Sute de prieteni, prestigiu social, distracție nesfârșită, toate acestea fac din facebook un loc perfect, de stau și mă întreb cum de nu s-a gândit însuși Dumnezeu să creeze o astfel de lume.

Ziua 4 – Dincolo de facebook, lumea reală devine o insulă (duminică)

Departe de facebook, abia acum am consțientizat că totul se întâmplă acolo, spațiul virtual uimitor care adună la un loc evenimente, păreri, sfaturi, rețete culinare, prieteni, știri, promoți, recomandări.

În aceste câteva zile, în care am rezistat eroic și am stat departe de ispita asta virtuală, am citit tot felul de publicații online, ziare și agenții de presă, și tot am impresia că habar nu am ce se mai întâmplă în lume.
Plus un sentiment brusc de însingurare, de parcă am rămas singură pe lume. Comparativ cu spațiul online, lumea reală devine o insulă. Constat că încerc de bună voie de mă autoexilez în această insulă. Dar ce să vezi? Pe această insulă am descoperit o ființă minunată, care se bucură enorm că m-am întors din această lume matrixială în lumea materială: copilul meu!

Pentru copilul meu scriu acest jurnal, ca peste ani, când o să citească aceste rânduri, să înțeleagă de ce o să încerc să-l țin departe de această lume virtuală.

La câteva ore distanță de la aceste rânduri scrise dimineață, eram gata să întrerup exilul și să amân această aventură pentru o dată ulterioară când o să fiu mai pregătită. Citesc văicăreala din urmă și mă întreb dacă are vreun temei sau doar mă alint? Cum să nu aibă, din sute de prieteni virtuali, abia 3-4 dacă au reușit să renunțe la facebook și doar doi dintre ei nu s-au mai întors niciodată acolo.

Ziua 5 (luni)

E Săptămâna Mare, timpul potrivit pentru a ne aduce aminte cine suntem și cine am vrea să fim.
Am rămas cu tendința de a gândi în postări. Nici nu știu cum să explic asta, dar după 10 ani de facebook mintea pare că s-a specializat în a transforma gândurile în fraze scurte, numai bune de postat.

Cred că facebook-ul are deja rădăcini adânci în mintea mea și, probabil, o să-l port cu mine multă vreme de acum înainte, indiferent de care parte a logării mă voi afla. Important e că încă nu am abandonat lupta. Zilele astea reprezintă un record absolut pentru mine, nu cred că am avut nici măcar o zi în ultimii ani în care să nu semnez condica virtuală. 

Acum sunt mai mult demoralizată și nici încredere prea multă nu mai am că voi continua acest drum, care nici nu știu măcar unde mă duce, dar, de dincolo de timp, o voce îmi șoptește încurajator: niciodată nu e prea târziu să pui început bun!

Pe seară, am parcurs un drum cam de 7 minute spre casă în aproape o oră. Am vorbit cu toți vecinii care își plimbau câinii, cu vânzătoarea de la patiserie, ieșită în pragul magazinului să fumeze, cu o bunică pe care o știam din parc. Cred că mă transform în  pensionarul care vorbește cu oricine la coada la ghișeu, dar trebuie să înlocuiesc cu ceva lista virtuală de prieteni, pe care tocmai am pierdut-o undeva într-o bulă iluzorie.