Micaela Ghițescu, fostă deținută politic, traducătoare și redactor-șef al publicației „Memoria”, a dezvăluit, pe fondul scandalului creat de cercetătorul CNSAS Mădălin Hodor, membru GDS și colaborator al "22”, că în urmă cu doi ani cunoscuta publicație „a gândirii arestate” a întâmpinat un act de cenzură la adresa istoricului Ioan Aurel Pop.

 

„O persoană foarte importantă și foarte cunoscută în întreaga țară, o persoană cu puternice conexiuni politice” a sunat-o cu doar o zi înainte de a trimite revista la tipar și a somat-o să elimine un pasaj cu privire la Lucian Boia dintr-un text al istoricului Ioan Aurel Pop, în prezent președintele Academiei Române. Din același registru aberant al cenzurii de tip comunist, un extras fulminant despre Lucian Boia, dintr-o carte a reputatei cercetătoare a fenomenului comunist Catherine Durandin, a fost complet eliminat din cadrul unui material publicat de ziarul „Adevarul”. Durandin este expertă a Ministerului Apărării de la Paris și Cavaler al Legiunii de Onoare a Republicii Franceze. Fragmentul a fost publicat și de ActiveNews la data lansării cărții „România mea comunistă” de către Durandin dar nimeni nu putea să-și imagineze că acesta va provoca o asemenea decădere a jurnalisticii de limbă română din România de la standardele sale etice pe care pretinde că le apără. Codul Deontologic și de Conduită al jurnalistului „Adevărul", afișat pe site-ul publicației, subliniază chiar în deschidere că „Potrivit Constituției României, libertatea de exprimare a opiniilor este garantată. Cenzura de orice fel este interzisă (Articolul 30). De asemenea, dreptul presei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”. Cu toate acestea, fostul ziar Scânteia a practicat o cenzură la drumul mare.

 

Cum o astfel de situație excepțională nu putea fi decât impusă de presiunea unei alte „persoane foarte importante” prietene cu Lucian Boia și cum la „Adevărul” se remarcă drept blogger eseistul Andrei Pleșu, putem crede că numai influența unui astfel de personaj putea duce la încălcarea dură a propriului Cod Deontologic cât și a Constituției României de către editorii „Adevărului”. Mai ales când în pasajul cenzurat se vorbea despre presupusa colaborare a lui Lucian Boia cu Securitatea regimului comunist. În plus, autoarea mai afirmă și că un membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, ulterior implicat în Afacerea Imprimeria cu Guvernul Năstase și apoi membru al Comisiei Tismăneanu, a fost omul Securității: „Am fost șocată atunci când am fost alertată – în scopul de a fi protejată – de serviciile noastre de informații franceze. A fost o întâlnire, la o cafea, apoi la un prânz în oraș, pentru a confirma dezvăluirea statutului lui Mihnea Berindei, trimis în Franța de Securitatea românească, pentru a „penetra” grupurile militanților pentru drepturile omului. În timp ce-mi scriam memoriile, am cerut o întrevedere la Serviciile noastre, iar informația mi-a fost confirmată pentru a treia oară. Vă puteți da seama că informația asta m-a tulburat profund”, afirmă experta Ministerului Apărării Franței. 

„Tocmai fiindcă nu m-am născut ieri, accentul pe care așa-zisa dezvăluire a revistei 22 îl pune pe Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române, mă face să cred că suntem martorii unei tentative de discreditare a acestuia. În realitate, doar un naiv n-ar remarca faptul că momentul apariției acestui articol a fost corelat, inevitabil, cu alegerea lui Pop la conducerea Academiei” a declarat Micaela Ghițescu, fostă deținută politic, traducătoare și, din 2003, redactor-șef al publicației „Memoria – revista gândirii arestate”. În plus, aceasta a mai dezvăluit pentru PSnews că, în urmă cu doi ani, cunoscuta publicație a întâmpinat un act de cenzură. Distinsa doamnă octogenară a fost telefonată de ”o persoană foarte importantă și foarte cunoscută în întreaga țară, o persoană cu puternice conexiuni politice”, care i-a solicitat „cu vehemență și în mod repetat” să scoată din revista care urma să fie trimisă la tipar a doua zi un pasaj critic referitor la Lucian Boia dintr-un articol al istoricului Ioan Aurel Pop în apărarea lui Eminescu. Consultând textul publicat în 2016 – sub titlul Eminescu și Transilvania - cu cel original al profesorului Ioan Aurel Pop, rostit de Ziua Culturii Naționale, am descoperit că pasajul vizat se referea la editura Humanitas unde publică Lucian Boia, de unde am dedus că cel care a silit-o pe Micaela Ghițescu să cenzureze „Memoria” a fost chiar Gabriel Liiceanu. Informația ne-a fost confirmată pe surse. „M-am tot întrebat cum de a aflat personajul cu pricina – care, repet, este foarte important și foarte cunoscut în România – de faptul că revista Memoria urma să publice a doua zi acel articol? Din acel moment – având în vedere calibrul personajului care mi-a telefonat –, mi-am dat seama că Ioan Aurel Pop a stârnit nemulțumiri în niște medii care nu vor pregeta să-i facă probleme și pe viitor. Iată că nu m-am înșelat deloc”, a declarat Micaela Ghițescu. „N-am circumstanțe atenuante, dar am remușcări pentru că am acceptat un act de cenzură care chiar nu-și avea locul”, afirmă distinsa doamnă.

„Adevărul” cenzurat - Lucian Boia: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin” 

Fragmentul de mai jos a apărut inițial în Adevărul, dar, deși a fost eliminat fără nici o explicație de la sursă, am reușit să-l recuperăm doar pentru că fusese preluat integral de Gazeta de Cluj:

Catherine Durandin, Mai 1980: „Am ajuns la București cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenușie cade peste pista cenușie a acestui aeroport militarizat. (…) Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în fața biroului de informații. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt și solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna și se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute” în cercetările mele. Trebuie să mă însoțească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute”. L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. (…) 

A fost o lună în care am fost însoțită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoțea la biblioteca Academiei, se așeza lângă mine, verifica fișele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârșitul după-amiezii mă însoțea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, știam organizarea fișierelor, ca și drumul până la hotel, și că venisem ca să-mi verific sursele și să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-și conștiincios sarcina. (...)

Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârșitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la stația din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, și am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineața, i-am povestit această mică aventură și Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la stația de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greșeală, datorată neatenției.

Au fost zile lungi și, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Șerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o țigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin”, i-a spus lui Șerban. (...)

Prezența ghidului meu mă umilea. Îl simțeam, la rândul lui plictisit și încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulțumindu-i la nesfârșit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-și făcea datoria!” („România mea comunistă”, traducere Doina Jelea, Editura Vremea, 2018)