Prima dimineață fară facebook a fost la fel de tristă ca cea fără cofeină, pe care am trăit-o în urmă cu câțiva ani, dar au urmat câteva revelații, care au făcut sevrajul din prima zi fără facebook ceva mai suportabil.

Ziua 1- Socializarea care înstrăinează

Încep cu știrea zilei, cum că joi după amiază nu a mai funcționat facebook-ul în câteva țări, inclusiv în România. M-am bucurat un pic, recunosc, dar nu ca de răul altuia, cum s-ar spune, ci la gândul ce bine ar fi dacă s-ar termina pentru totdeauna cu această nebunie, numită lume virtuală, care a pus stăpânire pe mintea noastră.
În rest, liniște și pace, doar că îmi vin în minte argumente foarte pertinente împotriva deciziei de a renunța la facebook. Nu este momentul potrivit! Sigur că niciodată nu este momentul potrivit pentru a renunța la o dependență, doar vin sărbătorile, cum să petrec de Paști fără să postez o urare pe facebook? Cu siguranță, minunată lume virtuală o să fie mai săracă fără să știe unde o să ne petrecem noi sărbătorile, cât de frumoase vor fi fost vopsite ouăle și ce am mai citit în minivacanța care o să urmeze. Ca să nu mai zic de incredibila ipoteză de a trece de alegerile din luna mai fără posibilitatea de a-mi expune public buletinul de vot, metaforic vorbind. 
Azi am anunțat rudele și câțiva prieteni apropiați că am renunțat la facebook. Pe undeva, regret că am dispărut brusc din spațiul virtual, dar dacă mă apucam să-mi fac publică decizia, sigur nu mai aveam curaj să o pun în aplicare. Cu această ocazie, mi-am dat seama că m-am bazat pe permanența facebook-ului și nu am avut grijă să fac rost și de telefoanele unor oameni pe care știam că îi găsesc în lista mea, în caz de ceva. Acum, suntem blocați în lumi diferite, ei într-o  bulă virtuală, eu proaspăt revenită cu picioarele în lumea reală, care, apropo, e chiar foarte interesantă, totul e să mai avem ochi și pentru ea.

Totuși, mi-am făcut timp și am scos dintr-un telefon vechi zeci de numere, uitate acolo de ani de zile. Mi-am amintit că bunica aveam o agendă de telefon, un carnețel mic cât o palmă, în care avea trecute toate contactele strânse într-o viață de om. Iar eu am zeci, poate sute de numere de telefon, într-o agendă devenită atât de impersonală, încât în multe cazuri îmi este dificil să-midau seama căror oameni aparțin aceste numere și în ce contexte ne-am întâlnit.

Dacă ieri am adormit cu gândul că de atâta socializare virtuală ne-am înstrăinat de tot unii de alții, revelația de azi a fost că ce bine ar fi ca golul lăsat de facebook, pentru că efectiv simți că îți lipsește ceva, să fie umplut cu ceva cu rost. Deocamdată înțelepciunea este doar teoretică, nu am puterea de a o pune în practică și pierd pe net cam la fel de mult timp ca cel petrecut înainte pe facebook. Am ajuns până acolo încât mă gândeam să-mi instalez Instagram pe telefon, noroc că nu am dat, încă, curs acestei tentații.

Încă persistă senzația că acest embargou autoimpus să se termine cât mai repede și să intru să-mi vizitez mica mea bulă de facebook. Între timp, cred că mi-am verificat mail-urile, că am două, cam de vreo 50 de ori și am citit cu mare bucurie toate reclamele primite acolo, pe care până acum le tratam ca pe niște spam-uri lipsite de importanță. 

Tot uitându-mă la și prin telefon, am găsit o glumiță salvată de la cineva care primise zeci de like-uri pentru ea, ceva de genul: îmi place când plouă, că și dacă nu mi-ar plăcea, tot ar ploua. Și când mă gândesc cât m-a amuzat când am citit-o prima dată...Da, știu, sunt vulpea care nu ajunge la struguri...