ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Fuga lui Pacepa, iulie 1978

 România distribuită în rolul de "prinț al hoților”

Pe 26 iulie 1978, adjunctul DIE Ion Mihai Pacepa s-a predat spionajului vest-german din Köln, fiind apoi încredințat omologilor americani. Ajuns la Washington, Pacepa a reiterat deja familiara temă a măsurilor active sovietice – oferită inițial oficialilor ambasadei americane în 1956 și repetată debrieferilor CIA și FBI de defectorul KGB Anatoli Golițîn, în 1963 –, că România era un cal troian al Kremlinului. În conformitate cu defectorul român, Ceaușescu nutrea o ură profundă față de SUA și un dispreț cu caracter personal la adresa președintelui american, Jimmy Carter.1 Ceaușescu, a pretins el, fura de la americani tehnologie din domeniul computerelor, al laserilor și sateliților – mai precis acea tehnologie pe care Washingtonul a pus-o la dispoziția Bucureștiului începând cu anul 1975, în cadrul cooperării militare româno-americane – cu scopul de a o oferi Moscovei.2

Pacepa a deplâns de asemenea faptul că România ar fi înșelat Israelul și toate statele arabe moderate implicate în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Bucureștiul, a susținut el, lucra mână-n mână cu teroriștii arabi, teroriști subordonați în secret lui Yasser Arafat – despre care a afirmat totodată că ar fi agent KGB.3 Șirul acuzațiilor sale servea aproape perfect țelurile urmărite de măsurile active ale sovieticilor și ale Pactului de la Varșovia față de România – distrugerea relațiilor româno-americane, zădărnicirea procesului de pace și compromiterea relațiilor României cu partenerii ei occidentali și cu principalii actori din Orientul Mijlociu.

Descriind diplomația și serviciile de informații ale fostei sale țări ca profund ostile Statelor Unite, Pacepa și-a găsit susținători în rândul comunității de contrainformații din cadrul CIA și în FBI, cele două organisme instituționale care, urmare a responsabilităților deținute, aveau cele mai mari reticențe în a trasa o linie clară de demarcație între comuniștii "răi” (pro-Moscova) și comuniștii "buni” (independenți). Pacepa a reușit să convingă cel puțin un ofițer FBI că eforturile de a menține accesul României la Clauza națiunii celei mai favorizate, care permitea țării să întrețină relații comerciale cu SUA fără taxe vamale prohibitive, dar și eforturile continue ale Bucureștiului de a îmbunătăți relațiile economice româno-americane, în general, erau parte a unei operațiuni ostile sub acoperire, în cadrul căreia "biroul DIE din Washington a recrutat sau a încercat să recruteze diverse personalități din emigrația română, cărora li s-a încredințat misiunea de a face lobby pentru «Clauză»”.4 Această abordare, de a trata eforturile de lobby românești ca activitate ostilă, era direct opusă celei pe care SUA o adoptaseră față de tentativele poloneze și maghiare de păstrare a statutului de cea mai favorizată națiune (acordat de foarte puțin timp Ungariei, dar deținut cu caracter permanent de Varșovia, fără revizuiri anuale, încă din 1960). Eforturile lor de lobby mult mai extinse, poate ca urmare a comunităților de imigranți polonezi și maghiari în SUA considerabil mai numeroase, erau privite ca rezultat al unor sentimente cât se poate de firești, sănătoase și admirabile față de țara de origine.

Afirmația unuia dintre susținătorii din FBI ai lui Pacepa, că "operațiunea «Clauza» ne-a ajutat mai mult pe noi decât pe români”, fiindcă permisese FBI-ului "să cunoască și să neutralizeze mulți dintre agenții influenți din rezidența DIE”, sugerează ce succes a avut defectorul în efortul său de a-i convinge pe unii membri ai comunității de informații americane că România nu merită Clauza națiunii celei mai favorizate și că eforturile ei de a o păstra erau ilegitime.5 În mod similar, supoziția că reprezentanții economici și diplomatici români erau ofițeri ai Securității sau subordonați serviciilor de securitate într-o măsură diferită de cea a celorlalți membri ai Blocului, sau că toți ofițerii de Securitate din Ambasada română erau implicați în operațiuni ostile intereselor americane – și, invers, că diplomații și oficialii serviciilor de informații reprezentând regimurile loiale Moscovei din Polonia și Ungaria erau "mai curați” din acest punct de vedere – erau greșite din ambele perspective. Serviciile de informații poloneze începuseră să-și plaseze ofițerii și agenții în reprezentanțe comerciale străine și în parteneriate economice "încă din 1946”, iar în  Ministerul de Externe și în alte instituții care activau peste hotare de la începutul anilor 1950.6 În mod similar, Ungaria își subordonase pe deplin aparatul diplomatic cerințelor impuse de serviciile de spionaj și propagandă.7  Budapesta exploata mai cu seamă contactele și schimburile culturale și științifice pentru a influența cercurile conservatoare și de dreapta din Occident, inclusiv în rândul comunităților de imigranți maghiari, cercuri care altfel nu ar fi fost accesibile sau favorabile în plan economic ori politic.8

După încheierea Războiului Rece, ofițerul german care l-a preluat pe Pacepa din adăpostul pe care și-l găsise, în iulie 1978, în toaleta publică de sub Catedrala din Köln, a devenit șeful Biroului Federal German pentru Apărarea Constituției. În 1996, el a recunoscut în fața omologului său din Serviciul de Informații Externe român că germanii îl predaseră pe Pacepa americanilor în decurs de 72 de ore după dezertarea lui, în parte fiindcă nu se îndoiau că aveau de-a face cu un agent infiltrat de sovietici.9 Ulterior, Pacepa a confirmat în repetate rânduri că, în timpul activității sale de ofițer al serviciilor de informații externe din România, "obișnuia să primească ordine de la KGB”, declarând în mod explicit că "mi-am petrecut 27 de ani din viață lucrând pentru KGB” – altfel spus, întreaga durată a serviciului său în Securitate, de la semnarea oficială a angajamentului (deja cu rang de ofițer), în 1951, până la fuga din 1978.10

În conformitate cu un raport intern al Stasi, ofițerii de contrainformații vest-germani trimiși la Washington pentru interogatoriul lui Pacepa au considerat că declarațiile sale sunt neconvingătoare și inconsecvente și au conchis că intenția lui a fost aceea ca, "prin intermediul informațiilor sale evident insubstanțiale, să dobândească de la CIA dreptul la o viață în siguranță în SUA, protejat de investigațiile foștilor săi colaboratori”.11 Aceasta era o exagerare. Ca agent dublu sovietic în România, Pacepa deținea cunoștințe considerabile privind operațiunile KGB în cadrul Blocului sovietic. În plus. în calitate de consilier pe teme de securitate al lui Ceaușescu, l-a însoțit pe acesta din urmă în numeroase vizite externe și era firesc să știe într-o oarecare măsură despre ce anume se discuta cu aceste prilejuri. Dacă însă a redat, interlocutorilor americani, în mod corect esența respectivelor discuții – aceasta este o cu totul altă chestiune. Cartea sa din 1987 sugerează că nu a făcut-o.

Stasi amintea și ea de suspiciunile serviciilor de informații vest-germane că Pacepa ar fi fost anchetat pentru inventarea unor "state de plată pentru agenți dubioși, în ideea de a solicita o sursă consistentă de venit”.12 Date fiind strânsele legături existente la acea vreme între serviciile de informații vest-germane și Securitate – unitatea antiteroristă a Germaniei Federale (Grenzschutzgruppe 9 – GSG 9) îi asistase pe români, în 1977, în organizarea propriei lor unități antiteroriste (Unitatea Specială pentru Lupta Antiteroristă – USLA) –, se poate ca Bucureștiul și Bonnul să fi schimbat date despre defector. După fuga acestuia, ancheta Departamentului Securității de Stat (DSS) i-a identificat pe Pacepa, pe Nicolae Doicaru, superiorul lui de la informațiile externe, pe șeful contrainformațiilor externe, Mihai Caraman, pe șeful unității anti-KGB, Constantin Iosif, și pe Ion Stănescu, șeful DSS și la un moment dat ministru de Interne, ca fiind responsabili pentru menținerea unui cadru de corupție generalizată la vârful serviciului de securitate, care le-a permis timp de circa 25 de ani să eludeze orice supraveghere din partea DIE.13 Așa cum se remarca în ancheta internă, grupul oferea cadouri și onora liste de cumpărături pentru membrii de frunte ai partidului atunci când se aflau peste hotare, asigurându-și astfel libertatea de acțiune – o frapantă recunoaștere a stării de fapt privind corupția la nivelul conducerii Securității și la vârful Partidului, la fel de acuzatoare ca tot ce a publicat Pacepa ulterior.14

Pe lângă această chestiune a corupției, colaboratorii apropiați ai lui Pacepa erau implicați în exproprierea abuzivă a unor proprietăți deținute de germanii și evreii emigrați, în cadrul unor operațiuni de extorcare ce au stârnit în mod repetat protestele Occidentului, amenințând statutul de cea mai favorizată națiune al României.15 Extras din ancheta internă efectuată de autoritățile române după fuga lui Pacepa:

Materiale recent [descoperite] indică faptul că multe foste cadre din DGIE erau caracterizate de corupție, minciună, arivism și tendințe grandomane. Datele existente sugerează că, urmare a modului în care conducerea Ministerului de Interne a acoperit abuzurile și ilegalitățile comise de cei peste 100 de angajați care au cumpărat în București proprietăți de la persoane care ulterior au emigrat, acești angajați nu au fost trași la răspundere conform legii.16

Odată ajuns în Statele Unite, Pacepa a pus un accent deosebit pe caracterul antisemit al politicii duse de România și de Ceaușescu, în particular. În mod semnificativ, aceste afirmații, contrazise mai târziu de diverși oficiali israelieni, au părut plauzibile, în primul rând, prin prisma acțiunilor neautorizate în care cercul de apropiați ai lui Pacepa a fost implicat direct.17 După 1989, mai mulți foști ambasadori israelieni în România din anii 1980 au confirmat că Nicolae Ceaușescu a fost de bună credință în eforturile sale de mediere a situației din Orientul Mijlociu și că aceste eforturi au dat roade.18 Și atunci, de ce defectorul a continuat, și după sosirea sa în SUA,  să disemineze teme de dezinformare ale KGB-ului îndreptate împotriva politicii României în Orientul Mijlociu, despre care știa că sunt false?

Noii șefi ai Ministerului de Interne și ai DSS au descoperit cu iritare că, în ciuda pretențiilor sale că ar fi înregistrat performanțe extraordinare, ramura tehnico-științifică a DIE, a cărei responsabilitate o deținuse Pacepa în mod personal, nu făcuse „achiziții” tehnologice importante nici în Germania, nici în SUA. S-a constatat astfel că absolut toate documentele și echipamentele furnizate sub conducerea lui Pacepa proveneau din surse deschise. Succesele sale sub acoperire de care făcuse paradă constau în mare parte în teze de masterat și de doctorat din domeniul tehnic, accesibile liber la universitățile americane, și în echipamente achiziționate în mod legal pe piața liberă și la expoziții sau târguri de profil.19 Mai mult decât atât, evaluarea ostentativ pozitivă a spionajului tehnologic românesc împotriva SUA făcută de Pacepa în depozițiile sale acuzatoare de după dezertare a servit la distragerea atenției de la mult mai intensele eforturi de achiziții ale altor aliați din Pact.20

Acuzația că România ar fi furat tehnologie occidentală și americană pentru Moscova, ca modalitate de sădire a suspiciunilor privind scopurile reale ale politicilor sale economice și militare, a fost o temă centrală a măsurilor active sovietice încă de la începutul anilor 1960, fiind menită să submineze relațiile româno-americane. În parte, obiectivul vizat era acela de a împiedica o cooperare militară mai strânsă cu SUA și de a o sabota pe cea deja esistentă. De asemenea, se dorea să fie preîntâmpinată nașterea unui semnificativ interes economic american, pe termen lung, pentru România și să fie împiedicat Bucureștiul să-și dezvolte și mai mult capacitățile economice în afirmarea independenței. Iar Pacepa se afla într-o poziție mai bună decât oricine altcineva pentru a susține o asemenea interpretare.

Faptul că fusese șef al Secției Știință și Tehnologie (S&T) din DSS i-a conferit o inerentă credibilitate în ceea ce privea operațiunilor de intelligence în acest domeniu. El l-a înfățișat pe Ceaușescu ca fiind unul dintre cei mai credincioși satrapi ai Kremlinului, dornic să-și "sporească substanțial contribuția” față de Moscova în privința tehnologiilor furate, pentru a-și împlini scopul personal, acela de a deveni "cel mai important și mai respectat partener al sovieticilor în cadrul Pactului de la Varșovia”.21 Pacepa a continuat să susțină același refren în întreaga perioadă a Războiului Rece, dar și după aceea, izbutind să-i convingă pe unii dintre influenții ziariști, diplomați, politicieni și analiști americani din afara comunității de informații că România era un cal troian al sovieticilor și un partener perfid și nepotrivit al Statelor Unite.22

Alertate de declarațiile insistente ale lui Pacepa și ale partizanilor săi, agențiile din cadrul comunității de informații americane au plasat România sub o atentă supraveghere atunci când s-a trecut la examinarea operațiunilor sovietice de furturi tehnologice. Iar ceea ce au constatat s-a dovedit în mare parte în contradicție cu afirmațiile lui Pacepa, dar în ton cu nemulțumirile interne ale spionajului sovietic.23 Spre exemplu, în iunie 1982, la circa patru ani după ce Pacepa a început să disemineze mitul operațiunilor românești antiamericane, agențiile de informații americane au conchis în mod unanim că, în totală contradicție cu acțiunea celorlalte țări din Blocul sovietic, în realitate, România "nu a dat curs solicitării sovietice privind activitățile de «colectare»”.24

Președintele Ronald Reagan a subliniat că România era singurul partener din Blocul sovietic căruia SUA îi puteau transfera tehnologie și față de care puteau diminua măsurile de limitare a exporturilor, fără teama că, în acest mod, vor aproviziona indirect Moscova. Referindu-se la chestiunea problematică a transferului în contextul "politicii de diferențiere” a administrației sale, în septembrie 1982, președintele Reagan nota că, "dată fiind probabilitatea ridicată ca tehnologia vândută legal oricărui alt stat est-european decât România să fie transferată Uniunii Sovietice”, "nu ar fi posibilă diferențierea în furnizarea tehnologiei de producție controlate de COCOM – (Coordinating Committee for Multilateral Export Controls).25 În 1988, la un an după publicarea cărții lui Pacepa, în care aceleași acuzații erau repetate către un public mult mai larg, analiștii Pentagonului au decis că românii nu au "acționat ca surogate ale serviciilor de informații sovietice”, motivul fiind acela al unor "conexiuni mai slabe cu sovieticii în domeniul informațiilor”, și că, în plus, comportamentul observat al reprezentanților României în SUA nu sugera că "activitatea de culegere a unor informații sensibile din domeniul știineței și tehnicii” ar fi constituit o prioritate pentru ei.26

Anumite afirmații ale lui Pacepa ofereau dovezi indirecte care sugerau că Bucureștiul era îndreptățit să-l bănuiască a fi atât agent al Moscovei, cât și al Budapestei, angajat într-o serie de măsuri active de discreditare a României, dar și de "consolidare a prestigiului” în favoarea Ungariei. Pacepa a identificat Germania de Est, România și Polonia – în această ordine – ca fiind țările responsabile de cele mai importante furturi de tehnologie americană. Pe lângă insidioasa și pe deplin incorecta includere a României în acest grup, el a exclus în mod inexplicabil Ungaria (o omisiune care apare în mod consecvent în scrierile lui Pacepa). În realitate, principala contribuție est-europeană în domeniul științei și tehnologiei furate de la americani în beneficiul Moscovei provenea de la acele servicii de informații care aveau largi comunități de emigranți, reprezentanțe oficiale mai mari și multiple centre de operare pe teritoriul SUA – în acest sens, așa cum nota comunitatea de informații americană într-unul dintre buletinele sale National Intelligence Estimates, "Polonia și Ungaria fiind, se pare, principalii contributori est-europeni”.27

Spre exemplu, exploatându-și capacitatea de a recruta membri ai comunității de etnici polonezi din SUA, Varșovia a reușit să fure o gamă variată de tehnologie americană în beneficiul Kremlinului. Rețeaua Marian Zacharski – William Holden Bell, de pildă, a oferit Moscovei documente despre „radarul look down, shoot down al aeronavelor F-15, sistemul radar pentru bombardierele Stealth și B-1, un sistem radar all-weather pentru tancuri, un sistem radar experimental pentru Marina americană, racheta aer-aer Phoenix, un radar de supraveghere pentru navele maritime, racheta sol-aer Patriot și un sistem de apărare aeriană al NATO”.28 În mod similar, securitatea de stat ungară a recrutat un etnic maghiar din armata americană – pe Zoltan Szabo, cel care a creat rețeaua Clyde Lee Conrad – pentru una dintre cele mai îndelungate operațiuni de spionaj care implica achiziția de tehnologie.29 Rețeaua Szabo–Conrad era chiar mai cunoscută pentru furtul de strategie și planuri operaționale NATO împotriva Pactului de la Varșovia, de planuri pentru mișcările de trupe, blindate și aeronave, și de descrieri detaliate ale armelor nucleare și ale amplasării acestora.30 De fapt, AVH (Allamvédelmi Hatóság – Serviciul de securitate al Ungariei – Nora Red. ) a plasat ofițeri cu pregătire tehnologică "sub acoperire în întreprinderi maghiare de comerț exterior din domenii specializate, precum computere și echipamente electronice”, pentru a "obține în secret, de la oameni de afaceri occidentali, informații de tip S&T și articole aflate sub embargo”.31

Deși eforturile poloneze de spionaj au dat o lovitură considerabilă securității naționale a SUA, ele s-au aflat abia pe locul al patrulea printre partenerii "în strânsă cooperare”, din punct de vedere al numărului de agenți arestați de contrainformațiile americane și de autoritățile de stat. Pe primul loc se afla Germania de Est, urmată de Ungaria pe locul al doilea, de Cehoslovacia și, la mică distanță, de Polonia.32 În mai multe cazuri, agentul recrutat lucra deopotrivă pentru Ungaria și Cehoslovacia, dat fiind că prima deținea o rețea extinsă în cealaltă (formată în mare parte din unguri non-etnici), acest lucru facilitând cooperarea bilaterală.33

O actualizare făcută de comunitatea de informații americană la mijlocul anilor 1980 cu privire la furtul de tehnologie sofisticată, preponderent militară, în cadrul Blocului sovietic, a ajuns la concluzii similare:

Din a doua jumătate a anilor 1970, surogatele din rândul acestor servicii au jucat un rol major în programul general VPK [Voenno-Promișlennaia Komissia – Comisia Militar-Industrială Sovietică] de achiziționare de tehnologii militare occidentale, deseori în schimbul unor concesii economice pe care sovieticii le-au acordat țărilor lor. Serviciile de informații din RDG, Polonia și Ungaria sunt printre cele care au reușit în mod deosebit în achiziția de informații clasificate din Occident și de produse supuse măsurilor de control al exporturilor.34

România, pe de altă parte, nu era implicată în niciuna dintre rețelele de spionaj care operau în SUA în anii 1980 (și nici nu fusese implicată în deceniul anterior).35 Această absență din rândurile celor care efectuau operațiuni împotriva intereselor americane este cu atât mai meritorie ținând seama că șase dintre spionii arestați de autoritățile SUA în perioada respectivă lucraseră pentru state considerate de Washington ca fiind prietene sau neutre.36 Bucureștiul nu numai că nu s-a angajat în procurarea ilegală de tehnologie americană sofisticată, mai cu seamă de tip militar, dar nici măcar nu figura printre statele Pactului de la Varșovia care făceau acest lucru în favoarea Kremlinului. După 1989, investigatorii americani au desfășurat o anchetă în România, cu aprobarea autorităților române alese în mod democratic, cu scopul de a-i verifica rolul în furtul de tehnologie americană sofisticată. Așa cum se întâmplă la o verificare serioasă a dezinformărilor, respectivele afirmații s-au dovedit nefondate. Unicul caz de furt tehnologic semnificativ care a prejudiciat SUA (în termenii pierderilor de profit) descoperit a fost cel al tehnologiei pentru sticla securizată pentru parbriz folosită la fabricarea autoturismului Dacia. Și încă nu este clar cum a ajuns respectiva tehnologie să fie utilizată în cadrul unui proces de fabricație pus în practică de România sub licență franceză.

Pretinde că este oficină sovietică, discreditează-i prietenii!

Afirmațiile lui Pacepa, că politicile duse României în privința țărilor în curs de dezvoltare  erau menite să susțină obiectivele sovietice, au fost și ele infirmate de serviciile americane de informații ale vremii.37 Acuzația a fost plauzibilă ca urmare a faptului că, de la mijlocul anilor 1950 până spre sfârșitul deceniului 1970, România a fost țara care a oferit cea mai susținută asistență nonsovietică și nonmilitară statelor în curs de dezvoltare. Această asistență a fost totodată și "cea mai diversificată” din cadrul Blocului sovietic, în sensul că majoritatea beneficiarilor nu erau clienți sovietici, în vreme ce ajutorul cehoslovac, bulgar, est-german și maghiar era îndreptat doar către statele clientelare ale URSS.38

În 1975, CIA a raportat că, în ciuda influenței sovietice evident "puternice” asupra tipurilor de ajutor acordat de majoritatea statelor est-europene țărilor în curs de dezvoltare, România s-a remarcat prin abilitatea sa de "a-și exercita independența în adoptarea unor angajamente individuale”.39 Politica României față de statele în curs de dezvoltare era una dintre cele mai sofisticate și mai diversificate atât în Est cât și în Vest, o dezvoltare posibilă grație comunicării directe și frecvente cu liderii acestor state – deseori ironizată ca "turism” diplomatic în cadrul măsurilor active sovietice – în asemenea măsură încât Bucureștiul a ajuns în cele din urmă să rivalizeze cu Belgradul din punctul de vedere al influenței și al politicilor sale progresiste față de lumea în curs de dezvoltare (în ciuda influenței considerabile deținute de Tito în cadrul mișcării de nealiniere).40

La finele anului 1979, la peste un an după fuga lui Pacepa, comunitatea de informații americană a conchis că, în vreme ce statele care nu făceau parte din Blocul sovietic ofereau "susținere țărilor din Lumea a Treia și mișcărilor de insurgență, deseori în strânsă cooperare cu URSS”, România urmărea "față de Lumea a Treia obiective radical diferite de cele ale URSS, care nu serveau în mod voit intereselor sovietice”.41 Eforturile depuse de România pentru "a juca un mai amplu rol internațional de mediator, nicidecum partizan”, i-a redus în mod substanțial implicarea în programele de asistență militară sponsorizate de sovietici, astfel încât, comparativ cu toți ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia, a oferit un ajutor militar minor țărilor în curs de dezvoltare.42 În privința zonelor specifice de concurență sovieto-americană, abordarea românească s-a situat mult mai aproape de obiectivele politicilor americane.

În vreme ce URSS și partenerii săi loiali (inclusiv Cuba și Vietnam) furnizau pe scară largă armament către America Latină, instigând astfel revoluțiile antiamericane – de pildă în Mexic, Nicaragua și Honduras –, România își utiliza influența regional, așa cum se plângea Fidel Castro, "pentru a incita la neîncredere față de Uniunea Sovietică”.43 Atât la nivelul politicii cât și al acțiunilor efective, România nu doar că a refuzat să se arate solidară cu operațiunile sponsorizate de sovietici la nivel global, dar le-a și criticat și li s-a opus, îndemnând, de pildă, la retragerea forțelor cubaneze din Africa.44

Și în acest caz Pacepa a pretins că situația stătea exact invers, că România a fost principalul colaborator al lui Castro și al spionajului cubanez în cadrul operațiunilor sale antiamericane.45 Investigațiile serviciilor de informații americane nu au confirmat aceste afirmații. Dimpotrivă, CIA a susținut încă o dată la mijlocul anilor 1980 că "România a refuzat în mod constant să acorde ajutor clienților marxiști” ai URSS.46

Aprecierile americane referitoare la acuzațiile lui Pacepa au fost clasificate la vremea respectivă, astfel că nu au putut contracara dezinformările acestuia, mult mai intens promovate. În consecință, măsurile active care înfățișau România ca fiind duplicitară și orientată spre furt – în mod ironic, mult mai pregnant decât regimurile loiale sovieticilor – au continuat să inducă în eroare mult timp după ce s-a dovedit caracterul fals al informațiilor aflate la baza lor. Lista ziariștilor, analiștilor, diplomaților și politicienilor derutați de campania de măsuri active personificată de Pacepa i-a inclus în cele din urmă pe influentul șef al Comitetului pentru Relații Externe din Senat, senatorul Jesse Helms, și chiar pe președintele Ronald Reagan.47

Ținând seama că permanenta diseminare a unor evaluări eronate, bazate pe informații false, a constituit una dintre cele mai frecvent întâlnite "patologii organizaționale” în analiza serviciilor de informații, eșecul de a lua în calcul aceste rapoarte contracarante în estimările privind comportamentul României a devenit o problemă cu cauze interne, deși fusese inițial un  rezultat al dezinformărilor externe. Odată exprimate explicit în rapoarte și analize, "impresiile formate pe baza unor informații discreditate” și-au păstrat pregnanța mult timp după ce informațiile în sine s-au dovedit false, pur și simplu fiindcă analiștii se bazau în mod regulat – și firesc – pe evaluările anterioare atunci când realizau unele noi.48 Răul fusese făcut și "prejudecățile cognitive” aveau să asigure perpetuarea sa. Așa cum afirma o autoritate în domeniu, "odată ce clopotul a sunat, sunetul nu mai poate fi luat înapoi”.49

Pacepa a încercat totodată să compromită reputația autorităților americane  implicate în "relația specială” româno-americană și favorabile ei. Așa s-a întâmplat cu Harry Barnes Jr, ambasadorul american în România în 1974-1977. La sfârșitul deceniului anterior și în primii ani ai celui care a urmat, Barnes activase pe un post de mai mică amploare în cadrul ambasadei americane la București. În perioada respectivă, și fără știința lui Barnes, trimisul special al președintelui Johnson, Averell Harriman, colabora cu Bucureștiul în cadrul operațiunii PACKERS – eforturile de mediere depuse de România în războiul din Vietnam – și în încercarea de apropiere sino-americană, inițiată de București la solicitarea președintelui Johnson.50 Deși neimplicat în medierile referitoare la Vietnam, Barnes a participat de asemenea la ambele întâlniri din cadrul summitului Nixon-Ceaușescu, în 1969 și 1970, și cunoștea eforturile românești de mediere între Washington și Beijing.

Pacepa a insistat că Barnes transmitea informații secrete americane către securitatea de stat din România. În același timp, l-a acuzat pe ambasador că este "cât se poate de naiv”, explicând apoi, în mod contradictoriu, că era necesar ca oamenii săi să-l țină sub "o mult mai atentă supraveghere” comparativ cu predecesorii săi, fiindcă vorbea bine românește, avea multe contacte în țară, era suspectat că ar fi "ofițer CIA sub acoperire” și "se arăta foarte favorabil trâmbițatei independențe a României”.51 Altfel spus, "naivul” Barnes era vizat fiindcă era bine informat, bine anturat și susținea politicile românești care serveau intereselor americane. Pacepa a continuat să insiste cu acuzațiile sale la adresa ambasadorului Barnes în decursul anilor 1980, la multă vreme după ce ele fuseseră infirmate în cadrul unor investigații separate efectuate de FBI și de Departamentul de Stat în timpul administrației Carter, și din nou în urma unei anchete conduse sub mandatul lui Reagan.52

Trimisul special prezidențial Averell Harriman era, probabil, cel mai bine informat cu privire la contribuția României la interesele internaționale comune româno-americane.53 Considerat unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri americani ai secolului XX, Harriman a fost de asemenea ținta unor operațiuni sovietice menite să-l discrediteze ca fiind spion sovietic în anii 1960, culminând cu operațiunea eșuată DINOSAUR a șefului cointrainformațiilor de la CIA, James Jesus Angelton, inițiată de acesta din urmă la insistențele lui Golițin.54 În 1972, când The Washington Post a citat fragmente din volumele diplomatice Pentagon Papers care "denigrau abilitățile și credibilitatea românilor” în eforturile lor de concretizare a negocierilor în timpul războiului din Vietnam, Harriman și-a dat silința să pună lucrurile la punct.55

Odată ce reputația lui Harriman s-a dovedit inatacabilă, el a fost de asemenea ținta unei operațiuni de recrutare în rândurile KGB la începutul anilor 1970, și apoi a alteia aprobate personal de Andropov în 1975, menită să pătrundă în "cercul interior” al lui Harriman.56 În orice caz însă, americanii implicați în activitatea de menținere a parteneriatului americano-român au devenit subiecții unui acut interes deloc prietenesc din partea serviciilor de informații sovietice și ale țărilor din Pactul de la Varșovia, inclusiv din partea unor agenți dubli din cadrul organelor de securitate românești.57 Serviciile partenere aflate "în strânsă cooperare” și agenții lor din România s-au dedat la activități de discreditare, recrutare și provocare a lor, cu scopul de a compromite relația respectivă.58

DSS în degringoladă

Cu câteva luni înainte de fuga lui Pacepa, la începutul lunii martie 1978, comandantul Armatei a II-a din România și șeful garnizoanei București, generalul Nicolae Militaru, a fost prins în timp ce transmitea serviciilor de informații sovietice materiale scrict secrete. Paradoxal, în toamna anului 1971, Militaru i-a urmat direct în postul respectiv generalului Ion Șerb, deconspirat ca agent GRU, după ce acesta din urmă le-a spus anchetatorilor săi că GRU ceruse dosarele de personal ale mai multor ofițeri români pregătiți anterior pe teritoriul URSS, printre aceștia numărându-se și Militaru.59 Ceaușescu intenționase să-l numească pe Militaru ca adjunct al ministrului Apărării în aprilie același an, cu puțin timp înainte de a pleca în vizita de stat la Washington.60 Dar Militaru a fost trecut în rezervă și numit adjunct al ministrului Construcțiilor industriale, post pe care avea să-l piardă ulterior pentru că ar fi conspirat cu o altă rețea a GRU.61

Trădarea lui Militaru, descoperită de Direcția a IV-a (contrainformații militare) a Securității , a avut ca efect o supraveghere mai atentă și o opinie mai critică din partea conducerii de partid cu privire la fostul șef DIE Nicolae Doicaru, la adjunctul lui, Ion Mihai Pacepa, la șeful unității anti-KGB (UM 0920/A) Constantin Iosif și la Mihai Caraman, șeful contrainformațiilor din cadrul DIE.62 La câteva zile după arestarea lui Militaru, pe 7 martie 1978, Doicaru a fost demis de la conducerea DIE după ce a deținut acest port timp de aproape un sfert de secol.63 DIE a devenit DGIE.64

Ministrul de Interne a fost și el demis, iar DSS a trecut din nou în subordinea Ministerului de Interne.65 La conducerea DSS a fost numit Tudor Postelnicu.66 Unitatea anti-KGB, transferată din subordinea diviziei de informații externe și devenind o unitate independentă, a primit un alt sediu și a fost complet restructurată între anii 1978 și 1980. Constantin Iosif a rămas la conducerea ei încă un timp, perioadă în care – conform unei anchete ulterioare a DSS – a continuat "să-i informeze pe Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa”, scurtcircuitând lanțul de comandă,  și s-a angajat în distrugerea neaprobată a "unei mari cantități de materiale”.67

Numită acum UM 0110, unitatea anti-KGB a primit resurse semnificativ mai bogate, personal mai numeros – ajungând în cele din urmă la 400 de angajați – și s-a refocalizat pe misiunea sa primară, aceea de a combate operațiunile ostile ale sovieticilor și ale țărilor din Pactul  de la Varșovia împotriva țintelor românești.  Din martie până în iunie 1978, în lunile anterioare fugii sale, Pacepa a depus eforturi susținute pentru a-și reafirma controlul asupra noii unități independente UM 0110 – o țintă de prim ordin a spionajului sovietic.68 Investigații ulterioare au dezvăluit faptul că în această perioadă, Doicaru și Pacepa au ars dosarele agenților KGB și GRU identificați ca atare și ale celor suspectați, și că fostul șef al unității anti-KGB, Constantin Iosif, fusese folosit de Doicaru ca "ofițer de legătură cu serviciile de informații sovietice” pentru a menține contactul clandestin și neautorizat cu KGB.69

Fuga lui Pacepa a determinat o altă schimbare de amploare în conducerea aparatului de informații și securitate în perioada iulie–octombrie 1978. Înlocuitorul pentru scurt timp al lui Doicaru ca șef al informațiilor externe a fost schimbat, iar DGIE a primit un nou nume, Centrul de Informații Externe, CIE.70 Rapoartele Stasi sugerează că apropiatul lui Pacepa direct responsabil pentru extorcarea emigranților germani și evrei ar fi fost și el arestat o dată cu Doicaru.71

Investigația DSS a scos la iveală uriașele vulnerabilități privind personalul, create inițial în mandatul "celor cinci nu chiar magnifici” – fostul ministru de Interne Ion Stănescu, Doicaru, Pacepa, Caraman și Iosif – la sfârșitul anilor 1960 și începutul deceniului următor. Ultimii patru din acest grup au fost demascați ca fiind agenți sovietici în cursul anchetelor DSS din 1978-1979. Despre Stănescu s-a considerat că poartă responsabilitatea pentru ineficienta supervizare a DSS, ceea ce a permis ca restul de patru să poată opera nestingheriți în timpul mandatului său. În mod surprinzător, investigația nu a dus la o anchetă complexă a ofițerilor de teren ai DIE care ar fi putut fi recrutați de organele de informații sovietice sub privirea lor îngăduitoare.72 De asemenea, nu a existat nicio investigație a membrilor din eșalonul de vârf al Partidului Comunist Român care au fost complici în protejarea DIE împotriva oricărui control, cu toate că ancheta recomanda acest lucru în mod explicit.

Decizia de a pune capăt, fără explicații, procesului numit „walking back the cat” („să duci pisica înapoi”) – urmărirea în ordine cronologică inversă a carierei unui defector pentru a identifica operațiunile și persoanele compromise, astfel încât să poată fi limitate pagubele și să se identifice modificările necesare pentru a reduce riscul de apariție a unor probleme similare în viitor – a fost adoptată de doi vechi membri din cercul Elenei Ceaușescu, recent numitul șef al DSS Teodor Postelnicu (deopotrivă membru în Comitetul Central al PCR) și generalul cu îndelungi state de plată la Securitate Nicolae Pleșiță (candidat pentru accederea în Comitetul Central al PCR din noiembrie 1979). Postelnicu era considerat cel mai important dintre consilierii Elenei Ceaușescu.73 Pleșiță, ofițer de grad înalt al Securității încă de pe vremea lui Alexandru Drăghici, fusese garda de corp a Elenei Ceaușescu și adjunct al ministrului de Interne începând de la mijlocul anilor 1970.74

Susținut de Postelnicu, Pleșiță și-a asumat misiunea de a încheia ancheta, de a sista procesul de verificare și de a renunța la reconstrucția CIE (UM 0920, informații externe), care se derula după fuga lui Pacepa. Dimensiunile procesului de curățire necesar și devastatorul efect asupra liderilor Doicaru, Pacepa și Caraman au fost stabilite într-o oarecare măsură de un fost șef al contrainformațiilor, chemat pentru a ajuta în ancheta privindu-l pe Pacepa. Soluționarea problemei, a  explicat acesta, impunea măsuri radicale. Astfel, era necesar mai cu seamă ca membrii din conducerea PCR și DSS:

  • Să desființeze UM 0920 (care trebuie lichidată sau totul reluat de la zero).
  • Să fie sigilate arhivele și să fie verificate de un colectiv din afara Direcției (Direcția Securității Statului), împreună cu activiști ai partidului, firește. Unele sectoare cu totul speciale trebuia verificate de cineva desemnat de șeful statului.
  • Să-l suspende pe N. Doicaru din toate funcțiile deținute (ulterior și pe alții) și să-l pună la dispoziția comisiei de anchetă – dat fiind că trage sforile pentru a scăpa din situația în care se află.
  • Să-i recheme urgent pe toți ofițerii clandestini înapoi în țară, plus unii dintre cei mai valoroși agenți, până la ofițerii de nivelul al treilea. Avertizare: unii dintre acești ofițeri clandestini ar putea fi deja recrutați [de servicii ostile]…
  • Cu privire la ofițerii actuali ai Departamentului:

– Să-i pensioneze pe unii;

– Să-i treacă în rezervă pe alții, îndeosebi pe cei mai tineri, fiindcă ei au fost observați trecând peste acest val [și] vor progresa în carieră cu un handicap fundamental: au fost demascați ca ofițeri de informații;

– Să-i treacă pe ceilalți pe alte posturi în interiorul aparatului.

Problema este una delicată și trebuie abordată cu precauție.

  • Să creeze un nou aparat, cu o concepție clar trasată din timp (și) o metodologie de lucru statutară; complet sub acoperire, fără legături cu aparatul oficial.
  • [Să înființeze] un organism superior de supraveghere. Acesta trebuie să funcționeze în conformitate cu un statut aprobat de șeful statului.
  • Să transfere o parte din sarcinile din domeniul informațiilor politice către MAE [Ministerul Afacerilor Externe], așa cum se obișnuiește acum în majoritatea țărilor. Această măsură ne este impusă astăzi, cel puțin până la înființarea unui organism nou.75

Limitarea nivelului de puteri discreționare și evaluarea atentă a performanțelor anterioare ale ofițerilor săi ar fi diminuat, cu certitudine, insubordonarea și deficiențele în cadrul DIE/DGIE/CIE și ar fi facilitat identificarea personalului compromis și vulnerabil. De asemenea, implementarea acestor recomandări ar fi pus capăt controlului absolut asupra rapoartelor primite de la serviciile de informații străine, control impus grație eforturilor concertate ale lui Doicaru, Pacepa și Caraman la scurt timp după 1970.76 Însă în loc să aplice aceste reforme, Pleșiță s-a autoimpus ca principal "campion” al CIE împotriva amestecului "din exterior”, apărând personalul, structurile, practicile și prerogativele existente împotriva oricărei restructurări profunde și prezentând eforturile de reformă ca pe un atac la adresa capacității serviciilor de informații externe ale României.

În conformitate cu declarațiile lui Pleșiță, ofițerii superiori și "alte cadre fuseseră plasați în mod injust sub anchetă” atunci când era mai mare nevoie de ei; serviciile nu-și puteau permite să "aștepte pentru a fi verificate”; iar dezertarea lui Pacepa nu era nici pe departe atât de distructivă ca "devastarea produsă de Ceaușescu și de echipa constituită de el pentru investigarea situației”.77 Pleșiță (și alții) au avut câștig de cauză în insistențele ca tentativa de reformă și verificare să fie abandonată. El avea să se laude mai târziu că a oprit reforma și a "vindecat rapid” instituția, astfel că exact aceleași persoane au continuat să opereze în aceeași manieră ca înainte.78

Argumentele antireformă ale lui Pleșiță au dobândit credibilitate ca urmare a operațiunilor tot mai agresive lansate împotriva României de "aliații” săi de odinioară și a riscului real de subminare a eficienței misiunilor, inerent oricărei transformări de anvergură a serviciilor de informații. Pe de altă parte, anchetarea lui Pacepa nu a descoperit doar deficiențe minore în privința practicilor și a personalului, deficiențe care ar fi putut fi remediate prin măsuri de mică amploare. Concluziile ei conturau o instituție scăpată de sub control – o instituție care compromitea în mod activ parteneriatele internaționale ale României, sporind vulnerabilitatea țării la influențele ostile interne și externe deopotrivă. Ancheta și investigațiile adiacente au dezvăluit o instituție ce abandona în mod constant misiunile în slujba securității naționale în favoarea unor activități menite să scoată în evidență merite personale și, mai grav, în favoarea unor misiuni care subminau în mod direct securitatea și politica externă a României, îndeosebi prin compromiterea cooperării cu Occidentul, în Occident.79

Pleșiță a respins, pur și simplu, aceste constatări. Deși aflat oficial în postul de director al CIE doar în perioada 1980-1984, după 1989 el a pretins că a deținut un rol de prim rang în direcționarea și sistarea anchetei lui Pacepa în 1979 și în anularea unora dintre măsurile adoptate după fuga lui Pacepa.80 El se afla în poziția adecvată și avea contactele necesare pentru a exercita o astfel de influență la nivel neoficial.

Afluxul de defectori din rândul comunității de informații române între 1978 și 1984 (dintre care mulți erau, fără îndoială, membri ai rețelei prosovietice, confirmând afirmațiile lui Pacepa) era un semn cât se poate de clar că în sistem exista o problemă serioasă. Faptul că inițiativele și acțiunile lui Pleșiță au debutat cu câteva săptămâni înainte de numirea sa oficială, în 1980, sugerează profunda sa implicare în această chestiune. Numirea sa a scos în evidență procesele extrem de deficitare prin care erau populate nivelurile ierarhice superioare ale Partidului și ale administrației de stat.

Firește că nu toți defectorii români din acest val erau agenți "dublați” sau "triplați” de GRU și KGB (sau de serviciile est-europene subordonate lor), dar nici nu li se putea acorda tuturor prezumția de autenticitate. Spionajul cubanez a oferit SUA un exemplu excelent în acest sens, cu titlu preventiv. Ca rezultat al unei dezertări de nivel înalt în 1987 și după o investigație foarte amănunțită, CIA s-a văzut nevoită să conchidă că "fiecare agent cubanez recrutat de agenție în ultimii douăzeci de ani era un agent dublu – pretinzând că este loial SUA, dar lucrând în secret pentru Havana”.81 În cazul României, falșii defectori lucrau aproape invariabil pentru Moscova sau pentru unul dintre apropiații ei (în principal serviciile de informații maghiare și est-germane).

Dezmembrarea spionajului militar românesc

Lupta pentru dominație dintre Elena Ceaușescu (care, ca secretar al CC responsabil cu cadrele de partid și de stat, deținea controlul asupra personalului din toate instituțiile de stat și din partid) și cumnatul ei, generalul Ilie Ceaușescu (care, sprijinit de fratele său, îi protejase pe ofițerii din armată), devenise și mai înfierbântată. Elena dorea să-și extindă controlul asupra cadrelor militare, reprimând cu fiecare ocazie ceea ce ea considera a fi independența lipsită de respect, cu accente antisocialiste și proamericane, a armatei. Animozitatea astfel creată în interiorul familiei și al partidului a devenit atât de acută, încât a fost remarcată și de observatorii externi.

Relația a degenerat și mai mult în 1978, având drept pretext ceea ce a fost perceput de Elena ca un eșec al Centrului de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară (CSCITM), la care lucra și Ilie Ceaușescu, în a-i arăta respectul cuvenit cu ocazia unei vizite neanunțate.82 În consecință, ea a instituit o serie de măsuri punitive menite să închidă Centrul și să confiște proprietățile armatei, ba chiar încercând să distrugă o veritabilă bijuterie arhitecturală aflată în administrarea forțelor armate române, Palatul Cercului Militar Național (atunci, Casa Centrală a Armatei), construit între 1911 și 1923 din donațiile ofițerilor. Aceste fricțiuni interne au fost exploatate de agenții sovietici din cadrul conducerii de partid, îndeosebi de foștii cominterniști care încă dominau secțiile ideologică și de propagandă ale PCR, și de persoane și eventual secții ale DIE/CIE, care încurajau aversiunea față de armată a Elenei Ceaușescu, în sprijinul propriei lor campanii pentru a obține controlul asupra spionajului militar și a monopoliza rapoartele de informații din străinătate (campanie în care ambițiile personale, birocrația politică și spionajul extern au deținut rolul lor).

Vendeta Elenei Ceaușescu la adresa generalului Ilie Ceaușescu atinsese un nivel atât de ridicol, încât ea însăși a semnat un ordin, ca șef al Comisiei pentru Cadrele de Partid și de Stat din cadrul Comitetului Central al PCR, prin care îl elibera pe generalul Ceaușescu din postul de conducere a Consiliului Politic Superior al Armatei la mijlocul anilor 1980 (fapt care i-ar fi redus drastic capacitatea de a proteja CSCITM de acțiunile ei).83 Știind că o astfel de măsură ar fi trebuit să obțină aprobarea fratelui său, Ilie Ceaușescu a ignorat-o în răstimpul celor patru luni cât a durat până ce a ajuns pe biroul lui Nicolae Ceaușescu, iar acesta din urmă a respins-o.84 Observatori direcți occidentali și români au declarat că Elena Ceaușescu era în mod evident iritată de orientarea proamericană a armatei și încerca în mod activ să dezactiveze contactele româno-americane.85 Până la sfârșitul deceniului, combinația de presiuni interne (exercitate de Elena Ceaușescu și de apropiații ei) și semnale externe (în principal dezinformări ale membrilor Pactului de la Varșovia și campanii de "intoxicare” antiamericană care au distorsionat grav rapoartele DSS cu privire la intențiile și la comportamentul SUA) a reușit să-l convingă pe președintele României că Washingtonul îi era cu adevărat dușman.

Convergența dintre fuga lui Pacepa și apariția unei noi conduceri a DIE/DGIE/CIE susținute de Elena Ceaușescu s-a dovedit chiar mai dăunătoare pentru Direcția de Informații Militare, DIM, comparativ cu permanentul conflict DIE – DIM.86 Cu numai câteva luni înainte, DIM păruse să câștige bătălia împotriva eforturilor depuse de Doicaru–Pacepa–Caraman pentru a unifica toate serviciile de informații din România în subordinea Ministerului de Interne. La vremea respectivă, Nicolae Ceaușescu "a respins categoric” inițiativa de unificare, pe baza unui raport alcătuit de directorul Informațiilor Militare, generalul Dumitru Dumitru, și susținut de șeful Marelui Stat Major, generalul Ion Coman. Ceaușescu  promisese chiar că și alte probleme de prim ordin aveau să fie "rezolvate printr-o serie de clarificări” menite să consolideze independența instituțională a Direcției de Informații Militare.87

Survenind la un interval atât de scurt după trădarea lui Militaru cu patru luni înainte, fuga lui Pacepa a schimbat totul. Pacepa izbutise să-și impună controlul asupra "multora dintre chestiunile” abordate de DIM, ceea ce le-a permis lui și DIE să exercite o "influență considerabilă” asupra modului de utilizare a resurselor materiale și umane ale DIM. Este posibil ca oportunitatea oferită României prin invitația adresată de generalul E.R. Thompson, adjunctul șefului de stat major al Agenției de Informații a Departamentului Apărării, generalului Dumitru de a vizita Pentagonul pentru unele discuții, în septembrie 1978, să fi fost prima sacrificată ca urmare a acestei contaminări.88

Ca o ironie, tentativa de curând ratată a conducerii DIE (Doicaru, Pacepa, Caraman etc.) de a-și extinde controlul asupra tuturor raportărilor serviciilor de informații externe a reușit de această dată, sub noua conducere a DSS reprezentată de Tudor Postelnicu, ca parte a "măsurilor de limitare a pagubelor” adoptate după trădările lui Militaru și Pacepa. Pe 16 octombrie 1978, după cincisprezece ani în funcție și la o lună după programata întrevedere cu generalul Thompson în SUA, generalul Dumitru a fost demis din postul de șef al Statului Major al Direcției de Informații Militare și transferat la comanda Facultății de Artilerie din cadrul Academiei Militare.89

O schimbare în politica de recrutări a avut un impact pe termen lung chiar mai devastator. De la mijlocul anilor 1960 până la finele lui 1978, DIM și-a recrutat ofițerii din rândul studenților de anul întâi de la universitățile civile, oferindu-le burse și pregătire militară în timpul vacanțelor până la absolvire (asemenea programelor de pregătire pentru rezerviști în SUA). Astfel DIM a beneficiat de recruți mai maturi, cu o pregătire mai amplă, capabili să lucreze  bine în medii străine și intelectuale. După trădările lui Militaru și Pacepa, toți recruții serviciilor de informații militare au provenit în mod direct din școala Securității de la Băneasa – un mediu complet separat de cel civil, în care mulți studenți fuseseră recrutați de DSS în liceu.

Această modificare a survenit după o decizie adoptată în 1973 de Comisia de Cadre, conform căreia toți viitorii comandanți din DSS trebuia să provină din "producție”. Altfel spus, comisia Elenei Ceaușescu, beneficiind de un sprijin susținut din partea ideologilor ex-cominterniști, reluase o strategie postbelică oarecum logică într-o vreme în care România oferea puține oportunități de educație superioară și avea o rată a analfabetismului de 85%. Dar după aproape trei decenii însă, când în România funcționa deja un amplu sistem educativ demn de respect, reimplementarea acestei politici desuete nu a făcut decât să asigure o contra-selecție.

În practică, persoanele provenite din "producție” erau cele care nu reușiseră să fie admise la una dintre acum numeroasele instituții de educație secundară și superioară apărute pe teritoriul întregii țări. Rareori se întâmpla ca abilitățile înnăscute ale celor recrutați conform acestei politici să poată depăși dezavantajele evidente ale lipsei lor de educație și de sofisticare intelectuală. Deosebirile între calitatea profesională a comandanților DSS recrutați înainte și după 1973 erau în unele cazuri uriașe, conferind câteodată DSS un aspect bipolar. În acest sens, conducerea comunistă a României poartă o responsabilitate considerabilă pentru distrugerea unuia dintre principalii păstrători ai siguranței ei naționale.

Pe lângă crescânda lor incapacitate de a opera în mediul din care ar fi trebuit să culeagă informații, prezența obligatorie la cursurile școlii DSS se traducea în faptul că serviciile de informații militare deveniseră o anexă a DSS. Înlocuitorul generalului Dumitru, viceamiralul Ștefan Dinu, a acceptat această rapidă extindere a controlului exercitat de Securitate asupra DIM, fără a încerca deloc să apere instituția și pe ofițerii ei (iar comportamentul său în timpul evenimentelor din decembrie 1989 sugerează de asemenea că preocuparea sa principală nu viza securitatea națională a României).90 Beneficiind de susținerea entuziastă a Elenei Ceaușescu, recent redenumita CIE (prin intermediul Ministerului de Interne căruia DSS îi era din nou subordonată) a izbutit în sfârșit să centralizeze raportările oficiale "inclusiv pe cele de la Marele Stat Major – Direcția Informații Militare”, consacrându-și astfel monopolul asupra informațiilor ca o "practică uzuală”.91

Spionajul militar român era în mod limpede o țintă prioritară a KGB și GRU în lupta clandestină sovieto-română – cu atât mai mult dată fiind strânsa cooperare în acest domeniu dintre armatele română și americană. Dar voita sa dezmembrare poartă toate însemnele caracterului răzbunător pentru care era renumită soția dictatorului.92 Și, firește, spionajul sovietic era cât se poate de dispus să dea o mână de ajutor.

Peste patruzeci (40) de birouri ale atașaților militari români erau pe punctul de a deveni victime colaterale în evenimentele care au urmat fugii lui Pacepa. Înainte de retragerea trupelor sovietice din țară, în 1958, România avusese mai puțin de zece birouri de atasați militari acreditate în celelalte șapte state membre ale Pactului de la Varșovia (inclusiv Albania), dar și la Washington, Londra, Paris și Ankara.93 În următoarele două decenii, DIM sporise de patru ori acest număr.

În 1977, România avea atașați militari acreditați în 48 de țări, printre care majoritatea statelor membre ale NATO (inclusiv toate țările din America de Nord), țările Pactului de la Varșovia plus Iugoslavia și Cuba, țările neutre din Europa, țări din Asia, Orientul Mijlociu și Africa (China, Japonia, Coreea de Nord, Indonezia, Vietnam, Afganistan, Birmania, India, Pakistan, Irak, Iran, Iordania, Siria, Yemen, Algeria, Burundi, Congo, Egipt, Maroc, Sudan și Zair). De fapt, atunci când a început retragerea atașaților militari, în 1978, DIM era în plin proces de extindere a acestei rețele, cu acorduri deja semnate pentru noi birouri de atașați în Venezuela și Argentina.

După dezertarea lui Pacepa, 40 dintre atașați au fost rechemați în țară fără a mai fi înlocuiți. Începând cu 1980, Comisia de Cadre a Elenei Ceaușescu a refuzat să mai aprobe trimiterea oricărui alt ofițer de informații militare în străinătate, iar birourile atașaților au fost treptat închise, pe măsură de CIE a preluat toate misiunile privind raportările externe. Până la sfârșitul anilor 1980 și în prima parte a deceniului următor, spionajul militar nu au putut contribui substanțial la înțelegerea situației  strategice cu care se confrunta România. Doar cinci dintre cele patruzeci și opt de birouri ale atașaților militari au rămas în funcțiune și numai patru dintre ele aveau un atașat acreditat – mai puțin de o zecime din numărul celor existente în deceniul anterior. Niciunul dintre aceste patru birouri – în Belgrad, Budapesta, Berlinul de Est și Roma – nu era cu deosebire relevant pentru rezolvarea dilemei de securitate în care s-a aflat România în 1990.

Fuga lui Pacepa a declanșat un proces care a frânt coloana vertebrală a  sistemului de informații al armatei, și totodată pe cel al efortului "național” – nu "dirijat de partid” – de culegere a informațiilor. Ceea ce fusese anterior cea mai favorabilă bază instituțională pentru extinderea parteneriatului strategic militar între România și SUA  a fost de asemenea afectat în mod negativ. Faptul că Ceaușescu a fost de acord cu dorința soției lui a făcut ca țara să rămână cu cel mai scăzut nivel de reprezentare a serviciilor de informații militare în străinătate, comparativ cu toți ceilalți membri ai pactului de la Varșovia, și cu unul dintre cele mai reduse la nivel european. Deși contactele militare româno-americane la nivel înalt au fost păstrate până spre sfârșitul anilor 1980, o extraordinară oportunitate și totodată capacități impresionante au fost irosite, canale de comunicații esențiale au fost întrerupte, iar Washingtonului nu i-a rămas decât să mediteze cu nedumerire la tendințele auto-distructive ale României.94 În mod ironic, această distrugere a spionajului militar, provocată în parte de fuga sa, a conferit credibilitate afirmațiilor lui Pacepa, că România "se îndreaptă spre Est”, adică spre Moscova.

Odată ce blocase deja complet posibilitatea Ministerului de Externe de a-i raporta independent lui Ceaușescu, sufocarea rețelei globale de informații militare a redus sursele de informații aflate la dispoziția președintelui român la una singură – departamentul de informații externe (acum CIE) al DSS. O dată cu dispariția raportărilor de informații militare și de la Externe, nu mai exista nicio modalitate de a verifica sau a controla informațiile și analizele furnizate de mereu problematicul CIE, în care chiar și supervizarea din partea partidului era deficitară sau inexistentă. Regimul rămăsese la mila unicului său mijloc de a face deosebirea între prieteni și dușmani și de a evita amenințările grave la adresa existenței și siguranței statului. Concomitent, puterile ostile își puteau concentra măsurile active și operațiunile de influențare împotriva unei ținte mult mai mici. Controlul informațiilor care ajungeau la liderul român presupunea acum doar controlul câtorva oameni.

Mitul Pacepa

Aparent, administrația Carter a depus eforturi susținute de a proteja relațiile româno-americane de consecințele neașteptatei dezertări a lui Pacepa. În conformitate cu un raport al Stasi, de pildă, un colonel al armatei americane afirmase că "Președintele Statelor Unite a decis că această chestiune trebuie tratată cu o deosebită delicatețe, pentru a nu afecta bunele relații dintre SUA și RSR”, o abordare confirmată de sursele poloneze și vest-germane ale Stasi.95 Dacă în SUA a provocat consternare, fuga lui Pacepa a stârnit confuzie în rândul cadrelor de conducere din România, mai cu seamă că anchetele inițiale indicaseră că defectorul avea mai degrabă conexiuni în Est, nu în Vest.

Spre exemplu, s-a descoperit că tatăl lui Pacepa lucrase ca translator (în și din română și maghiară) și fusese prieten apropiat cu șeful forțelor de ocupație din România la sfârșitul războiului, mareșalul Rodion Malinovski. S-a constatat de asemenea că spionajul sovietic – care la vremea respectivă controla pe deplin Ministerul de Interne din România – a susținut material cu generozitate studiile universitare ale lui Pacepa în epoca stalinistă (1948-1951), mergând până la a-i oferi posibilitatea de a avea o mașină nouă în toiul luptei de clasă cu "burghezia reacționară”. Investigațiile DSS au descoperit totodată relația strânsă pe care el a avut-o pe parcursul întregii sale cariere cu consilierii sovietici din domeniul informațiilor (relație cu care avea să se laude mai târziu), chiar și la multă vreme după ce astfel de relații au fost interzise în mod categoric, în 1963.

Așa cum s-a remarcat, în ziua în care Pacepa a părăsit România pentru ultima dată și cu numai o zi înainte de a dezerta cu tot cu povestea calului troian român ce asculta cu loialitate de frâul sovietic, liderul de la Kremlin, Leonid Brejnev, deplângea colaborarea "trădătoare” a lui Ceaușescu cu americanii și chinezii, în cadrul unei mult mai oneste prezentări în fața lui Erich Honecker, șeful partidului comunist est-german. Brejnev i se lamenta lui Honecker că apropierea sino-sovietică  (facilitată de români) era "o apropiere pe baze antisovietice și antisocialiste” și că Washingtonul și Beijingul continuau să folosească "abordarea diferită” față de Europa de Est, "pentru a o aduce în conflict cu Uniunea Sovietică”.96 Pentru aceasta, a continuat liderul sovietic, exasperat, americanii și chinezii exploatau "în mod activ” "cursul special” al lui Nicolae Ceaușescu, al cărui comportament sfida orice regulă și ale cărui mișcări ulterioare numai "dracul putea să le știe”.97

Contrazisă în mod direct de Brejnev și respinsă de agențiile de informații americane (deși nu de toți ofițerii de informații din interiorul lor) după o ulterioară verificare, povestea lui Pacepa era perfect conformă cu măsurile active sovietice menite să-l izoleze pe Ceaușescu și țara lui de partenerii americani. Concomitent se adunau tot mai multe dovezi care atestau că ceea ce le spunea Pacepa americanilor nu avea nicio legătură cu ce se întâmpla cu adevărat între România și URSS. La câteva săptămâni după sosirea lui Pacepa în SUA, de exemplu, Brejnev s-a plâns din nou, în cadrul unei discuții confidențiale cu liderul bulgar Todor Jivkov, că politica României se situa la polul opus față  de "cea a restului țărilor din Pactul de la Varșovia” și că le submina securitatea. În particular, a avertizat liderul de la Kremlin, încercările lui Ceaușescu de a crea "o organizație regională de cooperare statală în Balcani” erau menite să "submineze autoritatea și influența sovietică în regiunea balcanică și să creeze un dezacord în relațiile sovieto-bulgare”.98

Brejnev i-a reamintit lui Jivkov de continua lor colaborare împotriva României, subliniind că:

…prin politica lor în privința Balcanilor, românii creează complicații diplomatice pentru Bulgaria. Când stârnesc agitație pe tema instituirii unei cooperări în Balcani, n-o fac dintr-un simplu capriciu. Problema dezvoltării cooperării regionale în Balcani este percepută de români, ca și de iugoslavi și de greci, ca o modalitate de a diminua influența în zonă a statelor din Pactul de la Varșovia. Aceasta este esența abordării lor… Trebuie să contracarăm cu fermitate toate proiectele care vizează crearea unui grup autonom balcanic, cu propriile sale interese.99

Concomitent, liderul PCR a abordat în mod public o serie de probleme controversate de politică externă și de securitate, inclusiv – în cea mai explicită formulare până la momentul respectiv – operațiunile sovietice și ale Pactului menite să-i înlocuiască regimul politic. La mai puțin de o săptămână după fuga lui Pacepa, Ceaușescu a denunțat "o serie de cercuri imperialiste reacționare” care se foloseau de "spionaj și subversiune”, recrutând "elemente renegate și decăzute” din rândul populației și utilizând "toate tipurile posibile de propagandă pentru a defăima” anumite țări socialiste.100 Formularea avea un caracter suficient de general pentru a fi considerată un atac la adresa SUA, mai ales ținând cont de semnificația simbolică a termenilor "imperialism” și "imperialist” în discursul marxist-leninist.

Trebuie subliniat însă că "imperialiștii” Bucureștiului nu erau aceiași cu cei ai Moscovei, așa cum precizase de mai multe ori Ceaușescu adresându-se administrației americane.101 În vocabularul românesc, termenul "imperialist” se referea de obicei la Moscova și la Budapesta, ca un ecou al experienței istorice a României în privința imperiilor Țarist, Habsburgic, Austro-Ungar și Sovietic, toate având în trecut obiective de cucerire asupra teritoriului și populației române. Accentuând lipsa oricărei opoziții față de intențiile americane, Bucureștiul a făcut chiar lobby pe lângă autoritățile ezitante de la Washington pentru a se implica în proiectul Pactului pentru Balcani.102

Principalele afirmații ale lui Pacepa nu au fost considerate credibile nici de autoritățile germane (vedeti foto-info in baza, via Paul Goma – Nota.Red), nici de administrația Carter, care le-a tratat cu indiferența bine-meritată. Pacepa a avut însă câștig de cauză într-unele dintre cercurile atrase de teoriile cu iz de conspirație ale lui Golițin, acum evident false, privind independența "mitică” a României și "falsa” prăpastie sino-sovietică. Aceste cercuri erau predispuse din punct de vedere profesional (și în unele cazuri ideologic) să creadă în "monstruosul complot” comunist, astfel că orice fricțiune observabilă în interiorul blocului comunist era interpretată ca un artificiu sovietic menit să înșele Occidentul.103

Marea ironie era aceea că Moscova chiar pusese în scenă dispute între statele din alianță pentru a păcăli Occidentul, multe dintre acestea putând fi identificate acum comparând declarațiile publice și articolele din presă cu consemnările devenite recent disponibile ale întâlnirilor din cadrul Pactului de la Varșovia. Respectivele documente dovedesc însă că înscenările sovietice nu au implicat și România. După cum s-a constatat, unicul presupus "fals” conflict din interiorul Pactului menționat de Pacepa și de Golițin deopotrivă– ciocnirea dintre sovietici și români – a fost singurul conflict de lungă durată veritabil din cadrul alianței sovietice. Din păcate, afirmațiile lui Pacepa au cunoscut o revigorare în timpul campaniei electorale care s-a încheiat cu înfrângerea lui Carter, în noiembrie 1980, astfel că au dus, în cursul administrațiilor Reagan și George Bush Sr, în perioada 1980-1992, la distorsionarea într-o măsură extraordinară a modului în care SUA percepea România.

Încă de la începutul mandatului Reagan, a devenit vizibil că dezinformările lui Pacepa "afectaseră în mod negativ relațiile bilaterale” dintre Washington și București.104 Impactul era evident în mediile academice europene și americane specializate în problemele României, unele dintre acestea afirmând ulterior că regimul Ceaușescu a înșelat Occidentul cu o falsă independență față de Uniunea Sovietică, de fapt niciodată suficient de serioasă încât să provoace o ciocnire deschisă cu Moscova.105 Mai serios, și ajutat de productiva campanie de măsuri active coordonată de Kremlin, Pacepa a reușit să-i convingă pe membrii administrației că România conducea operațiuni ostile Statelor Unite și că Washingtonul ar trebui să rupă, sau cel puțin să limiteze și să restrângă drastic relațiile cu Bucureștiul.106 În mod ironic, dacă exista cu adevărat un "mit” privitor la independența României, acesta rezida în faptul că "independență” era un termen mult prea palid pentru a descrie politici atât de vizibil și de constant ostile obiectivelor esențiale ale sovieticilor.

Larry L. Watts

"Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece”, Editura Rao, Bucuresti, 2013 via Ziaristi Online

See also: LarryLWatts.blogspot.com

Foto: Bursa

Note

1 Vezi și Pacepa (1987), pp 8-9. Această afirmație apare și pe supracoperta cărții sale din 1987.

2 Op. cit., pp 41-46. Vezi, de pildă, Telegram 3630 From the Department of Defense Attaché at the Embassy in Romania to the Department of the Army: "Romanian Request for U.S. Military Technology and Equipment (C)”, București, 30 iulie 1975, 1638Z, Document 35 în Foreign Relations of the United States, 1969–1976, Volum E–15, Partea 1, Documents on Eastern Europe, 1973–1976.

3 Vezi, de pildă, Pacepa (1987), pp 25, 32-37, 57-58; Le Matin, 4 februarie 1985.

4 Interviu cu fostul agent special FBI Wayne Barnes, în Andrei Bădin, "Dezvăluirile unui superagent FBI”, Jurnalul Național, 29 iulie 2008. Pacepa a insistat de asemenea împotriva reacordării clauzei națiunii celei mai favorizate după decembrie 1989. În vreme ce toți ceilalți aliați ai sovieticilor au primit-o aproape imediat după căderea comunismului, României ­– țara cu cea mai mare nevoie de asistență economică dintre membrii Pactului de la Varșovia – i-a fost refuzat accesul la piețele și creditele americane în primii trei ani după tranziția la economia de piață, frontierele și situația sa continuând să fie în acest răstimp o chestiune controversată.

5 Bădin (2008). Părerea excelentă, exprimată public, a fostului agent FBI Barnes cu privire la cartea Orizonturi roșii semnată de Pacepa, pe care o considera "decentă, impersonală și obiectivă”, nu este nicidecum general împărtășită, nici măcar în rândul partizanilor lui Pacepa. Vezi interviul lui Barnes în Bădin (2008). Secondat de Vladimir Tismăneanu, Barnes a exprimat aceleași opinii laudative la adresa cărții Programat să ucidă: Lee Harvey Oswald, KGB-ul și asasinarea lui Kennedy (2007) a lui Pacepa, afirmând că autorul ei "dezvăluie în mod abil adevărul – cu date verificabile, substanțiale, coroborate și de netăgăduit”. Citate din Barnes și Tismăneanu au apărut pe broșura publicitară a lui Ivan Dees și, alături de altele aparținând unor susținători ai lui Pacepa, pot fi accesate la adresa https://rowman.com/ISBN/9781566637619.

La polul opus al spectrului, criticul CIA Hayden Peake a considerat că povestea fugarului este atât de improbabilă, atât de lipsită de dovezi și atât de marcată de supoziții, încât a simțit nevoia să le transmită cititorilor o atenționare. Citându-l pe R.V. Jones, recenzentul nota că: "Nu există niciun set de observații contradictorii între ele pentru care inteligența umană să nu poată găsi o explicație coerentă, oricât ar fi ea de complicată.” Hayden B. Peake, "The Intelligence Officer’s Bookshelf”, Studies in Intelligence, vol. 52, nr. 2, pp 88-89.

6 Andrzej Paczkowski, "Civilian Intelligence in Communist Poland, 1945-1989: An Attempt At a General Outline,” InterMarium (Columbia University East Central European Center), vol. 10, nr. 1 (2007), pp 2-3, accesibil la www.sipa.columbia.edu

7 Vezi de pildă Raija Oikari, "On the Border of Propaganda and What Can Be Said” în Ansii Halmesvirta, editor, Bridge Building and Political Cultures: Hungary and Finland 1956-1989, Hungarologische Beiträge, vol. 18, Jyväskylä, Finland, University of Jyväskylä, (2006), pp 299-356; MOL M-KS-288-22cs.-1971-43.ö.e., pp. 117-133. Simbolică pentru această abordare a fost numirea ca ministru de Externe, în 1963, a episcopului reformat Janos Peter, identificat ca agent sovietic pe când lucra ca propagandist în cadrul Consiliului Mondial al Păcii, de sorginte sovietică, sub regimul Rakosi. Budapesta a continuat să folosească "diplomația ca un vehicul pentru operațiuni agresive de informații externe” în perioada anilor 1970. Rudolf L. Tokes,  Hungary’s Negotiated Revolution: Economic Reform, Social Change and Political Succession, 1957-1990, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, pg. 231.  Pentru modul în care Peter a susținut represiunea sovietică din 1956, vezi Investigation of Communist Takeover and Occupation of Hungary. Fifth Interim Report of Hearings Before the Subcommittee on Hungary of the Select Committee on Communist Aggression, Camera Reprezentanților, Congresul 83, sesiunea a doua, sub autoritatea rezoluțiilor 346 și 438, Ungaria”, Washington, U.S. Government Printing Office, 1954, www.archive.org; Declarație făcută de reverendul János Peter, episcop al Bisericii Reformate Maghiare și membru al Consiliului Mondial al Păcii în numele Comitetului Ungar pentru Pace, 18 noiembrie 1956; fostul prim-ministru maghiar Ferenc Nagy către oficialii Departamentului de Stat al SUA, Memorandum of Conversation, Washington, 10 septembrie 1964, Document 105, Foreign Relations of the United States 1964-1968, Vol. XVII, Eastern Europe.

8 Oikari în Halmesvirta (2006), pp 299-356.

9 Vezi de pildă interviul cu Pacepa difuzat la postul de televiziune maghiar destinat etnicilor maghiari din statele învecinate. "Confesiunile unui spion-șef”, DUNA-TV Budapesta, 24 februarie 2004a; RADOR (București), 24 februarie 2004. Vezi și Ioan Talpeș, În umbra marelui Hidalgo, București, Vivaldi, 2009, pp 92-94. Directorul de atunci al Serviciului de Informații Externe român (SIE), Ioan Talpeș, a confirmat acest lucru într-un interviu acordat autorului, 10 octombrie 1996.

10 Vezi de pildă Ion Mihai Pacepa, "Russia Hid Saddam’s WMDs,” Washington Times, 2 octombrie 2003, și remarcile lui Pacepa în Jamie Glazov, "Symposium: KGB Resurrection (Continued),” 30 aprilie 2004c; și Jamie Glazov, "From Russia With Terror,” 1 martie 2004b la www.frontpage.com. Vezi și Pacepa la DUNA TV (2004a); RADOR (2004).  Pacepa subestimase durata serviciului său în slujba KGB, dat fiind că serviciile sovietice de informații îi finanțaseră și studiile universitare între anii 1948 și 1951.

11 Informational Report Regarding the Desertion of Lt. General Mihai Ion Pa Pacepa (Socialist Republic of Romania) and His Refuge in the U.S.A. (de aici înainte în text: Report on Pacepa Desertion), 12 Septembrie 1978, BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt și Olaru (2005), pp. 330-331; "Die Enthüllungen des Rumänen Pacepa – Der Phantom Spion von Bonn” (Dezertarea românului Pacepa – spionul fantomă de la Bonn), Der Spiegel, nr. 36, 4 septembrie 1978. Stasi nota că, din punctul de vedere al CIA, el avea o valoare mai mare ca urmare a cunoștințelor cu caracter general pe care le deținea despre "mediile de conducere ale Pactului de la Varșovia”.

12 Report on Pacepa Desertion (1978), BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt și Olaru (2005), pg. 333.

13 În discuțiile cu foști ofițeri superiori ai DSS, aceștia din urmă au operat o distincție clară între Doicaru, Pacepa, Caraman și Iosif, pe care îi considerau "cârtițe” sau "trădători” sovietici (ori ai altor servicii din cadrul Pactului de la Varșovia), și Stănescu, pentru care au înaintat evaluări în general pozitive. Exceptând existența unor dovezi care să ateste contrariul, autorul este dispus să accepte asemenea interpretări. Dar Stănescu avusese responsabilități administrative în cadrul DSS când s-au produs aceste disfuncții.

14 În mod ironic, cu toată corupția din interiorul său, Securitatea era probabil mai puțin coruptă decât alte servicii din cadrul Pactului de la Varșovia, grație faptului că nu avea acces la fondurile considerabile disponibile celorlalți membri prin participarea la traficul de narcotice sponsorizat de sovietici și menit să submineze societatea occidentală. Acest gen de activități i-a adus liderului est-german Erich Honecker un "câștig” personal de 92 de milioane de dolari.  "Western Intelligence Links Honecker to Drugs,” Bild (Hamburg), în Foreign Broadcast Information Service, FBIS-EEU-89-233, 6 decembrie 1989, pg. 40. Implicarea, cu mult timp în urmă, a spionajului polonez în domeniul companiilor private a dus la o serie de scandaluri de corupție în interiorul serviciilor, scandaluri ce au implicat lideri de partid de la niveluri înalte, încă din ianuarie 1962. Vezi, de pildă, Paczkowski (2007), nota 38. În mod similar, KDS-ul bulgar era suspectat de  sifonarea a "milioane de dolari din fonduri de stat” prin intermediul celor 395 de companii de comerț exterior ale sale, "răspândite din Austria până în Singapore”. Vezi de pildă "Bulgarian Studies Bogus Companies,” The New York Times, 19 ianuarie 1992.

15 Liviu Țăranu, editor, Ion Mihai Pacepa în dosarele Securității 1978-1980, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București, Editura Enciclopedică, 2009, pp 32-33, 223-225, 264; Liviu Țăranu, "Afacerea Peregrinii”, în Constantin Moșincat și Dan Poinar, coordonatori, Pietre de hotar (Oradea), vol. 6, Editura Tipo MC, 2007, pp. 221-229; Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, Iași, Editura Do-minor, 2001-2002, vol. I-II, pp. 135-136. Gal era the arhivarul Securității.

16 Arhiva Serviciul Român de Informații, fond D, dosar 11200, vol. 35, f. 309-316; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc: DIE 1955-1980, București, Evenimentul Românesc, 1997, pg. 304; Țăranu (2009), pg. 33; Liviu Țăranu, "I. M. Pacepa, ultimele zile în DGIE”, Magazin istoric, no. 3/480, (martie 2007), pp 15-20.

17 Pentru afirmația defăimătoare a lui Pacepa, că România a trimis peste 500 de agenți în lumea islamică, pentru a instiga la un antisemitism și un antiamericanism virulente, vezi Ion Mihai Pacepa, "Russian Footprints: What does Moscow have to do with the recent war in Lebanon?” National Review, 24 august 2006. Pentru infirmarea israeliană a acestor afirmații, vezi de pildă Yosef Govrin, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceausescu Era, New York, Routledge, 2002, și Aba Effen, Israel At A Crossroads, Ierusalim, Gefen, 2001.

18 Vezi Govrin (2002), pp 254-255, 335-337. Faptul că ambasadorul Govrin s-a aflat la conducerea departamentului din cadrul Ministerului de Externe israelian care s-a ocupat de Europa de Est de la sfârșitul anilor 1970 până în 1985 și apoi, între 1985 și 1989, a fost ambasador al Israelului în România, înainte de a reveni la Tel Aviv ca secretar general al ministerului, conferă autoritate opiniilor sale cu privire la politica României în Orientul Mijlociu. Vezi Gefen (2001), pp 170-176, 183.

19 O investigație a autorităților americane efectuată după 1989 a scos la iveală faptul că unicul furt semnificativ a fost unul de natură comercială. Tehnologia de fabricare a parbrizului auto a fost folosită în producția de autoturisme românești. Anchetatorii nu au descoperit dovezi că Bucureștiul ar fi furat măcar un singur tip de tehnologie militară americană.

20 Spionajul polonez, de exemplu, fusese organizat de sovietici în mod special pentru achiziția de ștință și tehnologie (S&T) încă din 1954. În 1958, regimul Gomułka a înființat un Comitet pentru Cooperarea Tehnico-Științifică cu Străinătatea cu scopul explicit de a contribui la acest efort. Paczkowski (2007), pg. 6. În vreme ce Pacepa își lansa acuzațiile mincinoase cu privire la furtul românesc de tehnologie, ofițerul polonez de informații Marian  Zacharski fura planurile americane pentru "racheta «Patriot», pentru sistemul de aviație «Stealth» și pentru racheta «Phoenix», dar și pentru sistemul de sonar submarin”. Ibid, pg. 8; Witold Beres și Jerzy Skoczylas, General Kiszczak mówi… prawie wszystko (Generalul Kiszczak spune… aproape totul), Varșovia, BGW, 1991, pg. 188.

21 Pacepa (1987), pp 8-9, 16, 41 și 46. Milt Bearden, fostul șef al diviziei CIA pentru URSS și Europa de Est, a oferit una dintre cele mai dure, deși indirecte, replici la adresa afirmațiilor lui Pacepa, remarcând că Ceaușescu "detesta URSS din toată inima”. Bearden și Risen (2003), pg. 391. S-ar putea spune că liderul român nutrea aceleași sentimente pe care le avea Kremlinul față de țara lui.

22 Printre cei convinși de refrenul "calului troian” repetat de Pacepa, s-au aflat fostul ambasador american în România David Funderburk, analista Judith Geran Pilon și ziaristul (totodată fost consilier al șefului de personal de la Casa Albă Alexander Haig) Michael Ledeen. Vezi de pildă The Washington Post, 15 mai 1985; Funderburk (1987), pp 32-34, 42-48; Pilon (1985), pp 1-2, 11-12; și Michael Ledeen împreună cu I. M. Pacepa, "Romania Reaps Rewards of Hi-Tech Thefts,” Human Events, 16 martie 1985.

23 Vezi și Viktor Suvorov, Inside the Soviet Army, New York, Berkeley Books, 1982, pp 7-8.

24 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (u): Interagency Intelligence Memorandum (NI IIM 82-10002), DCI, 1 iunie 1982 (declasificat pe 19 noiembrie 1999), pg. 22, CIA. Memorandumul a fost redactat sub auspiciile Consiliului Național pentru Informații, împreună cu CIA, FBI, NSA, DIA, personalul de contrainformații al DCI, și cu componentele de informații ale departamentelor de Stat, Energie, Comerț și Finanțe, Forțelor Aeriene, Armatei, marinei și serviciilor vamale ale Departamentului Trezoreriei, și a fost aprobat de Comitetul de Informații pentru Transferul de Tehnologie al DCI și de Comisia Națională pentru Informații Externe. Vezi și Soviet Acquisition of Western Technology, aprilie 1982, Exhibit 1. Hearings Before the Permanent Subcommittee on Investigations of the Committee on Governmental Affairs, United States Senate, Ninety-Seventh Congress, Second Session, Washington D.C., US Government Printing Office, mai 1982, în special mărturiile din 4, 5, 6, 11, și 12 mai 1982.

25 National Security Decision Directive 54: United States Policy Toward Eastern Europe, 2 septembrie 1982, Casa Albă (declasificat 15 mai 2006), pg. 3, CIA.

26 Hostile Intelligence Threat – U.S. Technology, Biroul adjunctului Secretarului Apărării (Contrainformații și Securitate), Departamentul Apărării, DoD 5200.1 –PH-2, noiembrie 1988, pp 5-6. Vezi și Meeting the Espionage Challenge: A Review of the United States Counter-intelligence and Security Programs, raport al Comitetului pentru Informații, Senatul Statelor Unite, U.S. Government Printing Office, octombrie 1986; și A Report on Foreign Espionage in the United States, Departamentul de Stat al Statelor Unite, martie 1987.

27 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (1982), pp 18, 22, CIA.

28 Jeffrey T. Richelson, Sword and Shield: Soviet Intelligence and Security Apparatus, Cambridge, Ballinger, 1986, pg. 218.

29 Zoltan Szabo, căpitan în armata americană, de origine maghiară, era "fondatorul” și "creierul” "rețelei de spionaj Conrad în Europa”. El a lucrat împreună cu doi medici maghiari stabiliți în Suedia, "pentru a dirija secretele NATO către serviciul de informații maghiar”, medici pe care i-a trimis apoi la Moscova. Vezi Herbig și Wiskoff (2002), pp 11, 28-29, 49, 58. Szabo l-a recrutat pe Clyde Lee Conrad în 1974, când erau amândoi sergenți staționați la un depozit de documente clasificate din Germania. Rețeaua Szabo–Conrad a operat pe parcursul anilor 1970 și 1980, ca "una dintre cele mai mari rețele de spionaj de după Al Doilea Război Mondial”. Ibid. Pentru rețeaua Szabo–Conrad vezi și Colonel Stuart A. Herrington, Traitors Among US: Inside the Spy Catcher’s World, Novato, CA, Presidio, 1999; și  Danny L. Williams, Damian and Mongoose: How a U.S. Army Counterespionage Agent Infiltrated an International Spy Ring, Tuscon, Wheatmark, 2011.

30 Rețeaua îi includea pe sergenții americani Roderick James Ramsay, Jeffrey Rondeau, Jeffrey Gregory, Tommasso Mortati, Kelly Warren și pe ungurii Imre și Sandor Kercsik. Richelson (1986), pg. 218; J. Gerth, "Ex-U.S. Sergeant’s Spy Case Is Said To Grow In Seriousness,” The New York Times, 10 martie 1989. Szabo nu a petrecut nicio zi în închisoare, deoarece tribunalul austriac i-a dat o sentință cu suspendare. Conrad a primit o condamnare la închisoare pe viață din partea unui tribunal vest-german în 1990.

31 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (1982), pg. 23, CIA.

32 Katherine L. Herbig și Martin F. Wiskoff, Espionage Against The United States By American Citizens 1947-2001, Monterrey, CA, Defense Personnel Security Research Center, iulie 2002, Anexa A, pp A3-A8. Zacharski, condamnat la închisoare pe viață în 1981, a fost schimbat patru ani mai târziu cu "25 agenți occidentali din închisori sovietice și est-europene”. Vezi de pildă Benjamin B. Fischer, "The Vilification and Vindication of Colonel Kuklinski,” Studies in Intelligence, nr. 9 (vara 2000), www.cia.gov. În august 1994, guvernul polonez l-a numit pe Zacharski în postul de șef al informațiilor poloneze, dar a retras numirea ca urmare a scandalului internațional izbucnit, în cursul căruia Washingtonul a subliniat că Zacharski era încă subiectul unei condamnări la închisoare pe viață în SUA. Ibid: Fred Iklé, "How To Ruin NATO,” The New York Times, 11 ianuarie 1995; John Pomfret, "Poles Ponder Patriotism After Spy’s Appointment, Firing,” The Washington Post, 3 septembrie 1994.

33 Acest lucru a devenit evident în 1968, când informațiile deținute de maghiari în privința evenimentelor din Cehoslovacia erau superioare celor obținute de sovietici, în ciuda ofițerilor și a rețelelor sovietice infiltrate în interiorul organelor de securitate cehoslovace. Vezi, de pildă, Joseph Dresen, "Filling in the Blanks for the Prague Spring,” "Prague Spring, Prague Autumn: Filling in the Blank Spots from 1968,” 23 februarie 1999, rezumatul evenimentului, "Events List,” Woodrow Wilson International Center for Scholars, http://www.wilsoncenter.org/event/filling-the-blanks-for-the-prague-spring.

34 Soviet Acquisition of Militarily Significant Western Technology: An Update, septembrie 1985, pg. 15-16, CIA. Vezi și Hostile Intelligence Threat – U.S. Technology (1988), pp 5-6.

35 Herbig și Wiskoff (2002), Anexa A, pp A3-A8

36 Op. cit., pg. 62.

37 Pacepa (1987), pp 115-127, 368-372.

38 Communist Aid to the Third World Oil Industries (ER RP 73-12), 1 iunie 1973, pp 1-3 și 19, CIA; Intelligence Report: Communist Aid to Less Developed Countries of the Free World, 1974 (ER IR 75-16), 1 iunie 1975, pp 2-3, CIA.

39 "Coordination and instruments for direction of Soviet and East European aid programs within and outside CEMA (CMEA)” în Relationship Between Soviet and East European Economic Aid Programs in LDCs (SOVA), 26 septembrie 1975, pp 1-3, CIA.

40 Din păcate, această moștenire a fost abandonată după 1989 și ignorată de Uniunea Europeană, care s-a văzut nevoită să "reinventeze roata” în privința politicii sale față de țările în curs de dezvoltare. Vezi, de pildă, Mirela Oprea, Mandatory Ignorance: Development Discourse in Romania from Socialism to EU Membership, Teză de doctorat, Universitatea din Bologna, Italia, 2009, la http://amsdottorato.cib.unibo.it/2228/.

41 Soviet Military Capabilities to Project Power and Influence in Distant Areas (NIE), 1 octombrie 1979, pp 21-22, CIA.

42 Vezi, de pildă, op. cit., tabel 6, "East European Military Assistance to Third World Countries, 1955-1977,” pg. 21. Pentru Bulgaria, de exemplu, vezi Jordan Baev, "East-East Arms Trade: Bulgarian Arms Delivery to Third World Countries, 1950-1989,” 18 septembrie 2006, "Global Cold War,” PHP.

43 Vezi, de pildă, Minută a întâlnirii dintre Todor Jivkov și Fidel Castro la Sofia, 11 martie 1976, CSA, Sofia, Fond 1-B, Înregistrarea 60, Dosar 194, în "Bulgaria and the Cold War,” CWIHP.

44 Documentele 2-5 în Watts (2012a) la  http://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-29-the-soviet-romanian-clash-over-history-identity-and-dominion.

45 Vezi, de pildă, Ion Mihai Pacepa, "Who Is Raúl Castro? A tyrant only a brother could love”, National Review, 10 august 2006.

46 Soviet and East European Economic Assistance Programs in Non-Communist Less Developed Countries, 1982 și 1983: A Research Paper, CIA, Biroul pentru Probleme Globale în coordonare cu Departamentul de Stat, Agenția de Informații pentru Apărare și Agenția pentru Dezvoltare Internațională (GI 84-10182), 1 noiembrie 1984, pg. 5, CIA.

47 Vezi, de pildă, Ronald Reagan, The Reagan Diaries, New York, HarperCollins, 2007, pg. 547.

48 Heuer (1999), pp 124-125. Așa cum notează Heuer, impresiile greșite tind să devină parte a unei "prejudecăți post-factum” și să fie încorporate în noile analize. Op. cit., pp 161-163.

49 Op. cit., pp 124-125.

50 Harriman a fost ambasadorul SUA la Moscova și apoi a condus aplicarea Planului Marshall, înainte de a lucra cu Bucureștiul la începutul anilor 1960, când Lyndon B. Johnson a solicitat pentru prima dată medierea românească. Harriman "a condus negocierile delicate care au dus la problematicele acorduri de la Geneva, din 1962, asupra Laosului” și apoi a fost liderul echipei de negociere în cursul. Convorbirilor pentru Pace de la Paris, în 1968. "Averell Harriman: The Toughest Test,” Time, 10 mai 1968; Interviu cu Gaston Marin realizat de Lavinia Betea, "De la Kremlin spre Vest și Casa Alba”, Jurnalul National, 6 martie 2007.

51 Vezi, de pildă, Barnes și Bodnăraș (1974), Pacepa (1987), pg. 63.

52 Reagan (2007), pg. 547. Jesse Helms, care a aderat pe deplin la afirmațiile lui Pacepa, l-a acuzat pe ambasadorul Barnes că "nu este suficient de anticomunist”. Vezi, de pildă, Bruce W. Jentleson, "American Diplomacy: Around the World and Along Pennsylvania Avenue” în Thomas E. Mann, editor, A Question of Balance: The President, The Congress, and Foreign Policy, Washington D.C., The Brookings Institute, 1990, pg. 176; Shirley Christian, "Helms, In Chile, Denounces U.S. Envoy,” New York Times, 14 iulie 1986; Bernard Gwertzman, "Washington Backs U.S. Envoy On Chile Funeral,” New York Times, 15 iulie 1986.

53 Secretarul de Stat Dean Rusk era bine informat cu privire la relația SUA-România și o susținea. Interesant este că, într-un studiu recent care afirmă că tentativele de mediere românești în Vietnam erau false și aveau doar rolul de a obține secrete nucleare americane în vederea unor programe de înarmare secrete, Rusk este criticat pentru presupusa lui naivitate de a da crezare Bucureștiului. R. Eliza Gheorghe, "Romania’s Nuclear Negotiations Postures in the 1960s: Client, Maverick, and International Peace Mediator,” Romania Energy Center (București), 2012, pp 20-22, 25, 31-32. Vezi discuția despre presupusul program de înarmare nucleară al României în capitolul 16 al acestui volum.

54 David C. Martin, Wilderness of Mirrors, Guildford, CT, Lyons Press, 2003, pp 202, 207. Investigația CIA privind operațiunea DINOSAUR a eșuat fiindcă aserțiunile lui Golițîn erau atât de străvezii, încât directorul CIA, Richard Helms, a refuzat cererile insistente ale lui Angleton de a-l informa pe președinte. Harriman fusese ambasador în URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial și în Marea Britanie după război, director al Planului Marshall în Europa, guvernator al New Yorkului, Secretar-adjunct și Subsecretar de Stat, Secretar pentru Comerț și trimis special prezidențial.

55 W. Averell Harriman, "Recunoștință pentru români” în "Scrisori către editor”, The Washington Post, 12 septembrie 1972. Fragmentul din Pentagon Papers față de care Harriman a luat poziție a apărut în numărul din 27 iunie 1972 al publicației.

56 Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive And The Secret History Of The KGB, New York, Basic Books, 2001, pp 210-211. KGB-ul a încercat fără succes să recruteze o serie de candidați improbabili, cu influență asupra politicii americane – spre exemplu consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski. Op. cit., pg. 212. Brzezinski a fost totodată un susținător al strânsei cooperări a SUA cu România.

57 Într-un alt context, un fost director al Serviciului de Informații Externe (SIE) din România descria modul în care autorul cărții de față a fost ținta unor măsuri active similare ale spionajului maghiar în vreme ce lucra în problemele de integrare a României în NATO și de reformă în poliție, în anii 1990. În conformitate cu respectivul fost director, în vreme ce lucra în cadrul unei organizații "neguvernamentale” maghiare din domeniul informațiilor cu sediul în Arad, agentul a promovat teme cu caracter de dezinformare prin intermediul unui agent aflat într-un program de pregătire în interiorul ambasadei americane de la București, pretinzând că autorul ar fi "profascist” și antisemit”. Vezi Lucia Jurcan, moderator, "Întâlniri capitale”, Radio România București, 4 iulie 2012, ora 21.00.

58 După încheierea Războiului Rece, în timp ce lucra la problema integrării României în NATO, la București, autorul și doi colegi de la ministerul britanic al Apărării au fost insistent hărțuiți, în moduri relativ inofensive (yalele sparte de mâini profesioniste și ușile lăsate deschise, fascicule laser prin ferestre seara etc.), aparent cu scopul de a transmite ideea că autoritățile României erau ostile calității de membru al NATO și reformelor în domeniul militar. Când, ulterior, au fost informați cu privire la aceste acțiuni, oficialii români s-au arătat iritați de faptul că problemele nu le-au fost aduse la cunoștință la timp – ceea ce le-ar fi permis atât să-i urmărească în justiție pe făptuitori, cât și să elimine orice dubii referitoare la orientarea și la comportamentul lor operațional. Din punctul lor de vedere, cel mai probabil făpturitorii erau persoane din exterior, nu din interior.

59 Pelin (1997), pp 98-99.

60  Pacepa (1987), pg. 195. Mărturia lui Pacepa trebuie privită cu precauție, date fiind scopurile ei de dezinformare. În acest caz, spre exemplu, el susține că Militaru a fost activat de "atașatul militar sovietic care îi fusese coleg la academia din Moscova” și că a fost prins înmânându-i acestuia o agendă telefonică. Ofițerii est-europeni nu participau la cursuri alături de cei sovietici, decât dacă erau ei înșiși ofițeri GRU. După căderea comunismului, Militaru a declarat că solicitase asistență din partea GRU, inclusiv armament, pentru a-l elimina pe Ceaușescu. Pacepa a minimalizat în mod similar trădarea generalului Șerb din 1991, afirmând că acesta din urmă transmisese atașatului militar sovietic informații cu privire la apărarea Bucureștiului împotriva unui atac NATO cu arme convenționale, pentru a-i servi acestuia la întocmirea tezei de doctorat. Dar Șerb a mărturisit că a dezvăluit planurile de apărare a țării sale împotriva unei invazii conduse de sovietici, incluzând aici forțele, amplasamentele și dosarele de personal ale comandanților principalelor unități însărcinate cu operațiunile defensive împotriva unei invazii sovietice. În ambele cazuri, Pacepa a negat orice amenințare sovietică la adresa țării sau a conducerii ei. Vezi Ibid și Pelin (1997).

61 Militaru a fost descoperit complotând cu generalul Ion Ioniță în 1984 și cu generalul Marin Pancea, generalul Nicolae Pletos, căpitanul Nicolae Radu și cu Virgil Măgureanu în 1987-1988. Mai târziu, a recunoscut că a conspirat cu GRU. Ioniță, Pancea, Pletos și Radu au fost demiși sau scoși pe tușă pentru contacte nepermise cu ofițeri GRU. Măgureanu era considerat "un punct de interes” pentru unitatea anti-KGB din România, ca urmare a presupuselor sale relații cu sovieticii. Deletant (1995), pp 92-93, 283. Vezi și interviul televizat cu Măgureanu și fostul director SIE Ioan Talpeș la Realitatea TV, București, 21 august 2008, ora 22.58.

62 Doicaru a fost identificat ca agent sovietic în ancheta DSS de după dezertarea lui Pacepa, în 1978. Aceeași anchetă a conchis că Iosif, Caraman și Pacepa erau agenți sovietici. În 1988, Doicaru a fost prins în flagrant delict, într-o întâlnire clandestină cu un agent GRU. Transcrierea nr. 111 din 12 iunie 1994 (continuare a audierii general-locotenentului Victor Neculicioiu) în Arhiva Senatului României, București, pg. 11; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în Romania, București, Rao, 2005, volumul 4, partea a II-a, pg. 128. Audierile din Senatul României nu au fost date publicității niciodată. Până la momentul tipăririi acestui volum, primul raport coordonat de senatorul Sergiu Nicolaescu a ajuns în presă, iar acum este postat (în română) cu titlul Raport Privind Acțiunile Desfășurate în Revoluția Din Decembrie 1989 (I) la http://www.ziaristionline.ro/2013/01/29/ce-ascundea-sergiu-nicolaescu-sub-presul-revolutiei-un-ofiter-de-informatii-rupe-tacerea-raport-privind-actiunile-desfasurate-in-revolutia-din-decembrie-1989-i/.

63 Doicaru a fost mutat la Ministerul Turismului.

64 Doicaru a fost înlocuit cu Alexandru Dănescu.

65 Ion Stănescu a fost înlocuit cu Emil Bobu în 1973 și, doi ani mai târziu, acesta din urmă a fost înlocuit de Teodor Coman, care și-a pierdut postul pe fondul scandalurilor cu Pacepa și Militaru.

66 Teodor Coman a deținut funcția de ministru de Interne și pe aceea de șef al DSS în perioada 1975-1978. Când Postelnicu a fost numit șef al DSS, George Homoștean a devenit ministru de Interne.

67 Dosar privitor la problemele rezultate din materialele referitoare la colonelul Constantin Iosif, Ministerul de Interne, DSS, 22 iunie 1979, strict secret în ASRI, Fondul D, dosarul 11200, vol. 2, f. 51-52; Pelin (1997), pg. 279. În dosar se menționează că Iosif a acționat pentru distrugerea documentelor împreună cu colonelul Teodor Dorobanțu și maiorul Spătaru "în secret, în spatele ușilor închise”, fără a respecta procedurile standard sau a obține autorizațiile necesare.

68 Pelin (1997), pg. 207.

69 Ibid.

70 Înlocuitorul lui Dănescu a fost Romulus Dima.

71 BstU, MfS, Abt. X, S 3-56; Herbstritt și Olaru (2005), pg. 319. În Hebstritt și Olaru nu apare numele ofițerului, ci doar gradul său (general-maior). Colaboratorul lui Pacepa în "Afacerea Peregrinii” fusese generalul-maior Eugen Luchian. Acesta din urmă a fost condamnat și a făcut opt ani în închisoarea din Aiud. Caraman, și el cu grad de general-maior, era încă influent în România în perioada în care a fost publicat volumul lui Herbstritt și Olaru, fiind consilier pe probleme de securitate al unui fost prim-ministru român. Doicaru a rămas în Ministerul Turismului până ce a fost surprins într-o întâlnire clandestină cu agenți KGB în Parcul Herăstrău din București, în 1988.

72 Problema depășea sferele DIE, dat fiind că ofițerii DSS erau transferați în mod regulat între posturi din cadrul informațiilor externe și al securității interne, așa cum se întâmpla cu omologii lor din celelalte țări ale Blocului comunist.

73 Vezi, de pildă, interviurile din John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceaușescu, London, Hutchinson, 1991, pp 124-125.

74 Pleșiță nu era o simplă gardă de corp. El a condus Direcția de Securitate și Gardă a DSS.

75 Raportul generalului-maior Neagu Cosma cu privire la dezorganizarea din cadrul DGIE și la metodele de lucru ale celor doi comandanți, Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa, 15 septembrie 1978, Documentul 107 în Țăranu (2009), pp 202-203; ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 3447, vol. 6, f. 218-228.

76 Ordinele puse în aplicare în 1973 de Doicaru, Pacepa și Caraman trecuseră contrainformațiile externe în subordinea DIE și "anihilaseră practic orice posibilitate de control al activității organelor de informații peste graniță”. Cel mai important în acest sens este ordinul nr. 000235 / 73. CNSAS, fond documentar, dosar nr. 3447, vol. 1, f. 269-290; Rezumat al principalelor concluzii ale comisiei de anchetă în urma investigațiilor asupra contextului care a facilitat dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, Documentul 131, Țăranu (2009), pg. 425.

77 Vezi interviul lui Nicolae Pleșiță luat de Ion Patrichi în Lumea Liberă, în Oprea și Patrichi (2004), pp 20-21.

78 Ibid.

79 Ancheta, în cadrul căreia au fost audiați peste 500 de ofițeri și care s-a soldat cu mai mult de 2 500 de rapoarte, a scos la iveală numeroase operațiuni executate "fără aprobarea organelor de partid” și i-a identificat pe Pacepa și Doicaru ca fiind responsabili pentru subminarea misiunii DSS în afara granițelor, "promovând corupția” în cadrul DSS și în rândul conducătorilor de partid și de stat, "compromițând” politica externă a României și "contribuind la degradarea imaginii României în străinătate” timp de peste  un deceniu. Țăranu (2009), pg. 29.

80 Caracterul măsurilor adoptate în urma fugii lui Pacepa este încă aprig contestat de ofițerii Securității în funcție la vremea respectivă. Spre exemplu, măsurile punitive luate de Dima și Postelnicu împotriva personalului, dar și faptul că au numit membri de partid fără pregătire în posturi care ar fi trebuit ocupate de profesioniști din domeniul informațiilor sunt considerate ca fiind o cauză importantă a valului de dezertări din perioada 1978-1984. Utilizarea în România a modelului KGB al "colegiilor”, în care organele de securitate operau sub o conducere colectivă, a conferit credibilitate pretențiilor lui Pleșiță de a-și crește influența. În calitatea de șef al unui departament al Securității – cel care se ocupa de protecția instituțiilor de partid și de stat și de paza liderilor partidului – cuvântul său avea o greutate considerabilă în cadrul consiliilor Securității statului.

81 Tim Weiner, Legacy of Ashes: The History of the CIA, New York, Doubleday, 2007,  pg. 417. Informația a fost oferită de liderul informațiilor cubaneze în Cehoslovacia șefului diviziei CIA din Viena.

82 Deși a fost tratată cu tot protocolul cuvenit și a fost condusă într-un tur al clădirii și al serviciilor în cursul vizitei sale neanunțate la Centru, Elena Ceaușescu s-a simțit jignită de faptul că nu li s-a ordonat tuturor angajaților să renunțe la activitățile lor de moment, să se reunească în aulă și să-i prezinte un raport oficial cu privire la activitatea Centrului (lucru care ar fi necesitat un ordin din partea superiorilor). Pretextul inventat al incidentului sugerează că Elena căuta deja motive pentru a închide Centrul.

83 Spre deosebire de celelalte țări membre ale Pactului de la Varșovia, România a renunțat la instituția "ofițerilor politici” de carieră ce operau aidoma unor câini de pază pe lângă armată. Vezi discuția despre transformarea Direcției Politice Centrale în Consiliul Politic Superior și despre impactul său asupra orientării și a parcursului ofițerilor de carieră în capitolul 8 al acestui volum.

84 Interviu cu generalul Ioan Talpeș, 15 mai 2002.

85 Fostul ambasador american în România, Roger Kirk, și fostul diplomat român Mircea Răceanu remarcau că, în 1985, Elena Ceaușescu percepea deja în mod manifest SUA ca fiind ostile și spera să elimine "influența americană asupra soțului ei și asupra poporului român”. Roger Kirk și Mircea Răceanu, Romania vs. the United States: Diplomacy of the Absurd 1985-1989, Washington D.C., Institutul pentru Studiul Diplomației, Universitatea Georgetown, 1994, pg. 59. Eforturile de consolidare a legăturilor româno-americane pe care Ceaușescu le-a depus în a doua jumătate a anilor 1980 au fost astfel contrabalansate în mod direct de cele ale soției sale și ale anturajului ei, ceea ce a făcut ca schizofrenia aparentă a regimului politic din România să devină cât se poate de reală.

86 Conflictul DIE – DIM, în care DIE intenționa să dobândească un control deplin asupra tuturor rapoartelor și informațiilor externe, care să desființeze operațiunile serviciului militar de informații în străinătate, este descris în Watts (2010), pp 555-556.

87  Ion Dohotaru, coordonator, Direcția Informații Militare. Între ficțiune și adevăr, București, 1994, pg. 148.

88 Supplementary Annex to the Material "Operative review survey of the R.S.R.,” 27 septembrie 1978, BStU, MfS, HA II 18663, S. 223-226; Herbstritt și Olaru (2005), pg. 337.  Nimic din toate acestea nu a fost publicat de partea americană, serviciile de informații militare din SUA fiind printre cele mai reținute din lume. Stasi raporta că "nu posedă informații” care să confirme dacă planificata întâlnire dintre generalul Dumitru și generalul Thompson avusese loc. Generalul Thompson a fost locțiitorul șefului Statului Major pentru Informații din armata SUA în perioada 27 aprilie 1977 – 1 noiembrie 1981.

89 Dohotaru (1994), pp 148-149. Pelin face afirmația greu credibilă că Pacepa, printre alții, susținuse numirea inițială a șefului DIM, generalul Dumitru, în 1963, afectând astfel reputația generalului 15 ani mai târziu. În 1963 însă, DSS avea o influență redusă în interiorul armatei, iar Pacepa era cel care se ocupa de spionajul tehnologic în Germania. Oficial, Dumitru a fost demis fiindcă ar fi avut o relație sentimentală cu una dintre subordonatele sale, un motiv care a devenit credibil doar ca urmare a războiului pentru controlul serviciului, dus de Elena Ceaușescu. Postul său începuse deja să se clatine din cauza trădării generalului Militaru în luna martie a aceluiași an, cu toate că DSS, nu serviciul militar de informații, era responsabil pentru activitatea de contrainformații în cadrul armatei.

90 Deși a primit informații despre pregătirea unor demonstrații populare în ajunul Revoluției, Dinu a ales să plece în vacanță. Pentru versiunea sa privind  evenimentele, vezi viceamiralul (în rezervă) Ștefan Dinu, Condamnat la discreție, București, Neverland, 2009.

91 Dohotaru (1994), pg. 150. DIE a fost asistată în acest proces de securitatea militară (de fapt, Direcția a IV-a a Securității), care avea ca țintă ofițerii români. Ofițerii din Direcția a IV-a al forțelor terestre erau "militari” numai în virtutea găzduirii lor în sediul Ministerului Apărării Naționale și a uniformelor purtate, majoritatea nefăcând măcar serviciul militar. În cadrul forțelor aeriene, mult mai tehnice, Direcția a IV-a fusese nevoită să recruteze din rândul personalului de specialitate– de pildă, piloți – pentru a fi eficientă, astfel că avea un grad de sofisticare mai ridicat.

92 Vezi, de pildă, Catherine Lovatt, "Women in Politics: The Legacy of Elena Ceaușescu,” Central Europe Review (București), vol. 1, nr. 3 (12 iulie 1999); Cornelia Les, "The Emergence of Elena Ceaușescu’s Cult,” Journal of the International Students of the History Association (Budapesta), vol. 36, nr. 3 (2001).

93 Dohotaru (1994), pp 238-239.

94 Președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de Stat Major din SUA (Joint Chiefs of Staff – JCS), generalul John Vessey Jr., a vizitat Bucureștiul în primăvara anului 1985. România a fost singura țară comunistă vizitată vreodată de un președinte al JCS în timpul Războiului Rece. În 1986, ministrul Apărării Naționale, generalul Vasile Milea, a răspuns printr-o vizită la Pentagon, la invitația generalului Vessey. (În calitate de șef al Marelui Stat Major, generalul Ion Coman, vizitase SUA în 1975 și 1976.) În februarie 1988, o delegație militară a Inițiativei de Apărare Strategică din SUA s-a deplasat la București pentru a-i informa pe români cu privire la acest proiect (Strategic Defense Initiative – "Războiul Stelelor”). România a fost singurul membru al Pactului de la Varșovia care a beneficiat de un astfel de briefing. Partenerii "în strânsă cooperare” au atacat SDI pe motivul că ar fi o măsură agresivă.

95 Report on Pacepa Desertion (1978), BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt și Olaru (2005), pg. 317. Sublinierea apare în original.

96 Report on the Meeting Between SED General Secretary E. Honecker and L.I. Brezhnev in the Crimea, 25 iulie 1978, Document 8 în "U.S.-Soviet Relations and the Turn Toward Confrontation, 1977-1980 – New Russian & East German Documents,” CWIHP Bulletin, nr. 8/9, (iarna 1996), pg. 123, CWIHP.

97 Ibid.

98 Information on Conversation of the Secretary General of the CC CPSU (Leonid I. Brezhnev) with the Bulgarian Head of State (Todor Zhivkov) in Crimea, 14 august 1978, pp 8-10, 15-17; CSA, Sofia, Fond 378-B, Dosar 495, și BCP Politburo Resolution and Information on the Conversation of the Bulgarian Head of State (Todor Zhivkov) with the Secretary General of the CC CPSU (Leonid I. Brezhnev) in Crimea, 9 august 1981, CSA, Sofia, Fond 1-B, Arhiva 67, Dosar 405, pp 13-14, ambele în Baev și Locher (2003), PHP.

99 Baev, "The Crimean Meeting of the Warsaw Pact’s Countries’ Leaders,” pg. 4, în Baev și Locher (2003), PHP.

100 Patrick Moore, "Hua Kuo-Feng in Romania,” RAD Background Report/187, 24 august 1978a, OSA, Caseta 116, Dosar 8, Raport 24, pg. 4.

101 Românii au folosit prima dată termenul "imperialist” cu referire la comportamentul URSS în cursul invaziei sovietice în Cehoslovacia, în 1968. Vezi, de pildă, Proces verbal al întrunirii Comitetului Executiv al Comitetului Central al PCR privitor la situația din Cehoslovacia, 21 august 1968, ANIC, fondul CC al PCR / Cancelarie, dosar nr. 133 / 1968, ff. 6-26. Vezi și Retegan (2000), pp 211-225. În 1975, Ceaușescu l-a reasigurat pe președintele american Gerald Ford că "nu aveți motive să vă supărați când oamenii încep să vorbească pe un ton antiimperialist, dat fiind că acestea sunt chestiuni cu aplicabilitate largă”. Memorandumul convorbirii, București, 2 august 1975, 19.00-20.10, Documentul 36, Foreign Relations 1969-1976, Volume E-15, Documents on Eastern Europe, 1973-1976, Departamentul de Stat al SUA. Henry Kissinger remarca accentul pus de Ceaușescu pe faptul că SUA nu era prima țară la care se gândea România atunci când folosea termenul "imperialism”. Henry Kissinger, Years Of Renewal, New York, Touchstone, 2000, pg. 662.

102 Memorandum of Conversation, Washington, 21 aprilie 1973, 11:50 a.m.-12:40 p.m., Document 26 în Foreign Relations of the United States, 1969–1976, Volum E–15, Partea 1, Documents on Eastern Europe, 1973–1976, pp 5-6

103 Printre influenții săi partizani s-au numărat agentul special FBI Wayne A. Barnes; ziaristul și fostul consilier al șefului de personal de la Casa Albă Alexander Haig, Michael Ledeen; jurnalistul Newsweek Arnaud de Bourchgrave; analista Juliana Pilon de la Heritage Foundation; politologul Vladimir Tismăneanu; jurnalistul Radio Europa Liberă Nestor Rateș; scriitorul și fostul disident  Dorin Tudoran; ziariștii Sorin Roșca Stănescu și Dan Pavel. Vezi, de pildă, https://rowman.com/ISBN/9781566637619.

104 Daniel N. Nelson, "Eastern Europe and the Non-Communist World” în Stephen Fischer-Galati, editor, Eastern Europe in the 1980s, Boulder, Westview, 1981, pg. 216.

105 Vezi, de pildă, Tismăneanu (2003), pp 187-188; Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania Since Communism, London, Hurst & Co, 2005, pp 158-159; Tom Gallagher, Outcast Europe: The Balkans 1789-1989: From the Ottomans to Milosevic, Amsterdam, Harwood Academic Publishers, 2003, pp 237-241.

106 Funderburk (1987), îndeosebi capitolul al treilea, "Romanian Foreign Policy: The Myth of Independence”, pp 39-54. Vezi și Reagan (2007), pp 547-548.

107 Extras din Cartea "Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece”, Editura Rao, Bucuresti, 2013 

108 Sursa: Ziaristi Online

109 Foto: Bursa

110 See also: LarryLWatts.blogspot.com