Dacă tot am mai tras, ca de fiecare 3 mai, o sărbătorire a Zilei Mondiale a Libertății Presei, pun și eu de-o nevinovată "trecere în revistă”. Câteva date, gânduri, observații, ca de dincoace de tușa mainstream-ului...

 

Mai întâi, niște date: cel mai recent index al libertății presei realizat de Reporteri fără Frontiere plasează România pe locul 49 în lume, în aparentă urcare față de anul precedent, când ne situaseră pe locul 52. Principalele probleme ale presei de pe la noi sunt, în opinia organizației, politizarea excesivă, mecanisme corupte de finanțare, politici editoriale subordonate intereselor proprietarului, infiltrarea redacțiilor de către serviciile de informații. Nici locul nici observațiile nu arată bine. Dar clasarea este una optimistă, în opinia mea. Fiindcă, de exemplu, în niciun caz nu cred că trebuia să urcăm cu câteva poziții după ce între timp a fost promulgată o lege care incriminează în forma și cu efectele legii 217/2015, cultul persoanelor vinovate de legionarism, fascism, rasism, xenofobie, precum și promovarea unor simboluri, concepții, doctrine, aparținând aceluiași spectru ideologic. Deși cuvântul „comunism” lipsește din context, chipurile acesta ar fi o țintă predilectă a legii. Așa cum am mai spus, nu cred că un Eliade, Cioran, Țuțea sau Gyr erau potențial asasini, demni de aruncat astăzi în necitire sau că toți membrii și simpatizanții unui partid ca cel comunist se fac vinovați de abuzurile acelor vremuri. Rămân cu întrebarea: cum e cu libertatea aia de exprimare a gândurilor, opiniilor sau credințelor și cu interzicerea cenzurii de orice fel, în aceste condiții?

 

Nici asupra condiției jurnalistului de pe la noi nu știu cât s-au aplecat de atent cei care cântăresc gradul de libertate a presei. Și e un aspect determinant. Am să vă dau un exemplu, pe care l-am întîlnit recent. După câțiva ani de facultate și ceva mai mulți de eventual idealism, jurnalistul se poate trezi plătit cu greu și prin formule "deștepte ". Ca de exemplu, prin două contracte- unul cu salariu minim pe economie, "pe cartea de muncă”, al doilea pe "drepturi de autor”, în care se spune clar că în momentul în care compania nu mai are nevoie de "creațiile” tale, poate renunța imediat la serviciile autorului. Lucru ușor de făcut. Precum în cazul întâlnit recent, dacă te abați de la linia dorită de șefi, se întrerupe instant al doilea contract, iar jurnalistul în cauză rămâne cu salariul minim pe economie. În scurt timp, demisionează, căci nu prea are încotro. De aici e doar un pas, pentru mulți, până la autocenzură. Ajung să joace după cum "adie” muzica, nu prea mai e nevoie de bătăi concrete pe umăr. Am văzut-o și pe asta cu ochii mei. Și nu o singură dată.

 

Hai să amintim și de TVR, care ar trebui să constituie un stâlp, un etalon al presei românești din toate punctele de vedere. Și despre ale cărei datorii se mai vorbește câte ceva, când se pierd participări la Eurovision sau importante transmisiuni sportive. Dar nu prea se vorbește despre cum concedierea colectivă de acum trei ani a lovit în mod "miraculos” mai ales în cei incomozi, indezirabili și lipsiți de "pile”. Sau despre cum se trage pe linie moartă câte un jurnalist care deranjează, luându-i-se sub diverse pretexte pârghiile profesionale și împingându-l în spirala instanțelor, unde poți câștiga, dar unde greu vei lovi cu adevărat în miezul problemei.

 

Sunt doar câteva exemple și observații. Ce să mai spunem de mainstream media și de vinovățiile sale? Căci nimeni nu prea pare să condamne fenomenul de formatare și manipulare a publicului pe care aceasta îl practică. Sau poate că aici se dau punctele în plus! Alea care te saltă cu câteva locuri în câte un clasament al libertății presei... În fine, la anu’ și la mulți ani de zile mondiale ale libertății presei! Când om vedea dacă tot pe loc cu iz de preț psihologic om fi sau mai „evoluăm”...