste măsuri, poporul nostru va fi salvat, și ne vom teleporta cu toții în loja VIP a Raiului.

Lăsând gluma la o parte, este șocantă opacitatea pe care se fondează acest proiect. În primul rând, o opacitate funcțională. Când vorbești despre București, vorbești prin definiție de un oraș sufocat. Un oraș în care spațiile verzi sunt efectiv șterse (700 de hectare în ultimii 11 ani!) -, un oraș în care îți poți rupe picioarele sau roțile în gropi, un oraș deja mutilat estetic, un oraș în care mașinile se parchează de-a valma pe trotuar, la milimetru, iar pietonii baletează pe carosabil (o mențiune specială la capitolul îndemânare pentru mamele cu copii în cărucioare și bătrânii cu căruțuri de cumpărături), un oraș care nu a învățat, după 25 de ani de "model occidental”, nici măcar cum să-și cultive o clasă solidă de bicicliști. Un oraș poluat fizic și sufletește. A-i pune în vârf moțul cruciform și inoxidabil nu înseamnă a-l face mai creștin, și nici mai conștient de propria istorie. Înseamnă doar a-l face și mai urât. Sunt sigur că nimeni n-ar fi avut nimic de protestat, poate nici măcar ateii, dacă, de exemplu, s-ar fi propus în schimb înființarea unui mic parc pe locul "de la Statui”, unde, după înființarea parcării auto subterane, a rămas doar un deșert de beton care se încinge groaznic vara. Un parc memorialistic ar fi putut fi suprema victorie asupra mentalității betonului, cultivată obsesiv și de comuniști, și de "capitaliști”. 
 
Un mic exercițiu de imaginație: e vară, deci sunt cel puțin 50 de grade la nivelul solului în București. Ești într-un troleu îmbâcsit, ticsit de lume, care se scurge încet prin marea de asfalt încins. Sudoare, oboseală, apatie. Într-un final cobori la Universitate și intri, pentru câteva minute, în parc, să-ți tragi sufletul. În parc e răcoare, copacii – spre deosebire de oameni - își fac treaba indiferent de regimul politic (evident, cu condiția să nu fie defrișați). Te așezi pe o bancă sau direct pe iarbă. Simți că respiri și privirea nu îți mai e atât de împăienjenită. Apoi vezi că de o creangă a arțarului sub umbra căruia te-ai așezat e agățată o mică cruce din lemn ori piatră ori ceramică, discretă și duioasă, precum cele desenate de Horia Bernea. De altă creangă, chiar la nivelul privirii, e agățată o fotografie, cu un mic text și un cod QR. Te apropii și citești: "Arțar. În memoria lui Iuliu Maniu, ucis de comuniști la Sighet, 1953”. Apoi privești în jur – fiecare copac din parc e similar. Chiar lângă se află un frasin – "Frasin. În memoria lui Ion Ioanid, 12 ani de închisoare în regimul comunist”. În partea opusă - "Castan. În memoria lui Constantin Oprișan…”. Mai înspre intrarea în metrou: "Nuc. În memoria lui Iuliu Hossu...”. "Platan. În memoria lui Nicolae Steinhardt...”. "Salcâm. În memoria lui Radu-Dumitrescu Gyr...” etc. Și nu știi dacă ești într-un parc sau muzeu, știi doar că te simți reîmprospătat, protejat și încurajat și că ți-e bine în prezența copacilor. Și, prin ei, în prezența eroilor neamului tău. Pentru că eroii trebuie să ți-i poți simți aproape, vii, ca niște semeni mai tari, nu ca pe niște exponate, și nici ca pe niște abstracțiuni dizolvate în simbolica rece, marțială și impersonală a unei uriașe structuri de inox. 

În afară de opacitatea funcțională despre care am vorbit, proiectul crucii de inox mai suferă și de o crasă opacitate estetică. În primul rând, chestiunea proporțiilor. Sorin Ilieșiu a declarat: "crucea va fi cea mai mare cruce înălțată la întretăierea drumurilor din centrul vreunei capitale”. Iar senatorul Ilie Năstase a plusat (sper totuși să o fi făcut în glumă): „Toți ar trebui să fim de acord. Cu cât mai înaltă cu atât mai bine, cu cât mai multe lumini cu atât mai bine (...) Crucea trebuie făcută cât să se vadă de la aeroport, eu așa aș face-o" . Scurt și la obiect. De ce de la aeroport și nu din satelit? De ce din satelit și nu de pe Jupiter? Nu-ți rămâne decât să te dai bătut în fața unui asemenea argument.
 
Se confirmă din nou: e psihanalizabilă obsesia noastră pentru chestiile mari. Pentru o țară a cărei reală structură funcțională vreme de sute de ani a fost parohia, pentru o țară în care locuința obișnuită era casa cu 2, maxim 3 camere în care se dormeau claie peste grămadă părinții și copiii, pentru o țară care are obișnuința uliței, a aleii și a străduței înguste decât a bulevardului cu 4 benzi pe sens, pentru o țară care se mândrește cu Mănăstirea dintr-un lemn sau Sucevița, este absolut șocantă trecerea aceasta cu viteză superluminică la mentalitatea lui "Think Big”.
 
Pur și simplu, obsesiile noastre au ajuns să se măsoare în metri pătrați și metri cubi. Mulți, cât mai mulți, în recorduri absolute. Între mentalitatea recent arestatului Sorin Oprescu care se mândrea cu recorduri mărețe precum "cel mai mare cârnat afumat” (392 metri), "cei mai mulți Moși Crăciuni adunați la un loc” (3.939!) , "cel mai mare tort” (281 kg!) și mentalitatea omului de rând care salivează după mașini mari, case mari și mall-uri mari nu e nici o diferență. Iar când dimensiunile sinistrei Case a Poporului și ale Mega-Catedralei din apropiere ajung să facă parte din identitatea noastră națională, e un semn sigur că ne-am făcut din mândrie un adevărat mausoleu. De beton. Acum, și în varianta de inox.

Spuneam mai sus că mega-crucea nu-i reprezintă pe deplin nici măcar pe creștini. Să mă explic. Pentru a transmite un mesaj cu fidelitate – în cazul nostru, mesajul hristic - trebuie ca tu însuți să-l fi înțeles, măcar minimal. Dar a înțelege un mesaj înseamnă a-l percepe cu tot cu mediul de comunicare prin care acesta se transmite. Voi da un exemplu brutal și trivial, dar cu atât mai relevant: de exemplu, dacă pui perpendicular doi cârnați (fie ei și din aceia de-ai lui Oprescu, brevetați de Cartea Recordurilor), obții o cruce, dar în nici un caz una la care un creștin să se închine. Mesajul creștin nu se poate transmite printr-un asemenea mediu. În schimb, nu același lucru l-am putea spune despre o cruce alcătuită ad-hoc din două bucățele de lemn, fie ele și nesculptate. Rămâne atunci să încercăm să vedem care sunt mediile cele mai adecvate transmiterii fidele a mesajului lui Hristos.
 
Iar pentru asta trebuie să ne uităm, firește, chiar către Emițătorul mesajului. E de prisos să mai spunem că Hristos comunică prin Cuvânt – un mediu de comunicare diafan și subtil, cu tonuri, nuanțe și variații care îți solicită întreaga atenție pentru a-l putea înțelege, măcar puțin, măcar ca prin vis. Și atunci, dacă mediul de comunicare ales de Hristos este unul inefabil, al parabolelor tainice rostite de Hristos, succinte și cu nenumărate paliere de interpretare, de ce încercăm să-l substituim pe acesta cu mediul brutal, industrial și definitiv al zidului de beton sau al cavoului de marmură? Dacă Hristos este Lumină vie și alinătoare, de ce să-L falsificăm prin orbitoarea lumină electrică? 

Trecem foarte ușor cu vederea un fapt extrem de evident - lemnul e materialul ales de Hristos și pentru viața Sa lumească, de tâmplar, și pentru însăși răstignirea Sa. Poate e cazul să ne întrebăm de ce. Nimic nu L-a obligat pe Hristos să prefere lemnul. Putea să prefere piatra, fierul, aurul sau putea la fel de bine să nu prefere nimic. Cât despre moartea Sa lumească, diversitatea de metode de execuție oferite de vremurile acelea i-ar fi oferit o paletă foarte bogată.
 
A preferat totuși lemnul și suntem astfel îndreptățiți să considerăm că lemnul este cu siguranță un mediu adecvat pentru transmiterea mesajului hristic. Poate și pentru că lemnul este lent perisabil, sensibil la condițiile de mediu și, precum Hristos, servește omului și în timpul vieții, și de dincolo de viață. Poate și pentru că lemnul știe să îmbătrânească nobil, ceea ce ar trebui să știm și noi. Poate pentru că lemnul este un fost copac care, viu fiind, a rodit și care a dăruit aer și apă omului și celorlalte viețuitoare. Poate pentru că o pădure este o prefigurare fidelă a grădinii Edenului. Poate pentru că lemnul are capacitatea de a satisface deopotrivă nevoile alimentare și estetice ale omului - "pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat” (Facerea 2;9).
 
Mai are rost să adaug acestei liste și pomul vieții și al cunoștinței binelui și răului, în jurul căreia se joacă practic toată viața noastră? Prefer să nu. Cred că e mai clar acum că substituirea lemnului (sau oricărui alt material natural) prin inox (sau oricare alt material industrial) nu poate avea loc, pe termen lung, decât cu o adevărată sărăcire simbolică și o sufocare a mesajului care trebuie transmis. Adică exact ce se întâmplă deja prin tsunami-ul de kitsch-uri, o parte enumerate la începutul acestui articol. Iar dacă argumentația de mai sus nu este suficientă pentru susținătorii mega-crucii (și, în genere, altor mega-proiecte-mega-creștinești), mă voi rezuma la o întrebare retorică: de ce Nicolae Purcărea, unul dintre supraviețuitorii temnițelor comuniste (pe care, chipurile, l-ar reprezenta proiectul crucii din inox), trecut doar acum câteva zile la cele veșnice, și-a dedicat întreaga viață sculpturii în lemn?

Problema bunei comunicări a mesajului lui Hristos se răsfrânge mult dincolo de proiectul crucii de la Universitate. Se răsfrânge asupra modului în care arată bisericile și pangarele, icoanele, cimitirele și pereții interiori ai caselor noastre. Și, în final, sufletele noastre. Ne mândrim cu Voronețul, Hurezi și bisericile maramureșene, dar construim, simultan, prea multe lăcașe de cult din beton, greoaie, cu o estetică seacă și rudimentară, apăsătoare și în a căror atmosferă nici un suflet nu se poate liniști.
 
Disprețuim arhitectura rece și stranie a bisericilor protestante, deși și noi, din ce în ce mai des, ne ridicăm bisericile din același fier-beton, le închidem cu aceleași oribile uși din termopan cu ramă albă de plastic, le acoperim cu tablă zincată și, eventual, le mai decorăm și cu niște lămpi electrice roșii care imită, dezgustător, arderea pâlpâitoare a lumânărilor. Cum să poată aceste edificii să atragă noi credincioși, de vreme ce nu par să ofere decât exact opusul lucrurilor pe care le caută deznădăjduitul și pe care i le-a confiscat lumea modernă: simplitate, tihnă, pace, ușurare? Cum putem să ne așteptăm ca necredincioșii să se apropie de credință, iar credincioșii să-și confirme credința închinându-se la o cruce de oțel înaltă cât un bloc de locuințe, în vreme ce toți, credincioși sau nu, stau blocați de un sfert de oră în intersecția de la Universitate? Cum pot noile biserici construite în acest mod să câștige noi suflete când ele, văzute din afară, nu par decât să ofere în mic ceea ce oferă în mare mall-urile, cinema-urile, stadioanele sau casele de pariuri: beton, termopane, plastic, LED-uri și difuzoare?
 
Cineva ar putea spune că, dincolo de zidurile acestea care nu îi plac mofturosului de mine, bisericile oferă Însăși Calea, Adevărul și Viața. Iar eu nu voi contesta, voi spune doar că Acela care este Calea, Adevărul și Viața ne-a poruncit, într-unul din versetele sale foarte dure, să nu smintim pe nimeni, mai cu seamă "pe unul dintre aceștia mici”. 
 
… Răsplata pe care ne-o atragem în atare situație este atât de teribilă, încât nu este rostită direct (Marcu 9:42). Iisus preferă, în schimb, să spună ceva misterios despre o piatră de moară pusă de gât. Nici o mențiune despre inox…

[Gabriel Vâlsan este traducător, interesat de relația dintre tehnologie, teologie și media. Traducerile sale, realizate voluntar, pot fi accesate aici  ]