Arhiepiscopia Tomisului

Cabinet Arhiepiscop

Nr. /

Preafericirii Sale,

Preafericitului Dr. DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preafericirea Voastră,

Cu smerită dragoste în Domnul Hristos, întru Care „moștenire am primit, rânduiți fiind mai înainte - după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale,ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos. ” (Efeseni 1, 11-12) – apelăm din nou la înțelepciunea Preafericirii Voastre pentru a lua în considerare râvna fierbinte a clerului și a credincioșilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului, exprimată timp de două decenii în numeroase intervenții transmise Patriarhiei Române.

Deși suntem încercați prin teama filială de a fi desconsiderați pentru insistență, prin sfiala de a fi repudiați din nou de asprimea părintească, fără a ne găsi o altă vină în afara dragostei nemărginite față de Biserica Domnului nostru și a dorinței propășirii ei „în neam și în neam” (Psalm 78, 14), pe toate în rugăciune și în smerenie le îndurăm cu nădejdea că, măcar acum, la vremea cărunteții Noastre, Domnul cel Atotmilostiv Se va îndura și va sădi bunăvoința și înțelegerea dreptei Sale în cugetul și în inima Preafericirii Voastre, astfel încât zidul dintre tată și fii, ridicat de vrăjmașul diavol, să fie pentru totdeauna sfărâmat.

Păstrând, așadar, ca o pecete în suflet îndemnul Duhului Sfânt predat nouă prin înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, mărturisim că nu orgoliile, nici goana după întâietățile cele degrab trecătoare, ci dorința de a păzi numele cel bun și preacinstit, agonisit în sute de ani, al Bisericii de la Tomis, ne cheamă la acest demers, solicitând recunoașterea, din partea Preafericirii Voastre și a Sfântului Sinod, a demnității mitropolitane cuvenite pentru Arhiepiscopia Tomisului, biruință a adevărului întru care Ne vom găsi liniștea: „Ai grijă de nume, că acesta-ți va rămâne mai mult decât o mie de comori mari de aur.Viața cea bună are zilele numărate; iar numele cel bun în veci rămâne” (Eclesiasticul 41, 15-16).

Înfățișăm Preafericirii Voastre argumentele care alcătuiesc fundamentul actului de restaurare a mitropoliei Tomisului:

1. Argumentul biblic

Imuabilitatea voinței divine, care a hotărât pentru veșnicie tot darul desăvârșit, este un principiu respectat din cele mai vechi timpuri de către toate Bisericile Ortodoxe autocefale, fiind întemeiat pe cuvântul Domnului, predat prin Sfântul Apostol Iacov: „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17).

În planul organizării bisericești, el se concretizează prin păstrarea cu evlavie a tuturor privilegiilor tronurilor mitropolitane înființate vreodată, mai ales a celor cu descendență apostolică, ori a celor care s-au distins prin participarea ierarhilor lor la Sinoadele Ecumenice și locale, indiferent dacă aceste tronuri mitropolitane mai există sub forma fizică, a comunității credincioșilor, sau nu.

Este cazul titlului de „locțiitor al tronului Cezareei Capadociei” care nu desemnează pe un simplu vicar al mitropolitului de Cezareeea Capadociei ci pe titularul de drept al unei demnități/cinstiri întru totul similare celei a mitropolitului de Cezarerea Capadociei, care ocupa primul loc în demnitate după patriarhul ecumenic în sinodul Bisericii de Constantinopol. Desigur, onorific pentru moment, acest titlu dobândit pentru totdeauna de mitropoliții Țării Românești, prin documentul Patriarhiei Ecumenice din 10 octombrie 1776, înalță pe mitropolitul Țării Românești, care este și Patriarhul României, la o demnitate de prim rang a Ortodoxiei universale. Mitropolitul Moldovei și Bucovinei este la rândul său, încă din 1439, deținător al titlului de „locțiitor al tronului Sevastiei Armeniei”, așa cum rezultă din semnătura mitropolitului Damian pe documentul de la Ferrara-Florența. Acest titlu conferea mitropolitului Moldovei al unsprezecelea loc de onoare în sinodul de la Constantinopol.

Locuitorii celor două Scythii (Mare și Mică), strămoși ai neamului nostru, au făcut parte din comunitățile euharistice întemeiate de Apostolii Mântuitorului Andrei, Filip și Pavel¹, cel din urmă menționând explicit pe cei proveniți cel mai probabil din Scythia Minor în rândul primilor convertiți de pe teritoriul european: „Și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit; Unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos” (Coloseni 3, 10-11).

Desigur, toate comunitățile întemeiate de Apostoli au avut organizare eclesială gravitând în jurul celor trei trepte de slujire sacramentală, după cum observăm din Sfânta Scriptură: „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Faptele Apostolilor 20, 28); „Pavel și Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinților întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii:Har vouă și pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 1, 1-2); „Vrednic de crezare, este cuvântul: de poftește cineva episcopie, bun lucru dorește” (I Timotei 3, 1); „Preoții, care își țin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura” (I Timotei 5, 17). Întemeiați pe autoritatea Cuvântului Domnului, nu excludem o organizare similară în Scythia Minor, încă din vremea misiunii Apostolilor și a ucenicilor acestora.

Menționarea creștinilor sciți în Sfânta Scriptură indică originea străveche, apostolică, a Bisericii din Scythia Minor, fapt care a contribuit în mod covârșitor la formarea Ortodoxiei de expresie românească.

2. Argumentul istoric

Înființată de coloniștii milesieni în veacul al VII-lea î.Hr., probabil peste o mai veche așezare getică, cetatea Tomis și-a început istoria sub semnul comerțului și al navigației, păstrându-și „trăsăturile ioniene specifice, atât în dialect cât și în instituții sau în viața religioasă”². Importanța și influența cetății în zona Mării Negre crește de-a lungul timpului astfel încât, în jurul anului 313 î.Hr., Tomisul aderă și ulterior conduce victorios alianța orașelor grecești împotriva Lysimah, un fost diadoh al lui Alexandru cel Mare, ajuns după moartea acestuia regele Macedoniei.

Datorită puterii și prestigiului pe care le-a dobândit, Tomisul devine o forță regională de temut, acest lucru blocând interesele emergente ale rivalelor sale Callatis și Histria care, pe la mijlocul secolului al III-lea î. Hr., declanșează împreună un devastator război hotărâte să scoată pentru totdeauna Tomisul din competiția comercială. Intervenția în apărarea Tomisului a vechiului său aliat, orașul Bizanț, înclină balanța victoriei în favoarea acestuia, ajutându-l astfel să-și mențină hegemonia asupra întregii zone de nord-vest a Pontului Euxin.

Scythia este cucerită de romani, noua mare putere a lumii, între anii 72 – 71 î. Hr., cetățile grecești fiind forțate să încheie tratate de „alianță” cu puternicul ocupant. Curând, însă, Scythia va fi eliberată de marele rege Burebista. Aliat al înțeleptului domnitor al dacilor, probabil la îndemnul acestuia, Tomisul se răscoală, alături de toate cetățile grecești de la Marea Neagră, împotriva romanilor. Ajutată masiv de geți și de bastarni, după doi ani de război (62 - 61 î. Hr.), alianța pontică dobândește o victorie decisivă, sub zidurile Histriei, împotriva oștilor conduse de proconsulul Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, unchiul și socrul viitorului triumvir Marcus Antonius³.

Pierderea războiului cu dacii și grecii a avut drept consecință căderea în disgrație, condamnarea și exilarea lui Hybrida în insula Cefalonia.

Între anii 29 și 28 î. Hr., Marcus Licinius Crassus, la acea vreme proconsul al Macedoniei, recucerește Dobrogea (Scythia Minor), iar aceasta, organizată ca provincie, va rămâne mult timp de acum încolo sub stăpânire romană. În timpul Imperiului Roman, Tomisul își păstrează statutul de cel mai important centru politic, economic și strategic al regiunii pontice, devenind capitală a provinciei Scythia Minor.

La aproape jumătate de secol de la încorporarea Scythiei Minor în sistemul administrativ roman, o nouă învățătură își făcea ușor simțită prezența în rândurile păgânilor, acest lucru dând naștere la sângeroase persecuții din partea împăraților romani.

Pătrunderea creștinismului la strămoșii românilor s-a făcut de timpuriu, ea fiind pregătită de răspândirea cultelor orientale mistice, aduse mai întâi în Dobrogea, în zona puternic urbanizată de pe litoralul vestic al Marii Negre, și apoi în Dacia.

Tomisul reprezenta un punct strategic din perspectivă economică, iar cu noile cuceriri ale Imperiului erau aduși sau deportați aici o mulțime de coloniști pentru a civiliza și asimila populația băștinașă din Dobrogea. Începuturile creștinismului la noi datează chiar din perioada apostolică, care coincide cu începutul formării poporului român. Istoricul și arheologul Radu Vulpe mărturisește: „Poporul nostru s-a născut creștin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanității sale, la a cărei desăvârșire creștinismul popular și-a adus contribuția cea mai de seamă. Noi suntem români pentru că suntem creștini și suntem creștini fiindcă suntem români”⁴.

Conform unei tradiții consemnate de Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească, Sfântului Apostol Andrei i-ar fi revenit spre a propovădui Evanghelia în Sciția, provincie pe care cei mai mulți istorici o identifică cu Dobrogea de astăzi. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful mărturisește în Dialogul cu iudeul Trifon că sciții, sarmații și alte popoare au primit cuvântul lui Hristos, în sensul că evanghelia a fost predicată la ei și că sunt creștini. Contrar acestora, Origen afirma în Comentariul 39 la Evanghelia de la Matei că mulți dintre sciți nu l-au primit încă pe Hristos și că sunt departe de mântuire. Cu toate acestea, Origen, recunoaște că Andrei a primit sorții să predice în Scythia, provincie, cum am amintit mai sus, pe care geograful grec Strabo o identifică cu Dobrogea de astăzi. Conform unui adaos, apostolul Andrei era așteptat în Scythia pentru a predica evanghelia⁵. O altă cale prin care religia creștină a ajuns și s-a intensificat în Scythia a fost aportul celor care veneau din tot restul Imperiului: negustori (Scythia era o piață de desfacere a mărfurilor destul de atractivă), coloniști trimiși aici pentru a popula regiunea, veterani de război, sclavii, captivii aduși de migratori în ținuturile lor sau strămutarea legiunilor aici spre a apăra granița imperiului.

Trebuie amintit că în întregul Imperiu creștinismul era privit ca o practică ocultă și periculoasă ce contravenea decăderii existente la curtea Cezarului și în viața romanilor. De aceea, creștinii deși numărul sporea zilnic, erau persecutați și uciși pentru a-și părăsi credința și a jertfi idolilor. Despre martirii din Scythia avem trei izvoare: așa numitul Breviar Siriac, scris de un arian între anii 370 – 380 și păstrat într-o variantă prescurtată în Martirilogiul roman; Martirilogiul Hieronymian, scris de Eusebiu Hieronimus; Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane din secolul VII, după care avem astăzi calendarul ortodox cu sfinți⁶. Mulțimea martirilor pe pământul Dobrogei arată intensitatea creștinismului din sufletele sciților în primele secole creștine.

Numeroasele exemple de martiraj arătau intensitatea și profunda înrădăcinare a creștinismului în Dobrogea, care ajunsese înainte de sfârșitul secolului al III-lea să aibă o episcopie⁷. Încreștinările și conducerea credincioșilor spre Hristos nu se puteau face fără o ierarhie sacramentală care să hirotonească preoți, să boteze pe păgânii barbari, să predice Evanghelia. Până în secolul al V-lea sunt menționate în Dobrogea 14 scaune episcopale subordonate tronului mitropolitan de Tomis.

Se vorbea despre o singură episcopie mitropolitană la Tomis care avea sub oblăduirea sa tot poporul creștin al Scythiei. La istoricul Sozomen se regăsește mențiunea despre obiceiul strămoșilor noștri din Scythia de a avea un episcop mitropolitan/mitropolit pentru întregul neam: „Și până în ziua de astăzi stăpânește acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop”⁸.

O dovadă în acest sens este și Legea din 480, a împăratului Zenon⁹, care motivează că nu pot fi așezați ierarhiîn fiecare oraș din Scythia, bisericile rămânând în continuare sub păstorirea episcopului mitropolitan/ mitropolitului de Tomis: „din cauza neîncetatelor năvăliri ale barbarilor, care vatămă sfintele biserici și aduc sărăcia. Ele (orașele, n.n.) rămân în continuare sub autoritatea de Dumnezeu iubitului episcop de Tomis,care este șimetropola neamului”¹⁰.

Istoricii Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu afirmă că „așezarea bisericească a Scythiei Mici în secolele IV – VI, cu totală cuprindere a locuitorilor din întreaga provincie, includea unități eparhiale de-a lungul țărmului marin și a malului dunărean; în primul orizont cu tradiționale orașe elenice, în cel de-al doilea, cu centre autentice de străveche sorginte traco-daco-getă și romană”¹¹.

3. Argumentul documentar

Nu este puțin lucru - chiar și pentru noi, românii, obișnuiți să acordăm maximă atenție tuturor celor din afară dar să tratăm cu superficialitate propria moștenire, „să nu ne căutăm sfinții”, așa cum constata, cu amărăciune, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei în a sa lucrare „Viața și petrecerea sfinților” (1682-1686) – ca, tocmai la izvorul Europei creștine (Niceea, 325), unde s-au pus bazele canonice ale formei de organizare bisericești a mitropoliei¹², să se afle un Sfânt ierarh de pe aceste meleaguri, Marcus Tomensis, care apare ca semnatar în documentele sinodale cu titulatura bisericească de metropolitanus¹³.

Izvoarele documentare pe care ne întemeiem argumentația sunt, printre multe altele:

1. Codexul 212,aflat în Erzbischöfliche Diözesan - und Dombibliothek din Köln, este un manuscris Dionysius Exiguus (470-544), datat a fi de la mijlocul secolului VI¹⁴. În lista ierarhilor din dioceza Daciase află numele lui Marcus metropolitanus.

2. Manuscrisul 671, aflat în Bibliothèque Carnegie de Reims¹⁵, este un rescript din anul 801 și cuprinde o Collectio Canonum precum și lista participanților la Sinodul I Ecumenic, Marcus metropolitanusfiind și el menționat, tot în dioceza Dacia.

3. Manuscrisul Vat. Lat. 7222se află în Biblioteca Vaticanului¹⁶. Este un rescript, datat 800-850. Marcus este menționat în mod identic precum în manuscrisele de mai sus.

4. Laud. Misc. 421(S. C. 893), anul 875 (Oxford, Bodleyan Library)¹⁷. Conține Collectio canonum Dionysio-Hadriana cu menționarea în lista Părinților niceeni a lui Marcus metropolitanus.

5. M. p. th.f.72, Fulda, anul 851 (Julius Maximilians Universität Würzburg)¹⁸. Este vorba tot de Collectio canonum Dionysio-Hadrianaîn care se află, în traducere, Canoanele Sinodului de la Niceea din anul 325, urmate de lista sfinților ierarhi semnatari, din rândul cărora face parte mitropolitul Marcu al Tomisului.

Istoria Bisericii de la Tomis nu se rezumă doar la fenomenul participării în tabăra omousiană a Sfântului mitropolit Marcu, ci se continuă de-a lungul secolelor prin mitropoliții care și-au desfășurat cu sfințenie misiunea în acest teritoriu cuprins între Dunăre și Mare, dintre care amintim pe: Bretanion, Gherontie/Terentius, Teotim I, Timotei, Teotim II, Ioan, Alexandru, Paternus, Ioan Maxențiu, Valentinian.

Prin înființarea themei (provinciei) Paristrion de către împăratul bizantin Ioan Tzimisches, în anul 971, și prin mutarea capitalei acesteia de la Constantia (vechiul Tomis) la Dorostolon (Silistra), rolul politic și administrativ al cetății Tomis începe să scadă, însă, sub aspectul organizării bisericești, Patriarhia Ecumenică respectând cu fidelitate canoanele 4-7 ale Sinodului I Ecumenic, scaunul mitropolitan de la Tomis a continuat să existe și să beneficieze de demnitatea inițială, mai mulți ierarhi apărând cu titulatura de mitropoliți de Tomis până spre secolul al XII-lea¹⁹. Cele două sigilii aparținând mitropoliților de Tomis Anicet (sec. X-XI) și Vasile (sec. XI) arată că „paralel cu mitropolia nou înființată la Dorostolon, capitala themei Paristrion, a continuat să existe mitropolia vechii capitale Tomis, ambele depinzând direct de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol”²⁰, ierarhii păstrând titulatura consacrată de „mitropolit de Tomis” iar nu de Constantia, cum avem dovada sigură că se numea, în veacul al X-lea, reședința Scythiei Mici²¹. Ulterior anului 1186, când frații Petru și Ioan Asan au înființat imperiul româno-bulgar, thema Paristrion a fost desființată, scaunul mitropolitan migrând în cetatea dobrogeană Vicina, situată pe insula Păcuiul lui Soare (localitatea Ostrov, județul Constanța), aflându-se în dependență canonică de Patriarhia Ecumenică (ea însăși aflată în exil la Niceea între anii 1204-1261).

Mitropoliții Vicinei au păstorit în Dobrogea ca și continuatori firești ai mitropoliților de Tomis, până la transferarea în 1359 a Sfântul Iachint la Curtea de Argeș, ca mitropolit al Țării Românești²².

4. Argumentul canonico-juridic

Importanța mitropoliei Tomisului pentru Biserica Ortodoxă Română constă nu numai în vechimea ei neîntreruptă până în secolul al XIV-lea (mai multe secole adunate decât ale tuturor mitropoliilor românești), nici numai în predispoziția ei de a mijloci permanent între culturile fondatoare ale Europei creștine (așa cum rezultă din pozițiile teologice scrise ale Sfinților Ioan Casian, Dionisie Exiguul ori ale erudiților Ioan Maxențiu și Leonțiu de Bizanț), ci din însuși faptul că, prin Sfântul Marcu, mitropolitul Tomisului (care, din păcate, nu are încă o zi de pomenire individuală în calendarul Bisericii Ortodoxe Române) s-a alăturat vocii comune a celor 318 Sfinți Părinți de la Niceea, mărturisind deoființimea Treimii.

Doctrina „pluralității deoființă”, cum o denumea un mare gânditor român²³, nu a fost înțeleasă doar ca o construcție abstractă de către Sfinții Părinți, ci a avut implicații practice imediate în planul organizării bisericești. Potrivit rânduielii Sinodului I Ecumenic, episcopul din cetatea de scaun a unei regiuni administrativ-teritoriale mai mari (provincia/eparchia) a Imperiului Roman (metropolă = capitală sau „cetate mamă”, din asocierea cuvintelor eline mitir+polis) a devenit mitropolit, având sub ascultare și fiind totodată în comuniune deplină cu toți frații săi episcopi din cetățile dependente administrativ de capitala provinciei/eparhiei respective²⁴.

Potrivit Statutului Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin HG 53/2008, „Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodală ierarhică, potrivit învățăturii și canoanelor Bisericii Ortodoxe și tradiției sale istorice. Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici și mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispozițiilor prezentului Statut și altor dispoziții ale autorității bisericești competente” (Statut BOR art. 3, alin. 1-2).

Potrivit Sfintelor Canoane, începând chiar cu acelea ale Sfântului Sinod I Ecumenic de la Niceea, principiul menținerii (păstrării) veșnice a demnității și a privilegiilor unei mitropolii (indiferent dacă o altă eparhie capătă, de-a lungul timpului, o mai mare importanță) devine unul fundamental pentru organizarea bisericească și pentru păstrarea rânduielii în Ortodoxie (I Ec. 6-7)²⁵.

Toate Sinoadele Ecumenice și locale au menținut cu venerație aceste prevederi ca fiind sfinte și bune pentru întreaga Biserică. De aceea, Bisericile Ortodoxe surori, indiferent de specificul lor etnic și cultural, au întreprins demersuri pentru restabilirea/reactivarea scaunelor mitropolitane cu descendență străveche, considerându-le argumente autentice ale propriei origini și demnități spirituale.

După cum am menționat mai sus, însăși Preafericirea Voastră, în calitate de mitropolit al Țării Românești, sunteți deținătorul unui titlu de cea mai aleasă descendență (bazat pe originea apostolică, pe Scriptură, pe autoritatea Sfinților Părinți Capadocieni și pe dovezile istorice și documentare), tronul mitropolitan al Cezareei Capadociei fiind superior în demnitate tronului mitropolitan de Tomis, deși între cele două centre bisericești a existat cândva receptivitate, comunicare și conlucrare.Corespondența dintre Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, mitropolitul Cezareei Capadociei și Bretanion, mitropolitul Tomisului, relevează acest aspect canonic.

În planul organizării și funcționării Bisericii Ortodoxe Române, pe care cu vrednicie o păstoriți, acest temei de căpătâi, incontestabil prin prisma autorității care l-a statuat, este mult prețuit, el aducând claritate administrativă prin restitutio in integruma demnității și drepturilor vechilor scaune mitropolitane ale Bisericii Ortodoxe Române și garanția însăși a stabilității și a independenței sale canonice.

În ceea ce privește aspirația Arhiepiscopiei Tomisului de a pune în valoare, sub aspect bisericesc și academic, propria contribuție la istoria Bisericii Universale și, implicit la cea a Bisericii Ortodoxe Române, aceasta s-a concretizat prin impresionanta colecție de manuscrise ale primului mileniu, adunată cu multă trudă în peste o mie de volume, în aceste decenii în care Patriarhia Română a expus constant ideea că nu există dovezi pertinente pentru reactivarea mitropoliei Tomisului. Acum, această colecție stă la dispoziția Sfântului Sinod și a Preafericirii Voastre, pentru a se elimina orice îndoială și orice împietrire (Marcu 16, 14) din inima celui sau celor care încă își mai imaginează că acest demers ar avea la bază ambiția sau răzvrătirea unui om.

În calitate de fii responsabili ai Bisericii lui Hristos suntem deplin conștienți că orgoliile, răzvrătirile, ambițiile personale și toate patimile asociate cu acestea sunt efemere și vor pieri odată cu omul care le-a impropriat: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori.Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102, 5-6).

Dar cuvântul Domnului – exprimat prin dogmele și canoanele Bisericii – rămâne în veac (Isaia 40, 8) și mântuire Lui din neam în neam (Isaia 51, 8).

În lumina acestor documente²⁶, inaccesibile până acum Patriarhiei Române, se probează privilegiul istoric și canonic al Bisericii din Scythia Minor/ Dobrogea, cu sediul la Tomis/Constanța de a fi recunoscută ca mitropolie participantă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea²⁷.

5. Argumentul geografic și demografic

Conștiința apartenenței provinciei istorice și geografice Dobrogea de un scaun mitropolitan cu sediul la Constanța, reședința sa de drept, nu reprezintă capriciul unei minorități de clerici și intelectuali înfăcărați de un fals triumfalism local. Este o necesitate pe care, timp de douăzeci de ani, populația județelor Constanța (753331 locuitori) și Tulcea (245899 locuitori) aparținând întregului spectru de ocupații și categorii sociale a resimțit-o foarte puternic, prin comparație cu toate celelalte regiuni istorice ale țării care au centre mitropolitane pe teritoriul lor.

Necesitatea nu este provocată de orgolii, cum greșit s-a înțeles și s-a proferat de-a lungul timpului, ci izvorăște din conștiința unei identități creștine vii, întru totul similare celei a poporului din regiunea Clujului, spre exemplu, în cazul căreia Patriarhia Română a identificat în regim de urgență argumentele pentru ridicarea la rangul de mitropolie, în anul 2005.

Constanța este cel mai urbanizat județ din România, 539.902 de persoane locuind la oraș. Județul se situează pe locul al cincilea în țară ca populație și pe al șaptelea ca întindere teritorială. În era digitală, când informația circulă cu atâta repeziciune, cu ușurință alcătuind și dezintegrând comunități, această populație urbană și creștin-ortodoxă majoritară în județul Constanța, are la dispoziție toate mijloacele, libertățile și drepturile consfințite de lege pentru a-și exprima doleanțele.

6. Argumentulad similitudinem

Dobrogea este singura provincie istorică a țării care are o zi națională dedicată ei. Prin Legea 230/2015 s-a instituit ziua Dobrogei, serbată în fiecare an pe 14 noiembrie. Importanța națională a Constanței este recunoscută în toate ariile de interes ale statului român, de la poziția geo-strategică, ca factor de securitate euro-atlantică, până la turism, mai puțin în ceea ce privește răspunsul Patriarhiei Române la aspirația legitimă a populației care se declară în proporție de 83, 04% ortodoxă de a fi în aceeași demnitate cu celelalte provincii și regiuni cărora li s-a facilitat accesul la o organizare bisericească de rang mitropolitan, cu atât mai mult cu cât pe teritoriul provinciei Dobrogea mitropolia nu ar fi un dar oferit prin clemența unei instanțe supraordinate ci restabilirea unui drept consacrat de un mileniu de istorie neîntreruptă.

Faptul că jumătate din teritoriul Dobrogei se află astăzi în jurisdicția statului bulgar nu incomodează recunoașterea dreptului de mitropolie al tronului eclezial de Tomis, deoarece în Dobrogea de Sud există deja mitropolia de Dorostol (Silistra) ridicată la acest rang în 2003 (când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a considerat de cuviință să respingă pentru prima dată demersul de recunoaștere a mitropoliei Tomisului) și mitropolia de Varna și Veliko Preslav. Nu există nici o dovadă scrisă ori filmată că ierarhii bulgari ar fi fost determinați în demersul lor de solicitarea făcută Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de către Arhiepiscopia Tomisului.

Integralitatea unei provincii istorice nu este o condiție a blocării recunoașterii privilegiului unei mitropolii de către propriul Sinod. Banatul este despărțit de granița româno-sârbă (doar pe teritoriul românesc al acestuia aflându-se mitropolia Banatului). Moldova istorică este despărțită de granița româno-moldovenească și româno-ucraineană, acest lucru neîmpiedicând-o să aibă pe teritoriul său românesc Mitropolia Moldovei și Bucovinei, iar pe teritoriul Republicii Moldova, Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove (un titlu sovietic abuziv asumat și încă necontestat) și Mitropolia Basarabiei.

Pe același principiu, fracturarea istorică a teritoriului românesc al Dobrogei nu poate bloca demersul natural de restituire a dreptului mitropoliei ei confirmat de către Sinodul I ecumenic și niciodată desființat.

7. Argumentul precedentului

Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sătmarului a fost înființată ex novo de către Sfântul Sinod în anul 2005, la o zi după alegerea în scaunul mitropolitan al Transilvaniei a Înaltpreasfințitului Părinte Laurențiu, primul ei mitropolit fiind Înaltpreasfințitul Părinte Bartolomeu (+ 2011).

Dislocând din trupul mitropoliei istorice a Transilvaniei județele de Nord-vest, plus Eparhiile Alba Iuliei și Oradiei (revenite sub autoritatea canonică a mitropoliei Transilvaniei în anul 2012), Sfântul Sinod nu a apreciat, în anul 2005, că era necesară nici originea apostolică (pe care Tomisul o are), nici criteriul confirmării sale de către Sinoadele Ecumenice și locale (pe care Tomisul îl îndeplinește), nici vechimea neîntreruptă de minimum trei sute de ani în treapta de mitropolie (pe care Tomisul o are), nici încadrarea într-o provincie istorică, cu arie geografică bine delimitată (pe care Tomisul o are), nici statalitatea preexistentă a acelei provincii (pe care principatul Dobrogei a avut-o în perioada medievală), ci mai degrabă rațiuni pastoral-sociale și teritorial-numerice (pe care Constanța le întrunește în primul rând prin poziția sa unică din punct de vedere geo-strategic și de creuzet al națiunilor).

8. Argumentul interesului național

Ideologia bulgară, civilă și bisericească, emite continuu, de peste un secol, ideea că Dobrogea (cu tot cu Tulcea și Constanța) reprezintă „leagănul bulgarității”²⁸și se folosește ca argument principal de întemeierea primului stat bulgar de către hanul Asparuh în anul 681, având drept bază de pornire teritoriul actual al Dobrogei. În perspectiva acestei teorii, proferate masiv de către istoricii bulgari și transformate în armă propagandistică în perioada regimului Jifkov, Bulgaria a avut și are dreptul istoric cel mai vechi asupra întregii Dobroge. Desigur, în contextul actual, utilizarea acestui „drept” de către autoritățile de stat vecine a trecut în latență, însă ar reprezenta o gravă eroare să considerăm că ea a fost sau va fi vreodată abandonată. Nu mai trebuie demonstrat faptul că apariția unui potențial moment prielnic²⁹poate reaprinde cu ușurință eșafodajul pretențiilor. Statul bulgar produce în toate limbile de circulație internațională, prin cercetătorii săi de azi (nu de ieri), precum istoricul Radostin Mirkov (care este la a zecea ediție a cărții sale best-seller absolut în Bulgaria: „Brazda sângeroasă a Dobrogei. Atrocitățile românești asupra populației civile din Dobrogea în 1916-1918”, 2019)³⁰, tot felul de „argumente” în favoarea ideologiei „Dobrogei Mari” bulgărești.

Falsa teorie a „protocolului secret” de la San Stefano (1878).Potrivit acestei idei populare în mediile largi de discuție bulgare, în 1878 ar fi existat un protocol semnat, la presiunea țarului Alexandru II, de către Carol I al României și de Alexandru de Battenberg, devenit anexă secretă a tratatului de la San Stefano, prin care așa-numita „Dobroge de Nord” (în bulgară: Северна Добруджа; Severna Dobrudzha) urma să fie administrată de România pe o perioadă de o sută de ani (1878-1978) după care regiunea trebuia predată in integrum „proprietarei de drept” Bulgaria.

În lipsa unor dovezi documentare clare, argumentația bulgară se axează în principal pe trei evenimente istorice:

1. În timpul ocupației bulgare a Dobrogei (1917-1918), regele Ferdinand al Bulgariei aflat la Constanța și-a felicitat trupele pentru aducerea acestui ținut cu 62 de ani mai devreme Bulgariei.

2. În 1978, Todor Jifkov a intervenit la Leonid Brejnev pentru a forța România să respecte așa-zisa anexă secretă, însă la acel moment a fost refuzat, pe motiv că România s-ar putea desprinde de blocul comunist.

3. Ca și prelungire a ideologiei lui Jifkov, Patriarhul Maxim al Bulgariei, fiind invitat la București cu ocazia serbării autocefaliei Bisericii noastre, în 1975, a refuzat să semneze actul comemorativ invocând diferendul legat de Dobrogea. Nu este deloc întâmplător faptul că, în ciuda doctrinei sale oficiale, regimul politic din țara noastră a înțeles foarte bine pericolul reprezentat de aceste gesturi revizioniste, investind enorm în întărirea elementului românesc din Dobrogea, inclusiv prin îndeplinirea măsurii necesare în interesul superior al apărării și securității naționale, de a aproba ridicarea la rang de Arhiepiscopie a eparhiei Dunării de Jos (care cuprindea pe atunci Dobrogea) chiar în anul 1975.

Astăzi pseudo-argumentul „protocolului secret” este extrem de vehiculat în presa bulgară și nu în ultimul rând în mediul bisericesc din Bulgaria, arătând că subiectul rămâne deschis, din punctul lor de vedere.

Urmând interesul național și bisericesc permanent de consolidare a elementului românesc din Dobrogea, în 1923 a fost înființată Episcopia Constanței, cu jurisdicție asupra județelor Constanța, Ialomița, Durostor și Caliacra.

După rușinosul tratat de la Craiova (1940) cele două județe ale Cadrilaterului sunt pierdute, astfel încât, cu titlu oarecum compensatoriu, în 1949, județul Tulcea este alipit episcopiei Constanței. În 1950, sub presiune sovietică, episcopia Constanței este desființată, iar teritoriul ei canonic este transferat episcopiei Dunării de Jos cu sediul la Galați. În 1990, are loc reactivarea eparhiei bisericești a Dobrogei cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului, având în componență Tulcea și Constanța. În 2004, este înființată episcopia Tulcii, însă, printr-o întâmplare nepotrivită contextului istoric, este trecută direct în subordinea Mitropoliei Munteniei, cu sediul în București. Ca urmare a acestui fapt, din jurisdicția canonică originală a eparhiei Tomisului (care însuma cele cinci județe: Constanța, Ialomița, Durostor, Caliacra și Tulcea), astăzi Arhiepiscopia Tomisului mai are doar județul Constanța.

Nu același lucru s-a întâmplat cu eparhiile bulgare din Dobrogea de Sud. Biserica Ortodoxă Bulgară a ridicat la rang de mitropolii atât Varna cât și Silistra pentru Dobrogea de Sud, fără prea multe formalități și opoziții, având drept motiv fundamental, lăsând la o parte datele istorice și canonice, argumentele de ordin pastoral, ori necesitățile „de orice fel”, interesul națiunii bulgare pe care o păstorește. Astfel, asistăm la un paradox stupid și neconform cu adevărul istoric și bisericesc: arhiepiscopul Tomisului este inferior din punct de vedere ierarhic mitropoliților Dobrogei de Sud.

Biserica Ortodoxă Bulgară, a cărei tradiție de suprematism etnic este veche, manifestările ei etnofiletiste fiind condamnate în cadrul Sinodului panortodox de la Constantinopol din 1872, a găsit de cuviință ca în anul 2001 să reactiveze episcopia Silistrei, iar pe 12 octombrie 2003 să o ridice la rang de mitropolie, cu titlul de Mitropolia de Durostor.

Astfel, crearea celei de-a doua mitropolii din sudul Dobrogei (pe lângă mitropolia deja existentă de la Varna), reprezintă pretențiile exprimate fățiș de către administrația eclezială bulgară, potrvit cărora „din secolul 15 până în secolul al 19-lea, dioceza Durostorului/mitropolia Silistrei se afla printre diocezele de frunte ale Bisericii Universale”, și ierarhii ei, în secolele 17-18, „au primit drepturi de exarhat asupra întregului teritoriu al Dunării, asupra Valahiei și a Moldovei”³¹.

Prin ridicarea ambelor centre din Dobrogea de Sud la rang de mitropolii bulgare, importanța eclesială, culturală și, în cele din urmă, politică a acestei regiuni este semnificativ crescută, față de Dobrogea de Nord, unde Arhiepiscopia Tomisului, centrul de iradiere a stabilității și a suveranității românești, atât în timpul regalității, cât și în perioada de după aceasta, a rămas în urmă (atât jurisdicțional, cât și administrativ).

În duhul prevederii și al bunei cugetări (Pildele lui Solomon2: 3, 6), Biserica Ortodoxă Română a găsit de cuviință, până nu demult, să anticipeze și să limiteze, împreună cu autoritățile de stat, extinderea acestor pretenții (ecleziale, mai întâi) ale vecinilor noștri asupra Dobrogei române.

Până acum, pe cont propriu, Arhiepiscopia Tomisului a înființat zeci de centre monahale, care vor deveni vetre de credință și de cultură românească, în județul Constanța, a întemeiat primul institut de rang academic destinat studierii și valorificării imensei și incomensurabilei moșteniri a spațiului de cultură și de civilizație dobrogeană, în folosul imediat al țării și al Bisericii naționale, intitulat „Academia Tomitană” și a demarat toate demersurile necesare pentru recunoașterea capitalei Dobrogei, Tomisul, la rangul cel puțin echivalent cu omologele ei mai tinere de la Silistra și Varna.

CONCLUZII

Încheiem acest memoriu, al cărui text l-am putea extinde la un număr de mult mai multe pagini, însă ne punem nădejdea în părinteasca purtare de grijă și în dreapta cugetare a Preafericirii Voastre spre a înțelege că două decenii de eforturi fără răspuns au generat un sentiment de frustrare la nivelul întregii obști a credincioșilor, sentiment căruia până acum cu mare greutate am putut să îi opunem îndemnul la răbdare și la ascultare.

Având în vedere toate cele exprimate mai sus, Vă rugăm, Preafericirea Voastră, să binevoiți a lua act și a dispune punerea pe ordinea de zi a Sfântului Sinod din luna februarie 2024 a prezentului memoriu, având drept obiect recunoașterea mitropoliei Tomisului prin restituirea integrală a dreptului ei canonic, juridisdicțional și istoric stabilit încă de la Sinodul I Ecumenic.

Cu fiască și smerită dragoste în Hristos Domnul,

† TEODOSIE,

Arhiepiscopul Tomisului

31^ Cf. Patriarhia Bulgară: https://bg-patriarshia.bg/dorostol-diocese-history.