20 ianuarie: se naște, în satul Ciocâlteni, județul Orhei, Basarabia, atunci, Rusia, Eufimie, al doilea fiu al Nataliei și al lui Chirilă Goma (soldat în armata rusă, mort pe front în 1914/1915, în Galiția, la Kut, Pinsk). Fratele mare: Ion, n. 1907, mort în prizonierat la Ruși, în toamna anului 1944; fratele mic, Ignat, n. 1912, dispărut la București, în 4 aprilie 1944, în bombardamentul american.

– 14 iulie: se naște, în satul Chiștelnița, județul Orhei, Maria, fiica Nadejdei Cuza și a lui Toader Popescu (fratele mic al său, Niculae, n. 1911, refugiat și el în martie 1944, a fost "repatriat în URSS” în mai 1945; a murit în satul natal, în 1988).

1917

– 21 noiembrie: Basarabia își proclamă autonomia teritorială;

– 2 decembrie: Basarabia se proclamă republică democratică;

– 7 decembrie: Basarabia își alege întâiul guvern;

1918

– 24 ianuarie: Basarabia se proclamă republică independentă;

– 27 martie: Sfatul Țării votează Unirea cu România – în anume condiții: nici una dintre acestea (autonomie provincială, administrativă, drepturile minorităților, reforma agrară etc. ) nu va fi respectată de București.

1922 ?-1923 ?

– Maria Popescu intră la Școala Normală de la Chișinău; Eufimie Goma intră ca bursier, orfan de război la Școala Normală din Orhei.

1928 ?- 1929 ?

– După 6 ani de studii, Maria și Eufimie devin învățători. Se cunosc la balurile sătești; în primii 2-3 ani de învățământ funcționează în școli (și sate) diferite.

1930 ?- 1931 ?

– Maria Popescu și Eufimie Goma se căsătoresc și sunt numiți împreună în satul (cătunul) Mana, comuna Vatici, județul Orhei (vezi Din Calidor – o copilărie basarabeană).

1933

– Se naște primul copil al soților Goma: Petre. Moare înainte de a împlini un an.

1935

– 2 octombrie: (orele 2 de dimineață); se naște – în cătunul Mana, comuna Vatici, județul Orhei – al doilea fiu al soților Goma: Paul.

1940

– 28 iunie: Basarabia este cedată rușilor, fără împotrivire. Familia Goma pornește în refugiu prea tîrziu, este întoarsă din drum, înainte de a ajunge la Prut (vezi: Gardă inversă, Soldatul câinelui, Bonifacia, Din Calidor, Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim, Ostinato, Ușa… , În Cerc… ).

1941

– 13 ianuarie: învățătorul Eufimie Goma este ridicat de agenții NKVD și "dus”; restul cărților – românești – sunt arse în curtea școlii (vezi Din Calidor, Arta refugii). Familia nu află nici motivul ridicării, nici durata condamnării – știe că "tata a fost dus în Siberia”.

– 23 – iunie: primele semne că "Vin Românii!”

– 14 iulie : frontul ajunge la Mana (vezi Din Calidor).

– 15 iulie: Basarabenii și Bucovinenii sunt liberați.

– iulie – octombrie: mama lui P. G. (ca mii de basarabence) își caută bărbatul. Nu-l găsește. Află că ar fi murit "rupt de o bombă” la Balta – un târg nod de cale ferată în Ucraina, unde era un uriaș lagăr de triere a deținuților – lagăr lichidat de Sovietici (în sensul că au fost lichidați deținuții), înainte de retragere (vezi Din Calidor).

– octombrie: considerat mort, lui Eufimie Goma i se face mormânt în cimitirul satului, lângă al fiului său Petrică.

1942

– septembrie: Paul începe să frecventeze școala primară, intrînd în clasa I – cu Domnișoara Tuza (vezi: Din Calidor).

– 1943 – ianuarie? februarie?: sosește la Mana, pe adresa Mariei Goma o carte poștală tip, de la Lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 din Slobozia, Ialomița: expeditorul dă știre că… deportatul la Siberia, de ruși, este acum prizonier-de-război (!) la Români – iar nevasta să adune acte, fotografii, mărturii din sat, de la Inspectoratul Școlar, din satul natal că el este cu adevărat Goma Eufimie, român și învățător, arestat de Rușii bolșevici, nu rus și prizonier la Români… (Vezi: Din Calidor).

– ianuarie – octombrie: mama și bunica dinspre tată ale lui P. G. fac multe drumuri la Slobozia-Ialomița, ca să limpezească situația "prizonierului sovietic la români”.

– octombrie: în sfârșit, Eufimie Goma este liberat din lagăr și, deși reîncadrat în învățământ, este obligat să se prezinte săptămânal la postul de jandarmi – (vezi Din Calidor).

1944

– martie: refugiul în Transilvania: întâi la Sibiu, într-un Centru de Refugiu (sau: de Refugiați – sau poate: de Refugiere), apoi în satul Gusu județul Sibiu, unde părinții fuseseră repartizați ca învățători.

– 4 aprilie: Anglo-Americanii bombardează Bucureștiul și (din nou) Ploieștiul. La București moare (dispare) unchiul Ignat; tatăl aflat în tren, cu grosul bagajelor, prins de bombardament la Buda, lângă Ploiești pierde totul (vezi Din Calidor, Arta refugii, Astra, Sabina… ).

– 19? 20? august: Eufimie Goma primește ordin-de-chemare. Se duce – la Sibiu – însă … intervine:

– 23 august (1944): panică printre basarabeni și bucovineni: "schimbarea armelor” îi amenință, nu doar dinspre Ruși – care vin – ci și dinspre Ardelenii localnici, simpatizanți ai Rușilor (care or să ia Ardealul de Nord de la Unguri și or să li-l dea).

Din 12 septembrie (1944), când, la Moscova, Românii au semnat Armistițiul – iar în România s-a constituit Comisia Aliată de Control (în realitate, doar rusească), "refugiații” se… refugiază și mai spre Apus, cât ține războiul apoi se ascund, pe-loc: ca să nu fie "repatriați în țara Rușilor – (vezi Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim). Pentru Basarabeni și Bucovineni persecuțiile comunisto-rusești au început în 28 iunie 1940 – și nu s-au terminat nici în momentul de față.

– octombrie: familia Goma se mută (ca să-și piardă urma … ) din Gusu, Sibiu, în Buia, Târnava, Mare.

– octombrie-decembrie: familia Goma se ascunde prin păduri, de fiecare dată când "Comisia ceea” se apropie amenințător (vezi Arta refugii, Astra, Sabina… ).

1945

– ianuarie, 13 (vezi aceeași dată – însă în 1941): familia Goma este "prinsă” (în termeni tehnici: capturată) – nu de jandarmi, nu de Rușii ocupanți, ci de ciobani (mioritismul ce este el dacă nu mitul vânzării-uciderii-de-frate… ?). Este "condusă” de jandarmi la Sighișoara, în "Centrul de Repatriere” în fapt: Lagăr în vederea Deportării Basarabenilor și a Bucovinenilor livrați de Români Rușilor (vezi Soldatul câinelui, Arta refugii, Gardă inversă… )

– ianuarie – mai: în Lagărul de la Sighișoara, tatăl lui P. G. face acte false pentru familia sa și pentru alte familii. Niculae Popescu, fratele mamei, nu acceptă să prezinte Comisiei (Aliate!) acte false – este, pe loc, "repatriat în Siberia”.

( 4 februarie: la Yalta, conferința "în urma căreia am fost vânduți Rusiei”… Până să ne vândă Churchill lui Stalin – celebrul bilețel cu procentele – ne vînduseră Românii pe noi, Basarabenii și Bucovinenii; și încă de două ori: întâia oară în 1940, când ne-au… doar cedat teritoriul; a doua oară, după 23 august 1944, când ne-au vânat, ne-au prins și ne-au dat-legați Rușilor; cât despre "vânzarea de la Yalta” ea nu exista: în momentul în care se desfășura vânzarea-cu-pricina – "90%: Rușilor” – România era ocupată în totalitate, încă din 25 octombrie ’44, adică de patru luni de zile; nu numai noi, refugiații-în-proprie-țară am fi fost bucuroși să ne găsim, în sfârșit, adăpost în… restul de 10% rămas liber, dar și Românii ardeleni cei care, de prin ’48-’49, când, în sfârșit, au deschis ochii, căutau acel "Zece la Sută” – și nu l-au găsit; nici în ziua de azi).

– mai-iunie (deci, binișor după încheierea războiului): familia Goma, cu hîrtii (false) de… nerepatriabili (în țara Rusului), se întorc "acasă”, în Buia, Târnava Mare.

– vara: începutul secetei-din-Moldova

– toamna (și, din acest moment, până după moartea lui Stalin, în 1953): "nerepatriabilii” sunt convocați la Sighișoara, pentru a fi întrebați dacă nu s-au răzgândit, ca să se ducă, în sfârșit, "în țara lor, Marea Uniune Sovietică” (întrebările nu erau puse de Ruși, în rusește, ci de Români : advocați ardeleni, țărăniști – ei lucrau cu sârg la prefecturi, mai als în Comisia "Aliată” de Control). În ciuda hăituielilor, a convocărilor, Basarabenii preferau să rămână "străini în propria-le țară”, decât să fie … "repatriați în Siberia”.

1946 (- 1947)

– septembrie: P. G. intră, prin concurs, ca elev bursier, la Școala Normală "Andrei Șaguna” din Sibiu (vezi Arta refugii).

1948

– vara: se anunță, printre alte nenorociri reforma învățământului.

– septembrie: P. G. se trezește elev în clasa a… VII-a de "Ciclul Doi” – la Gimnaziul din Șeica Mare, județul Târnava Mare.

–octombrie? noiembrie?: "epurarea” cărților din biblioteca școlii de la Șeica Mare (vezi Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim).

1949

– ianuarie 13 (vezi și 13 ianuarie 1941; și 13 ianuarie 1945): mama și tatăl lui P. G. împreună cu majoritatea locuitorilor adulți din satul Buia, Târnava Mare sunt "ridicați și duși” – nu se știe unde. P. G. îi caută la Sibiu, la Alba Iulia, la Sighișoara – află că sunt închiși la Securitatea – nou înființată – de la Mediaș. După câteva săptămâni ceilalți arestați sunt liberați, rămân "suspecții”, "periculoșii” – printre ei, soții Goma. Mama este liberată la sfârșitul lunii mai, tatăl: ultimul, în august. În acest timp P. G. "locuiește” în gări și la poarta Securității din Mediaș (vezi Ostinato, În Cerc, Gherla, Gardă inversă, Patimile după Pitești, Bonifacia, Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim – adică în aproape toate cărțile).

– septembrie: P. G. intră, prin concurs, elev bursier în clasa a VIII-a a Liceului "Gheorghe Lazăr” din Sibiu.

– octombrie; "descopere” biblioteca Astra (vezi Astra, Sabina, Roman intim… )

– decembrie: asistă la "închiderea” bibliotecii "în vederea inventarului” (în fapt, a epurării – a doua).

1952

– mai: P. G. , elev în clasa a X-a, este "convocat” la ”Securitatea din Sibiu și "reținut” opt zile. Motive: A vorbit, în clasă, despre partizani și, culmea!, ține un jurnal-intim… codificat…

– septembrie-octombrie: întors din vacanță, află că fusese exmatriculat din toate școlile din țară; face o încercare la Liceul din Sighișoara: după o săptămână este invitat să plece. La Brașov nu este primit; este primit, în schimb, la Liceul "Negru Vodă” din Făgăraș.

1953

– martie: crapă Stalin. Speranțe…

– iunie-august: absolvă liceul. Încearcă să dea examen de admitere la Institutul de Cinematografie (!). Este eliminat din prima fază.

– septembrie: cere să fie încadrat în învățământ. I se propune să fie "instructor superior de pionieri”. Acceptă. Întâi la Școala elementară din comuna Dacia, raionul Rupea, apoi în orașul Rupea – la liceu…

1954

– august: dă examen(e) de admitere, simultan, la Universitatea București (Filologie, română) și la nou-înființatul Institut de literatură și critică literară "Mihai Eminescu”, înlocuind fosta "Școală” cu același nume – zisă și Fabrica de Scriitori. Reușește și colo și colo. Alege… Fabrica.

1955

– vara: Institutul (autonom) este transformat în "secție” și translat la Universitate.

– toamna: conflicte la seminarii, cursuri, cu: Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, T. G. Maiorescu, A. Hoajă, Mihai Novicov, G. Macovescu, Iorgu Iordan.

1956

– iunie: P. G. este "judecat” la rectoratul Universității. Acuzatori: Iorgu Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu, L. Tismăneanu, Radu Florian, M. Novicov – precum și "doi tovarăși necunoscuți, în civil, de la Securitate”… Acuzați erau și studenții Aurel Covaci și Vasile Albu dar, spre surprinderea lui P. G. , colegii de an, de grupă, de cămin, de… bancă a acuzaților trecuseră în tabăra cealaltă, a acuzatorilor…

Capete de acuzare:

a) P. G. afirmase, la seminarul de marxism, că războiul declarat de URSS Finlandei în 1939, era – potrivit materialismului-istoric – "război injust”; "de agresiune”;

b) afirmase că "Moldovenii” (din "RSS Moldovenească”) sunt români; că "limba moldovenească” este o invenție ("Sovieticii le-au impus Basarabenilor o limbă care nu există”), locuitorii vorbind limba română – care limbă (română) este o limbă de origine latină (cum susține acad. sovietic Șișmariov) și nu o limbă-slavă – cum susține acad. român Graur;

c) pretinsese că sistemul de cote este descurajant (!), iar colectivizarea agriculturii o eroare (?) economică;

d) afirmase că trupele sovietice din România sunt trupe de ocupație;

e) susținuse că limba rusă nu trebuie să fie obligatorie – etc. etc.

"Procesul” a durat vreo trei ore (acad. Graur, leșinat, a fost transportat undeva).

De semnalat suprarealismul situațiunii: Colegii (de boxă) A. Covaci și V. Albu, din "complici” se prefăcuseră în martori-ai-acuzării; în schimb Mihai Novicov, pornit la drum ca acuzator-șef, "pe parcurs” a devenit… avocat al apărării – oricum, a rostit fraza determinantă: «Tavarisci! Iel, Guoma, spri diasibiri di alț’ riacțianari nicinstiț’, iel ieste un riacțianar cinstit – ieu cam atâta am avu’ di spus… » (vezi Justa). Astfel apărat (de însuși politrucul Institutului!), P. G. nu a fost arestat pe loc – cum ceruse acad. Iorgu Iordan, susținut de membrul corespondent Ion Coteanu; nici măcar exmatriculat – cum sugeraseră în cor L. Tismăneanu și Radu Florian …

Mihai Novicov a promis că se va ocupa el, "îndiaproapi” de … "Cazul Goma” – atunci a luat naștere "cazul” cu pricina.

– august: ca orice student, P. G. își face "convocarea” militară de o lună la Cilibia. Acolo aude că, la Poznan, s-ar fi întîmplat ceva.

Se întâmplase:Budapesta-Octombrie începuse la Poznan-August.

–septembrie: P. G. scrie, în continuare, la "romanul” intitulat "Durerile facerii” (!), din care citise fragmente la "seminariile de creație” ("clasa de proză”, condusă de Gafița).

– 22-23 octombrie: izbucnește Revoluția Maghiară.

–5 noiembrie: proiectata manifestație a studenților nu mai are loc: Securitatea îi culesese pe organizatori cu două-trei zile înainte, iar în acea zi ocupase Piața Universității cu camioane, cu securiști în civil, cu armată – și mai ales cu "Brigăzi muncitorești” – clasă muncitoare îmbrăcată în pufăici noi-nouțe, înarmată cu lanțuri de bicicletă, tuburi de plumb și ciomege scurte – aceștia fiind, ca să zicem așa, părinții (sau chiar bunicii, de ce nu!) Minerilor Români din 1990 și din 1991. P. G. n-a aflat de manifestație decât cu două-trei zile mai târziu.

– 13 noiembrie: După câteva tentative (nereușite) de a "face ceva” împreună cu colegii de cămin ("Matei Voievod”) apoi de Universitate, se hotărăște ca, la prima ședință de UTM să predea carnetul, în semn de protest… Cum o asemenea ocazie nu s-a oferit, a pus în roman povestea cu carnetul. Și a citit fragmentul cu pricina la "seminarul de creație” condus de M. Gafița.

– 22 noiembrie, orele 13,30: P. G. este arestat de la Universitate, dus la Ministerul de Interne și anchetat ("ca la Interne”); acuzat fiind de tentativă de a organiza o manifestație ostilă – prin "fițuici” (așa erau catalogate, la MAI, orice scrisuri, fie de mâna arestatului, fie tipărite, dar toate "dușmănoase și interzise” – aici Securitatea Poporului desemna prin "fițuică” cele vreo 15 pagini citite la seminar, fragmentul de roman.

1957

– februarie și martie: cele două "înfățișări” ale procesului;

– aprilie: de la arestul Malmaison, P. G. este "vărsat” la penitenciarul Jilava (Fortul nr. 13) (vezi Ostinato, Gherla)

– iunie: i se aduce la cunoștință sentința: doi ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică.

1958

– martie, 25 (Bunavestire): P. G. este trimis disciplinar la Gherla.

– iulie, 14: Răscoala Frontieriștilor de la Gherla.

– octombrie: P. G. este scos din celulele "comune”, și dus la "camera de liberare”.

– noiembrie, 19: în urma turnătoriei unui cunoscut "copil al lui Goiciu”, "pictorul de biserici” din Segarcea: Anton Barbu-Panaghia, P. G. și frontieristul Ferdinand Piatka sunt torturați de: Todoran, Goiciu, Istrate, Șomlea (cel Bătrân) (vezi: Gherla).

– noiembrie, 21: P. G. este liberat din închisoare, dar trimis (cu escortă) "pentru 36 luni”, cu domiciliu obligatoriu în satul-nou Lătești raionul Fetești.

1961

– februarie: P. G. primește pentru întâia oară, "permisie acasă”. Ajuns la Miliția din Fetești (unde urma să i se dea "alte acte” – în domiciliu obligatoriu buletinul de identitate purta, sub fotografie, mențiunea: D. O. ), află că "permisia” nu era pentru Meșendori, Rupea unde locuiau părinții, ci… la Constanța. Era o mică-greșeală… Deși iarnă, deși nu cunoștea pe nimeni la Constanța, P. G. se hotărăște să se ducă… în permisie-la-Constanța (vezi Soldatul câinelui).

– noiembrie: i se prelungește "restricția domiciliară” cu încă 24 luni. P. G. protestează, în scris, împotriva, "prelungirii”; îl acuză pe ofițerul de Securitate Livescu de rapoarte-false, de maltratare a deoiștilor – și cere "liberarea imediată”.

1962

– Nemaipomenit, nemaiauzit: un reprezentant al MAI se deplasează (personal… ) în satul-nou Lătești, ca să ancheteze o plângere a unui bandit. Ceilalți deoiști, în aceeași situație, în urma presiunilor (citește ciomăgeli), își retrag "reclamațiile”.

1963

– ianuarie: chiar dacă ofițerul de Securitate Livescu nu este pedepsit (cine să-l pedepsească: Securitatea?), P. G. este liberat înainte de termen”.

1963, ianuarie – 1965, iulie:

P. G. , liber ca pasărea cerului, într-o țară liberă, lucrează numai în munci necalificate și nepermanent(izat)e:

– muncitor zilier în construcții, la Buhuși, pe șantierul Casei de Cultură – deci tot în domeniu, atât, ca în fier-beton; fotograf ambulant (nunți, botezuri, înmormântări), prin satele din Rupea și Făgăraș; trompetist de sâmbătă-searta (baluri, nunți, hore); dezgropător de puieți la pepiniera Șercaia; descărcător-încărcător de cereale în silozul din Șercaia-Gară; muncitor necalificat la forja uzinei "Rulmentul” din Brașov; merceolog la "Agrosem” Făgăraș – în fine: "tehnician” la Serviciul Tehnic al Intreprinderii de Gospodărie a Orașului Făgăraș (vezi Ela, Bonifacia, Adameva…)

(1965)

– august: ca urmare a "decretului Ceaușescu” (ce permitea foștilor deținuți politici să-și continuie studiile universitare), P. G. – căruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deși, legal, avea acest drept – dă examen de admitere la Facultatea de filologie, Universitatea din București.

– septembrie: P. G. din nou, după 11 ani, re-student în anul 1.

– septembrie-octombrie (la Căminul "Regnault”): reia romanul început în d. o. , încă fără titlu, dar este vorba de Ostinato.

– depune-propune la Gazeta literară, Luceafărul, Viața românească, Amfiteatru proză scurtă. I se răspunde – și i se va răspunde și în anul următor, 1966: «D-ta, fiind un caz nu poți debuta în perio-dice, trebuie să publici întâi un volum… ». Logica va funcționa ca… lege (vezi Bonifacia).

1966

– primăvară: P. G. depune la ESPLA romanul Ostinato (sub titlul: Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă). M. Gafița: «Nu se poate debuta cu un roman, numai cu un volum de proză scurtă… »

— iulie: P. G. prezintă, tot la ESPLA, volumul de "proză scurtă”.

– decembrie, 6: la insistențele Gicăi Iuteș și ale Sânzienei Pop, Eugen Barbu este de acord ca P. G. să debuteze în revista sa, Luceafărul (vezi Bonifacia), cu povestirea Aia, botezată în redacție Când tace toba… (?)

– decembrie, în continuare: până la sfârșitul anului, P. G. mai publică în Luceafărul o proză și un reportaj (Cetatea Făgărașului), iar când se decernează "Premiile Luceafărului pentru 1966”, P. G. primește "Mențiune, proză” – cu Ion Nicolescu, Premiul I fiind acordat Alexandrei Târziu (la poezie, Premiul I: Grigore Arbore, Premiul II: Ileana Mălăncioiu).

1967

– iarna: debutul în Luceafărul îi deschide lui P. G. porțile periodicelor: publică în Gazeta literară, Viața românească, Ateneu, Neuer Weg, Cravata roșie. Concluzie: nu exista vreun "ordin de sus” dar responsabilii nu voiau să-și asume…responsabilitatea publicării unui "caz” – cu excepția lui Eugen Barbu.

– În februarie moare tatăl lui P. G. , în vârstă de 58 ani.

– primăvara: revista germană (din România) Neue Literatur pregătește publicarea unui fragment din Ostinato în traducerea Anemonei Latzina și a lui Dieter Schlesak. Întâmplare: Miron Radu Paraschivescu, poposind la redacția revistei, își aruncă ochii peste un manuscris (dactilogramă). După un timp, exclamă:

«Dar băiatul ăsta e un Soljenițân român!» În curând, băiatul-ăsta citește la Cenaclul condus de M. R. P. câteva fragmente. Televiziunea austriacă filmează, revista vieneză, Literatur und Kritik publică un fragment însoțit de o notă biobibliografică și de un studiu despre literatura română, semnate de Marie-Thérèse Kerschbaumer.

(În vara lui 1967 a fost trimisă în Occident prima variantă a romanului Ostinato).

– toamna: în urma insistențelor (în fapt: presiunilor, șantajelor securistului Mircea Achim (în acel timp "ocupîndu-se” de studenți, câțiva ani mai târziu de scriitori) și a șefului său Nicolae Mihai, P. G. abandonează Universitatea (ca să nu aibă ce pierde, deci să nu poată fi șantajabil) și rămâne, definitiv, un licențiat în liceu. Locuiește – din decembrie 1965 – la anticarul Radu Sterescu, veche cunoștință, din 1954 – (vezi: Bonifacia. )

1968

– primăvara: promisiuni de publicare a volumului de proză scurtă cu… scurtări; cu schimbarea titlului Moartea noastră cea de toate zilele ; simultan, respingere "dulce” a romanului Ostinato:

«Mai trebuie lucrat, e nefinisat… » (Gafița).

Memento: manuscrisul romanului Ostinato a schimbat trei directori de editură. Nu el a determinat "schimbările de direcție” (în sensul de persoane, nu de linie-a-partidului), el a îndurat-o. Cei trei: Ion Bănuță, un oarecare Marinescu și, în fine, Ioanichie Olteanu. Aceștia erau… directoriivor fi fost ei mari, dar nu se aflau "în contact cu tovarășii scriitori”. Contactorii (contactoriștii?) literaro-politici, kulturalnicii-komisari), în afară de, inevitabilul, indispensabilul Gafița erau: Corneliu Leu, Lucian Cursaru, precum și suavul Măciucă …

– iulie: promisiune din partea lui Geo Dumitrescu de a-l "lua” ca redactor la România literară ce va înlocui Gazeta literară.

– august, 7: P. G. se căsătorește cu Ana Maria Năvodaru.

– august, 22:

a) invadarea Cehoslovaciei;

b) lansarea în librării a volumului de debut Camera de alături – apărut la E(S)PL(A).

– august, 23: P. G. (fără profesie, fără serviciu, nestudent, nemembru al Uniunii Scriitorilor – dar autor al unui volum abia ieșit) se prezintă la sediul Uniunii din Șoseaua Kiseleff și cere să fie primit în… Brigăzile patriotice. Este trimis la plimbare, cu explicația:

a) scriitorii încă nu alcătuiseră asemenea… formații;

b) chiar dacă se vor constitui Brigăzi la Uniune, în ele vor intra numai membri de partid.

– august, 24: P. G. este chemat telefonic la sediul Uniunii Scriitorilor, unde Pop Simion, Ioanichie Olteanu și János Szász îl anunță că… ideea lui a fost bună, însă dacă vrea să intre în Brigăzile Patriotice, mai întâi trebuie să intre în partid.

– august, 24–25: în Sala Mare a Casei Scriitorilor are loc faimoasa ședință de primire în partid a unor, în general, tineri scriitori (care ceruseră să facă parte din Brigăzi): Mariana Costescu, Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu, Paul Schuster, Al. Ivasiuc și Paul Goma (doar atâția să fi fost?) (vezi Soldatul câinelui).

– august-octombrie: Gazeta literară se transformă în România literară, sub direcția lui Geo Dumitrescu. P. G. devine redactor cu jumătate de normă la "pagina muzică”.

– septembrie: apar două cronici elogioase la volumul Camera de alături, semnate de Valeriu Cristea în Amfiteatru și Lucian Raicu în România literară; o notă distrugătoare, nesemnată în România liberă.

– sfârșitul anului: o nouă variantă a romanului Ostinato este trimisă în Occident.

(Între 1968-1969 P. G. lucrează la un roman – fără titlu, dar va deveni În Cerc. Îl lasă de-o parte și scrie prima variantă a unui "segment” care se va plasa înaintea Cerc-ului: Ușa noastră cea de toate zilele… )

1969

– P. G. declară "editorilor” Dodu Bălan, Vasile Nicolescu, Ghișe, Stroia, Bujor Sion :

«Dacă Ostinato nu e publicat în românește, în România, cel mai tîrziu în 1970, în 1971, va apare în Occident. »

Nu e luat în serios: «Gluma e bună… » Și: «Cum : un scriitor și român abia debutant, membru de partid să afirme că publică… la capitaliști? Să le puie acelora – dușmanilor – o armă în mână?»

Fiindcă P. G. o ține pe a lui, pretinzînd că nu are nevoie de autorizațiune-de-la-polițiune ca să hotărască soarta cărților sale, se succed "ședințele de lucru”, "de lămurire”, "curat prietenești”, unele mai restrânse, altele mai lăbărțate; unele "amicale”, altele de-a dreptul ostile. P. G. este convocat, la președintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu; la "comitetul operativ” (nu se va fi chemat așa, dar totdeauna compus din: Chiriță, Țoiu, Nichita, Hobană, Dimisianu – în câteva rînduri a participat și Fănuș Neagu; și János Szász; și Ion Horea – și încă alții, mulți, prea mulți pentru o cultură atât de rezistentă, pentru o literatură atât de de-valoare). Scopul: să-l facă pe P. G. să declare că nu mai dorește să publice la capitaliști; că dorește fierbinte să publice numai în Patria Română și în românește – în consecință va aștepta publicarea (în România și în limba română) "atît cât va fi necesar”.

P. G. găsește că, nefiind etern, nu poate aștepta "cît va fi necesar”.

– tot în cursul anului 1969: P. G. este judecat la Uniunea Scriito-rilor de un comitet lărgito-lăbărțat) compus din Zaharia Stancu, din "tovarăși de sus, de la C. C. ”: Ghișe, Dodu, Nicolescu, Brad, Stroia. Masele largi de luători la cuvânt – prin Titus Popovici, Fănuș Neagu, Mircea Micu, Paul Everac – sunt de părere că un scriitor român, («mai ales cînd este un ilustru necunoscut!» – citat din Vasile Nicolescu), «nu are dreptul să se comporte ca și cum ar fi singur pe lume», în consecință: «Să intre în rînduri!» (ca să fie d-al nostru, dîn bobor – și să ne pupăm Piața Endependenți – căci toți sîntem români – nu? Nu!).

1970

– martie: P. G. publică pentru ultima oară, proză, în România literară, un fragment din În Cerc.

aprilie: romanul Ușa noastră cea de toate zilele… … , predat edi-turii Cartea românească, este respins de Marin Preda și Mihai Gafița, "ca urmare” (?) a "decodificării” operate de Ivasiuc, potrivit căreia, "sub personajul Florica se ascunde, în fapt, Elena Ceaușescu; sub al lui Iosub, Nicolae Ceaușescu”…

Din acel moment, P. G. nu mai are dreptul să semneze; nici traduceri; soția sa, Ana Goma, la fel; la fel socrul său, Petre Năvodaru (a se vedea volumul I din Iosif și frații săi, de Thomas Mann – apare ca traducător Petru Manoliu, deși Petre Năvodaru este adevăratul traducător; vezi și Despre război de Clausewitz: traducătorul este menționat în caseta… tehnică, de la finele volumului … ).

– toamna: P. G. trimite în Occident manuscrisul romanului Ușa… – fără a-i cere voie lui Titus Popovici – nici chiar lui Țoiu!

1971

– martie: noul director al editurii (devenită) Eminescu, Ioanichie Olteanu îl anunță în scris pe P. G. că romanul Ostinato va fi publicat "în curând – însă, mai întâi trebuie făcut publicabil” (aceste "lămuriri” i-au fost date prin viu grai – ca și următoarele): la întrebarea lui P. G. : "Cum adică, să fie făcut publicabil?”, răspunsul a fost: "Ei… Știi dumneata foarte bine cum … ”. P. G. nu știa, nu acceptă "condițiile”– zice:

«Dealtfel, e prea târziu: la toamnă se publică simultan, la Suhrkamp, la Gallimard, la Rizzolli… »

«Trebuie să le-o luăm înainte», zice Ioanichie Olteanu.

«Luați-le-o!», zice autorul.

– aprilie: editura Eminescu îi înmânează lui P. G. o altă hârtie – prin care … atestă (!) publicarea romanului "într-un viitor apropiat”. De astă dată i se cere autorului să-și ia – în scris – angajamentul că nu va permite publicarea "în limbi străine, înainte de a fi publicat în, românește”. P. G. refuză.

"În acest caz, rupem tratativele!”, zice loanichie Olteanu, ușurat și fericit.

– iunie: editorul german Suhrkamp difuzează pliante cu autorul-și-cartea. Câteva circulă printre membrii comitetului lăbărțat. Autorul primește și el unul – mult mai tîrziu. Este vorba – în pliant – de "Un Soljenițîn român”.

– iulie: tezele cu pricina.

(în cursul verii 1971,. "comitetul operativ”: Z. Stancu, C. Chiriță, Nichita Stănescu, C. Țoiu, stenograf-cu-magnetofonul: tovarășul de nădejde al lor, plutonierul Hobană, adjunctul Dimisianu – fac "tentative” de a-l convinge pe P. G. că… «nu se face să faci ceea ce faci… ».

«Ba se face – să fac ceea ce fac!Faceți și voi», le răspunde P. G.

– octombrie, 14: Dieter Schlesak îi trimite lui P. G. o telegramă din Frankfurt/M, prin care îl anunță că Ostinato a apărut, fiind lansat la Târgul de carte… Prin Europa liberă P. G. află: "delegația RSR la Târgul de carte, după ce a încercat să împiedece tipărirea cărții, în semn de protest împotriva expunerii, la Târg, a unei cărți calomnioase la adresa socialismului din România a părăsit Târgul – iar în standul gol al RSR, editorul a etalat, pentru presă, cartea cu pricina… ”.

Autorul vede cartea-cu-pricina pentru întâia oară în mâinile lui Zaharia Stancu. Președintele Uniunii Scriitorilor îi permite autorului să țină cinci secunde cartea în mâini, după care o încuie în sertarul biroului, continuând a vorbi admirativ de editurile capitaliste…

Poetul Meliusz Jozsef, căruia editorul german îi inmânase două exemplare din Ostinato, pentru a-i da (măcar) unu autorului – nu i-a dat nici unu. Întrebat fiind, a negat până și faptul că ar fi fost, în acel moment, în Germania. În schimb – cine s-ar fi așteptat? – Arnold Hauser i-a adus un exemplar și i l-a dat, fără întârziere.

Al doilea exemplar (traducerea germană, în continuare) i-a fost adus lui P. G. de poetul Gheorghe Pituț.

Primul exemplar din traducerea franceză (La Cellule des libérables – Gallimard) i-a fost adus la București de jurnalistul francez de la Le Monde, Manuel Lucbert.

(1971) – toamna-iarna: la o ședință (foarte) lărgită organizată în Sala Mică a Palatului, prezidiul (din care mai făceau parte Gheorghe Pană, Ilie Rădulescu, Bujor Sion), Dumitru Popescu-Dumnezeu, după ce "obține” excluderea din partid și din C. C. a lui Nicolae Breban, aflat în acel moment la Paris, propune excluderea și a lui P. G. – prezent, acesta. Motivul: «A pus în mâna dușmanului extern o armă cu care să lovească în patria noastră. » Se declară de acord cu… analiza tovarășii: Titus Popovici, Al. Andrițoiu, Fănuș Neagu, Mircea Micu; fac exerciții de anchetă-încrucișată Dinu Săraru cu/și Eugen Barbu. Intervine Dan Zamfirescu, indignat de "nepatriotismul vânzătorului de țară P. G. ”.

Îl apără (pe P. G. !): Mihai Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Darie Novăceanu … Și numai ei.

iarna: continuă "ședințele intime de lămurire”: în cam aceeași formație: C. Țoiu, Nichita Stănescu, Ion Horea, Dimisianu, Radu Boureanu și nelipsitul Hobană, încercînd să-l convingă pe P. G. "să predea de bună voie carnetul de partid – ca să terminăm cu problema aia și să mergem să bem ceva … ”. P. G. răspunde:

«De bunăvoie nu vi-l dau; de nevoie… Dacă încercați să mi-l luați cu forța, îl înghit, precum partizanul sovietic!»

1972

– PG. predă manuscrisul romanului În Cerc. Preda nu-l primește: «Ce, monșer, crezi că eu sunt tâmpit, ca Ioanichie, să-ți dau la mînă hârtie, pecumcă?» Nu, Preda nu era tâmpit – ca Ioanichie.

– aprilie: P. G. este convocat la Zaharia Stancu: «Îmi aduci niște fotografii, fotografii îmi aduci – și de-ale dumitale și de-ale nevestii, că am primit dispoziție să-ți dăm pașaport (pașaport să-ți dăm… )»

P. G. se miră: i se refuzaseră toate cererile de călătorie – în Bulgaria, în Polonia, în Italia, în URSS («Ca să te oprești la Chișinău și să faci agitație naționalistă?»), acum, fără să fi cerut, i se dă pașaport? După ce caută calul de dar de dinți, P. G. acceptă – astfel:

«Plec – numai eu. Dacă n-o să mă lăsați să mă întorc, nevastă-mea, ostatecă face scandal – pentru reîntregirea familiei…»

– iunie, 18 (!): P. G. pleacă, singur, pentru trei luni, în călătorie turistică în Austria, RFG, Franța.

(Pentru că s-a vorbit-scris atâta – prin pana Organului: Eugen Barbu, V. C. Tudor, Ceachir, Dan Zamfirescu, Artur Silvestri (altfel Târnăcop), prin I. C. Drăgan, Michael Titus, Dean Milhovan, Pantazi, Lozovan și alți Boiani: P. G. n-a făcut vreodată vreo călătorie – fie și până la Afumații-Românești – pe cheltuiala Uniunii Scriitorilor. Toate călăto-riile sale și ale alor lui au fost plătite de el, din banii săi. Iar în 1972, nu a plecat în Occident "cu o bursă” – în acel moment, "cu bursă” călătoreau de zor Sorescu, Blandiana, Ivasiuc, Păunescu, Breban, Marino – ei, da: Adrian Marino! – dar nu P. G. ; P. G. a adus devize în România, nu le-a scos. )

La Viena: condus de prietena și traducătoarea în germană, Marie-Therese Kerschbaumer, P. G. cunoaște o sumă de scriitori, – dar mai ales pictori austrieci. Tot la Viena face cunoștință cu "poetul tânăr”, Ștefan Baciu, venit de la Honolulu, spre a-și vedea – pentru prima oară, din 1947 –, mama, sosită de la Brașov.

La Frankfurt: îl cunoaște pe editor, Siegfried Unseld. În timpul unei recepții, îi sosește lui P. G. un colet din România cu câteva exemplare ale cărții As I Lay Dying de Faulkner, tradus în românește împreună cu Horia Florian Popescu, la Cartea românească, (sub titlul: Pe patul de moarte) care, la a doua corectură, "pierduse” numele co-traducăto-rului P. G. ; apoi Gafița îl "sfătuise” să semneze cu un pseudonim; Marin Preda: să nu mai semneze de loc – "ce contează o co-traducere în cariera unui scriitor… ” – iată însă că, P. G. plecat (și plecat defi-nitiv, cum sperau băieții de toate culorile), nu mai conta dacă apărea numele lui P. G. pe coperta interioară a unei (co-)traduceri…

La Köln, se (re-)întâlnește cu Dieter Schlesak: "rămas” în 1969; împreună cu D. Țepeneag, Schlesak a avut un rol hotărâtor în tradu-cerea și publicarea lui P. G. în străinătate.

iulie, 14: la Paris – în sfârșit, îi cunoaște pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca. Și pe Eugene Ionesco. Și pe Mircea Eliade. Și pe Emil Cioran – chiar și pe Paul Barbăneagră!

august: se întoarce în Germania, la München, unde fusese de multă vreme invitat la un colocviu de pe lângă Olimpiadă – cu titlul: "Sport și literatură”. Ajuns la fața locului, află că… nu va mai putea participa la numitul colocviu, pentru că delegația română (Fănuș Neagu și Ion Băieșu) condiționează prezența lor de absența lui P. G.

(1972) – octombrie: la Târgul de carte de la Frankfurt i se lansează a doua carte tradusă în germană, Ușa… , (Die Tür). Dă o sumă de interview-uri, scrie articole pentru presa germană – în care atacă direct, atît sistemul politic, cât și cenzura literară, amintind însă și de "contribuția” autocenzurii la scriitorul român.

– sfârșitul lui octombrie: din nou la Paris.

– 19 noiembrie (1972): începe să scrie Gherla ;

– 21 noiembrie termină Gherla – prima variantă.

– sfârșitul lui noiembrie: sosește la Paris și Ana Goma.

1973

– ianuarie: o nouă variantă a Gherlei ;

– februarie: P. G. scrie continuarea Gherlei: Lătești (rămâne neterminată).

– 18 iunie (1973): P. G. împreună cu soția se întoarce în România.

La vamă i se confiscă toate cărțile. P. G. anunță Securitatea, în scris, că dacă nu-i restituie toate cărțile în 24 ore el publică în Occident lista cărților interzise în România lui Ceaușescu, printre cele confis-cate lui aflându-se și o carte de Willy Brandt, la care tocmai se ducea în vizită "Cancelarul” R. S. R. În 8 ore (de la depunerea la cutia poștală a "scrisorii”), toate cărțile îi sunt restituite (și transportate acasă), cu scuze.

– vara: la România literară nu mai are loc . Fusese dat afară…

Ivașcu: «Nu te-am dat afară, atât că, în 1968, nu te-am primit înăuntru». Logica-lui-Ivașcu fusese aplicată și cu… partidul: neizbutind să-l excludă pe P. G. , nereușind să-l convingă, să dea singur carnetul, au pretins că… în 1968, P. G. nu fusese primit…

În primele momente, P. G. , rob al logicii formale, vrea să știe (mă-nțelegi, pentru de ce?). Gabriel Dimisianu : «Ce mai vrei, bătrâne? Și cu sufletu-n Occident și cu trupu-aici, la noi… » Cartea de muncă… Niciodată P. G. nu va putea să o recupereze. Cine știe ce secrete de stat conține – știe tovarășa Bădilă, știe Traian Iancu, Hobană – în fine, Securitatea Poporului de la Uniunea Scriitorilor (Români).

(1973) – toamna: P. G. începe romanul Gardă inversă.

1974

– primăvara: se publică în traducere franceză, la Gallimard, Ușa… . , sub titlul Elles étaient quatre. . .

– toamna: se publică, în traducere olandeză Ostinato, la editura Bruna & Zoon din Utrecht.

P. G. lucrează ca muncitor zilier în atelierul lui Ion Jalea (la realizarea monumentului… cu tot cu cal/, al mândrului Decebal – cel de la Deva).

14 iulie: moare mama lui P. G. Este înmormântată la Străulești II.

1975

– termină Garda inversă, începe 7–1.

– 2 noiembrie se naște Filip-Ieronim, fiul lui P. G.

– decembrie: începe un eseu (despre, România); fără titlu.

1976

– octombrie: apare, în traducere franceză, la Gallimard, Gherla.

Ca și Ostinato și Ușa, Gherla este transmisă, în foileton, la Europa liberă ; ca și Ușa, Gherla se transmite în lectura autorului ( aflat în România).

– decembrie: în urma ascultării Gherlei la Europa liberă, o sumă de necunoscuți – care, cu toții, făcuseră pușcărie – îl vizitează pe P. G. , îi telefonează, îl felicite, aduc oarecari corectări mărturiei.

Cam în același moment începe, din partea Securității o "contra-acțiune” – interesează, deocamdată, "demersurile scriitorilor” (cum ar zice N. Manolescu: "dovezile de colegialitate”):

Al. Ivasiuc și cu Nicolae Breban sunt trimiși împreună la München, ca să-l convingă pe Noel Bernard, directorul Europei libere:

a) să suprime emisiunile "Teze și antiteze la Paris” de Monica Lovinescu și "Povestea Vorbii” de Virgil Ierunca;

b) să nu-l mai "cultive” pe P. G. și să înceteze cu transmiterea pe unde a unor texte de-ale lui, lipsite de valoare estetică și suspecte ca mărturie – Gherla, de pildă…

De la München, Al. Ivasiuc se duce singur – la Paris, încearcă să facă să se publice în presa franceză – cu osebire în Le Monde "informații” potrivit cărora … în România totul merge bine (și tot Românul prosperă), iar "acel Goma” este un veleitar, un calomniator, mai ales prin ultima carte, Gherla, fojgăind de neadevăruri de calomnii la adresa… foștilor deținuți politici… Al. Ivasiuc nu reușește să-și plaseze "articolele” nici măcar în Le Figaro, pe atunci jurnal proceaușist. La Paris, Al. Ivasiuc ia legătura cu prieteni comuni și colegi de închisoare: Mihai Serdaru (coleg al amândorura de Gherla) și cu Ion Varlam. Nu reușește să-l convingă pe Serdaru de… minciunile lui Goma – pe Ion Varlam, da: Exact în luna aprilie, 1977, când P. G. era (re)arestat, Ion Varlam, aflat de mulți ani la Paris, adresează o "scrisoa-re deschisă” lui P. G. (arestat, iar Varlam știa bine acest lucru), în care contestă "autenticitatea” unor fapte relatate în Gherla – de pildă, bătaia pe care o încasase autorul cu două zile înainte de liberare – și califică și el (după Ivasiuc) drept "calomnioasă” cartea în întregul ei. ("Scrisoarea deschisă” a fost trimisă… editorului Claude Gallimard… ).

1977

– ianuarie: se anunță Charta 77 a Cehilor și a Slovacilor – la care aderă scriitori maghiari și bulgari.

– februarie: se difuzează, la Europa liberă, Scrisoarea adresată de P. G. , prin Kohout, Chartei ’77. Îl caută, ca să o contrasemneze, mulți cetățeni – niciunul scriitor. Primul – dealtfel și ultimul: Ion Negoițescu, îl va contacta abia în 3 martie.

(Pentru acea perioadă – ianuarie-mai – vezi Culoarea curcubeului – Cutremurul oamenilor ’77. Pentru perioada mai-noiembrie 1977, vezi și Soldatul câinelui. )

Însă nici în Culoarea… nici în Soldatul… nu sunt relatate "dovezile de colegialitate”:

a) "colegii-scriitori” C. Țoiu și G. Bălăiță se duc la Stockholm pe banii Uniunii și ai Securității – sau, de ce nu?, pe ai lui P. G. , singurul aducător de devize), încercînd să-l convingă pe editorul suedez René Coeckelberghs să nu publice (în suedeză) cartea Gherla (pe acolo mai trecuse și Nicolae Breban, tot atât de "colegial” acționând);

b) imediat după arestarea lui P. G. (la l aprilie), un număr de critici literari au fost convocați la sediul Uniunii Scritorilor: Președintele Virgil Teodorescu și jurnalistul Ivașcu au încercat să-i convingă să scrie despre P. G. :

– că este un trădător de țară;

– că este nul ca scriitor.

Printre convocați a fost și Mircea Iorgulescu – nu a scris. În schimb, au scris Al. Dobrescu (în Convorbiri literare), N. Dragoș (Luceafărul), Al. Piru (la Televiziune), Vasile Băran ("O hienă printre ruine”, îl zugrăvea milițianul Vasile pe P. G. ) – și, firește Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Artur Silvestri-Târnăcop, Dodu Bălan, Al. Andrițoiu, Titus Popovici, Dumitru Mircea, Vasile Rebreanu, Mircea Micu… Așadar:

– 1 aprilie: P. G. este arestat. În 3 aprilie soția și copilul sunt "mutați” undeva în cartierul Vitan.

– În jurul datei de 13 aprilie: Colonelul Vasile Gheorghe, șeful anchetelor penale din Calea Rahovei îi arată arestatului P. G. o hârtie cu stampilă din care reieșea că fusese exclus din Uniunea Scriitorilor. Acel document nu mai figura în multele dosare cercetate de Stejărel Olaru în 2003 la CSNAS – doar o notă manuscrisă, un fel de raport al securistului Achim care scria – cu mâna lui… – că P. Goma fusese exlus, după ce fusese pusă la vot propunere (vezi Culoarea curcubeului, Cod Bărbosul).

– 6 mai: P. G. este liberat – în urma campaniei internaționale.

– 10 mai: Ceaușescu decorează și înalță în grad pe generalul Nicolae Pleșiță, ministru al Securității și pe colonelul Gheorghe Vasile (sau Vasile Gheorghe – tot aia-i), comandantul anchetelor penale de la Rahova.

– mai? iunie?: Congresul Scriitorilor – cel la care Ceaușescu a anunțat: "În Patria noastră socialistă, nu există cenzură – drept care am hotărât s-o desființăm”. Scriitorii români – cei rezistenți – au aplaudat și, începînd din acel moment (încă o dată: mai–iunie 1977), nu s-au mai lăsat cenzurați de Cenzură – nu!; s-au întrecenzurat; ca la Pitești.

Tot la Congresul cu pricina: în cuvântarea sa, scriitorul de scenarii Titus Popovici l-a atacat pe P. G. – pentru trădare de patrie și pentru lipsă de talent…

– sfârșitul lunii iunie "Ca să nu mai zbiere reacțiunea că îl persecutăm pe P. G. ”, ministrul Securității Pleșiță "dispune” să i se repartizeze un alt apartament: în marginea (de Apus) a cartierului Drumul Taberei, pe o stradă încă nebotezată, într-un bloc fără număr, la-o-adresă-fără-adresă… De asemeni, ca să nu mai zbiere reacțiunea, i se impune lui P. G. o slujbă la Biblioteca Centrală.

– vara: P. G. este "răpit” de multe ori de pe stradă de gorilele sece (vezi Soldatul câinelui); i se propune să accepte emigrarea: «Scăpăm noi de tine, scapi și tu de noi… » P. G. nu primește.

– august: P. G. află de la Virgil Mazilescu, că "s-a întâmplat ceva grav în Valea Jiului”. Mazilescu știa de la Iulian Neacșu, bine informat, de la sursă: Ceaușescu fusese chemat de mineri, la Lupeni, sechestrat, huiduit, apoi liberat ; imediat – deși promisese satisfacerea cererilor – Ceaușescu dă ordin de represiune.

(Deci: scriitorii români au aflat – la Casa Scriitorilor – cel mai tîrziu în 6 august că, la Lupeni, s-a întâmplat ceea ce s-a întîmplat. Totuși, mai apoi, pretindeau că au aflat… abia de la Europa liberă – care aflase foarte, tîrziu, prin octombrie. Nici unul dintre ei n-a protestat: nici Marele Bogza nici Vajnicul Jebeleanu, nici Marin Preda. Singurul scriitor care s-a manifestat în scris în legătură cu evenimentele din Valea Jiului, a fost A. Păunescu – prin decembrie, în Flacăra, protestînd cu vehemență împotriva "dezinformării” unui jurnalist american: acesta pretindea că "Zona Văii Jiului este declarată zonă militarizată – deci închisă” , drept care poetul Păunescu explică: "Helicop-terele pe care le-a văzut Americanul nu sunt ale armatei – cu atât mai puțin ale poliției /sic/, ci sunt helicopterele recent dăruite de Tovarășul Nostru Drag și Scump, Nicolae Ceaușescu – Spitalului din Lupeni… ” Scriitorii români au râs, l-au înjurat pe Păunescu – dar numai la closetul casei Scriitorilor).

– octombrie: constatând că în "condițiile noi” nu mai poate avea vreo legătură cu exteriorul – nici cu interiorul – P. G. se decide să accepte invitația PEN Clubului Internațional de a călători în Occident.

–18 noiembrie: Ministrul Securității, generalul Pleșiță, îl "convoacă” (prin răpire de pe stradă) pe P. G. – ca să i se plângă (cine, cui?!) că Ambasada franceză refuză să acorde vizele, înainte de a fi văzut pe… solicitanți:

«Ce, cred ăia că aveam de gând să trimitem, în locul lui Goma, pe Păunescu?»

P. G. si soția se prezintă la Ambasada franceză. După "identifi-care” (laborioasă), li se înmânează pașapoartele. Pleșiță, :

«De ce n-au încredere în noi Franțujii? De ce nu ne-au trimis nouă, organ-de-stat, pașapoartele?»

19 – noiembrie: ajun de plecare. Pleșiță îl convoacă pe P. G. la Minister. După ce se consultă cu soția, cu socrii, P. G. redactează o Declarație: dacă i se va cere vreun angajament va refuza pașapoartele. Însă generalul Pleșiță pentru altceva îl convocase: în primul rând să-și ia… rămas bun de la prietenul său Paulică; în al doilea…

…Pe trotuarul din jurul Ministerului de Interne generalul-ministru Pleșiță i-a spus lui P. G. că… n-ar fi bine să scrie, așa cum tot promisese despre "experiența” prin care trecuse – ca să nu afle familia cu ce se ocupă el (?); în a doua: amenințându-l: «Revoluția, are mână lungă, te atinge oriunde ai fi. Ca să nu crezi că glumim, de cum ai să ajungi la Paris, ai să primești un semn din partea noastră … »

Semnul-din-partea-Revoluției-lui-Plesiță-și-a-lui-Ceaușescu: în 18 noiembrie, la Paris Monica Lovinescu, a fost agresată sălbatic de "revoluție”, cu intenția de a o reduce-la-starea-de-legumă.

– 20 noiembrie (1977) [nu 20 decembrie 1977, cum scrisesem inițial]: P. G. cu soția, Ana Maria, fiul Filip-Ieronim, două mașini de scris, două geamantane pleacă – pentru totdeauna – din România.

Sosiți cu pașapoarte turistice cer imediat azil politic

– noiembrie-decembrie: conferință de presă, la Paris (vezi Culoarea curcubeului, Polirom, 2005, secțiunea Bărbosul).

– decembrie: apare, la Gallimard, romanul În Cerc.

Tragem linie, o luăm de la capăt:

1978

– februarie: P. G. începe să scrie cartea de mărturii care va fi publicată în anul următor, la Seuil, în franceză, sub titlul Le tremblement des hommes – titlu sugerat de un reportaj al jurnalistului Bernard Guetta (în Le Nouvel Observateur), subtitlul: "România, în 1977, a cunoscut două cutremure: unul de pământ, în 4 martie, altul al oamenilor, prin Mișcarea Goma”.

– 7 mai: P. G. termină prima parte a cărții de mărturii. Editura Seuil capătă un nou director (un polonez trecut la islam), care face "curățenie”, alungând, nu numai cărți și autori "de dreapta”, ci și editori "visceral anticomuniști” – așa, a fost invitat să-și caute norocul aiurea Claude Durand și chiar Jean-Marie Domenach, sub a cărui direcție a fost publicat eseul La Cité totale de C. Dumitrescu, în traducerea lui Șerban Cristovici și cu postfața de P. G.

– iunie: P. G. începe să scrie cartea care va deveni Patimile după Pitești.

– octombrie–noiembrie–decembrie: P. G. face o călătorie în Canada și în Statele Unite.

– noiembrie–decembrie: de două ori în metroul din New York, apoi mereu în metroul parizian, P. G. este amenințat, în românește, de securiști care-și zic repede-repede poezia: «Dacă nu-ți ții gura, îți aplicăm umbrela bulgărească»…

(În februarie 1978, P. G. participase la constituirea C. I. E. L. – Le Comité des Intellectuels pour l’Europe des Libertés de sub președinția colegială constituită din: Eugène Ionesco, Alain Ravennes, Jean-Marie Domenach, François Fejtö si Philippe Sollers. )

– 10 decembrie: P. G. participă, la Paris, la reuniunea organizației Amnesty International, cu prilejul celei de a treizecea aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Un "tratament de favoare” îi este aplicat României lui Ceaușescu – pentru lichidarea Mișcării pentru drepturile omului din primăvara anului 1977 și pentru reprimarea sălbatică a minerilor din Valea Jiului – august același an.

1979

– 5 martie: Seuil lansează cartea lui P. G. Le tremblement des hommes – Peut-on vivre en Roumanie aujourd’hui? (în traducerea lui Alain Paruit). În prezența lui Eugène Ionesco și a lui Fernanda Arrabal, P. G. declară presei că el se află la adăpost, în Occident, cartea apărută va putea fi citită mai târziu, însă, în acest moment, urgența este constituirea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România.

AFP din 5 martie 1979: "Scriitorul român Paul Goma, care prezenta presei noua sa carte (…) a renunțat să vorbească despre sine și a anunțat constituirea în România a unui Sindicat Liber, SLOMR. P. G. – acompaniat de Eugene Ionescu și de Arrabal, a precizat că «pentru întâia oară după ocuparea României, Românii s-au grupat într-un sindicat-liber, în scopul de a apăra, nu doar drepturile sindicale, ci si toate drepturile omului, fără excepție» (… ) «România este a treia țară comunistă având un astfel de sindicat – după Polonia și URSS – nucleul fiind constituit din semnatari ai Mișcării pentru apărarea drepturilor omului din primăvara anului 1977»”

– primăvara–vara: în presa occidentală apar numeroase reportaje, articole de analiză defavorabile "înțeleptei politici externe” dâmbovițeniste. Mișcarea pentru drepturile omului din 1977, marea greva a minerilor din august același an, recenta constituire a SLOMR obligă Securitatea să treacă la … contraofensivă:

În afară de amenințările directe, prin scrisori, telefonice – "presa” începe ceea ce s-a numit la timpul acela: "Campania de vară”: Printre primele "articole din presa occidentală” pro-ceaușescu: "A proposito di una dissidenza creată în proveta”, din ziarul socialist italian L’Umanita, 14 aprilie 1979. Sunt "demascați”: "impostorul, românul-corcit – numele său adevărat fiind: Paul Efremovici Goma, respins de toți intelectualii-cinstiți care susțin politica externă independentă” ; "nazistul” (!) Gheorghe Calciu, în fine, "adunătura de frustrați fasciști și mitomani” – care pretind că au constituit SLOMR etc… .

P. G. trimite o scrisoare de protest, somînd redacția să divulge numele autorului (articolul fiind, ca în țara lui Farfuridi, anonim). L’Umanita publică protestul, dar se scuză că… nu poate da numele acela – fiindcă s-ar strica relațiile româno-italiene (subl. mea). Lucrurile se clarifică: într-o intervenție la Europa liberă, vorbind de agenții lui Ceaușescu în Occident, P. G. îl numește pe I. C. Drăgan. Drăgan sare ca ars și trimite Europei libere un "protest” care… seamănă ca două picături de apă cu "articolul” din L’Umanita (cu deosebirea că agramatismele, neromânismele drăgane fuseseră … date cu var, în redacția ziarului italian).

P. G. îi dă replica, la Europa liberă lui Drăgan, și camarazilor-tovarăși ai săi: Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Paul Anghel, M. Ungheanu, N. Dragoș, P. Marcea, D. Micu, Al. Andrițoiu, Dodu Bălan, Vasile Nicolescu, Dumitru Ghișe, Titus Popovici, I. Lăncrănjan, Ion Brad (acesta din urmă, ca ambasador la Atena, compusese o compunere, după dictarea Securității, o dăduse la tradus în grecește, fostului "scriitor român de limbă greacă” Dimos Rendis. Acesta o semnase cu numele său de grec într-o publicație confecționată ad-hoc, Proini, iar băieții de la București, Artur Târnăcop, Dragoș au "citat din presa greacă”, în Luceafărul; jurnalul securiștilor din America, Dreptatea, sub pana lui Dean (sic) Milhovan a… "citat” din Luceafărul, Michael Titus de la Londra, alt exilat recuperat de Securitate a "citat din… toate aceste surse în Europa și Neamul românesc a lui I. C. Drăgan” – și iată cum s-a închis cercul … ).

(De ținut minte: în cadrul "campaniei de vară – 79”, Eugène Ionesco a fost zugrăvit ca bețiv, gagarisit, ramolit etc. de Dan Ceachir, azi "maestru” al lui I. Buduca, după ce ucenicise, el, la groapa lui Barbu; Monica Lovinescu a avut parte de pamfletul-înjurătură-amenințare Cățeaua de I. Lăncrănjan, iar Evreii în general și Evreimea în special a avut parte de atacuri directe, dinspre Vasile Nicolescu, Adrian Păunescu, Ghișe, Dodu-Bălan – și alți bărani).

– toamna: se publică romanul Gardă inversă, la Gallimard, în traducerea lui Șerban Cristovici.

1980

– iulie, vizita lui Ceaușescu în Franța: este foarte rău primit, Valéry Giscard d’Estaing i-a acordat… "după amieze libere” (un afront nemaivăzut), iar presa l-a călcat în picioare.

P. G. se poate lăuda (printre altele, modestia obligă) cu "traducerea și difuzarea – în vederea reproducerii în presă – a perlelor din "Manualul Lingăului sau Poetica lui Păunescu”: Far, Cârmaci Tată–Fiu; Luceafăr, Carpat, Dunăre, Stejar etc. ; P. G. se laudă, deasemeni cu supranume date lui Ceaușescu precum: Bokassescu, Amindadescu, Draculescu – iar România lui Ceaușescu: Ceaușima …

– octombrie: apare, în neerlandeză, Culorile curcubeului… sub titlul Met het woord tegen de muur ("Cu capul de/în zid”) la Elsevier Manteau, Anvers.

– 1980 – noiembrie: P. G. participă la "Conferința de la Madrid bis”: în paralel (și în opoziție) "dididenții” organizează o contra-conferință. România lui Ceaușescu este "bine încondeiată”. Ca "represalii”, conferința de presă organizată de M. Korne și P. G. , în legătură cu România, este sabotată: un telefon anonim anunță plasarea unei bombe.

1981

– marți, 3 februarie: P. G. primește, prin poștă, expediat de la Madrid, un colet conținînd o carte… explosivă. P. G. nu este atins, însă șeful echipei de artificieri a Prefecturii pariziene, Calisti este rănit (au mai primit colete identice – și au fost răniți: Nicolae Penescu, la Paris, Șerban Orăscu, la Köln).

– mai: apare, la Hachette, Patimile după Pitești, sub titlul Les Chiens de mort, în traducerea franceză a lui Alain Paruit.

1982

– mai, începe… "L’Affaire Tănase-Goma”, cum au numit-o jurnaliștii occidentali: Securistul Haiducu, (alias Vișan, viitor Forrestier, fiul securistului ungur-din-Ungaria – precizare necesară – Hirsch, trimis de ruși în România în 1945 împreună cu alți cca 100 000 unguri, majoritatea evrei), primește ordin de la Ceaușescu, prin Pleșiță să-i lichideze pe "capii răutăților” din exil: Virgil Tănase și P. G. Primul trebuia asasinat "prin orice mijloace”, al doilea, "cardiac fiind: otrăvit cu o substanță care nu lasă urme la autopsie”. Substanța” cu pricina: aconitina. Doze mici i-au fost administrate lui P. G. în timpul detenției de la Rahova, între 1 aprilie și 6 mai 1977; cu doze concentrate fuseseră asasinați Bulgarii – de aici, amenințările din me