M-am împiedicat exact la aniversarea de o săptămână, dar m-am ridicat și am pornit spre drumul care duce spre realitatea aflată nu la un click distanță, ci la la o simplă deschidere de ochi.

Ziua 6 (marți)

Cred că mai am puțin și regăsesc liniștea de care se bucura bunică-mea în urmă cu aproape 100 de ani, când comunicarea nu atinsese încă viteza gândului, iar omul se mai bucura, încă, de bucuria așteptării, a dorului și a curiozității.

Acum le știm pe toate, și nimic, suntem cu gândul oriunde vrem, și practic nicăieri. Ne bucurăm de timpul câștigat și ne pierdem timpul primit în dar făcând nimic.

Mă bucur că nu am mai avut răgazul de a scrie în jurnal de-a lungul zilei, e un semn bun, că nu se poate, totuși, să uiți de ceva gândindu-te mereu la ceea ce pare că a devenit permanența gândurilor tale. 
În rest, mai am puțin și o să încep să citesc peste umărul oamenilor care-și citesc facebook-ul în autobuz, pare o soluție onorabilă de a arunca un ochi în grădina secretă din orașul interzis.

Ziua 7 (miercuri)

Am sărbătorit prima săptămână fără facebook așa cum se cuvine, făcându-i o scurtă vizită, care a ținut cam 5-6 ore.
Și nu am intrat în cont noaptea ca hoții, ci la prima oră, ca disperații. Partea bună este că acum mi-am dat seama că nu are rost doar să dezactivez contul, ștergerea lui e unica soluție. Pe urmă, trebuie să recunosc, că m-am bucurat enorm de această vizită. Ăsta e adevărul, nu am cum să-l ne g. Vizita asta scurtă a avut efectul unui c hiștoc de care dai când te lași de fumat.

De data asta mi-am anunțat oficial plecarea și mi-am luat la revedere de la prietenii mei, pe care sper să-i aud și să-i întâlnesc în viața reală cât mai des. Am făcut schimb de numere de telefoane și de adrese de mail, având strania impresie că parcă demisionez de undeva.

De acum, s-a resetat cronometrul , trebuie să treacă iar 30 de zile până la ștererea definitivă a contului. Sper să nu mai întrerup clepsidra prin care se scurge timpul evadării mele din lumea virtuală.