ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Ieri a venit vestea din SUA că mumia agentului sovietic Ion Mihai Pacepa ar fi fost trimisă la incinerare, după ce a decedat de Covid pe 14 februarie a.c.. În realitatea, Pacepa este mort de cel puțin de 8 ani, după cum a demonstrat Cotidianul în 2013, când a infomat că o instituție a statului român a solicitat să se facă o minimă probă a existenței lui Ion Mihai Pacepa pentru a i se putea înmâna pensia pentru care se zbătuse avocatul lui în instanță. Proba nu a mai venit niciodată. Mai mult, ziaristul veteran Dumitru Constantin observa atunci: „Pacepa-viu? Cineva scria că, prin 2006-2007, ar fi auzit pe o casetă vocea lui, însă mixajul era atât de grosolan făcut încât sărea în ochi de la o poștă și te făcea să te întrebi automat cui prodest?”. Răspunsul îl știm. Cei care nu îl cunosc și doresc să-l afle, au ocazia acum.

Într-o analiză excepțională, publicată de revista Contemporanul cu ceva timp în urmă, profesorul Theodor Codreanu explică pentru cercetătorii și istoricii posterității sistemul, instrumentele și mecanismele de reocupare a României după decembrie 1989 și, în special, după decembrie 2004, când rețeaua post-sovietică reprezentată de personaje ca Pacepa, Tismăneanu, Pleșu, Liiceanu și Patapievici a reușit să reacapareze instituțiile puterii din România, de la cele cu care se poate mutila cultural, aproape iremediabil, o națiune, până la cele de forță, prin capcanarea „comandantului suprem”, președintele țării, Traian Băsescu. Am fost unul dintre cei care am încercat să explic public și personal loviturile pe care le dădea gașca respectivă României, folosindu-se de Traian Băsescu. Din păcate, în zadar. Folosindu-se de analizele și dezvaluirile din lumea serviciilor secrete ale unor specialiști în informații, ca generalul (r) SRI Aurel Rogojan și expertul american Larry Watts, profesorul Theodor Codreanu merge mai departe, reușind să ajungă la chintesența problematicii, dintr-o perspectiva eshatologică. Cine sunt aceste personaje, cameleoni ai tuturor uniformelor, profitori ai tuturor regimurilor, artizani și fideli ai doctrinei andropoviste, i.e. kaghebiste, de "rebrănduire” a comunismului în "neoconservatorism”, "bolșevici anticomuniști”, cum ii denumea Nicolae Breban? Și ce vor, în fond, aceste cârtițe, de la România? Aflați din analiza profesorului Theodor Codreanu:

Motto: "Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-⁠a și produs actul de „condamnare a comunismului”, însușit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul președinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noștri, promotori incorigibili și de neoprit ai nimicirii României.”

HICLENIILE LUI PACEPA

Am fost ispitit să-mi intitulez următoarele reflecții Pacepa nu este un trădător. Cu imediata adăugare: pentru că n-a avut niciodată de a face cu poporul român! Totuși el s-a născut în București (la 28 octombrie 1928), într-o familie de muncitori de naționalitate română (părinți, Sanda și Mihai Pacepa – Nota red.: conform altor informatii, acestia nu ar fi, totusi, romani) și, vrând-nevrând, destinul i-a fost legat de istoria românilor, chiar dacă o viață întreagă inima i-a bătut pe la porțile Kremlinului, iar, mai apoi, ale Washingtonului, după ce făcuse decenii întregi poliție politică (sunt voci care-l acuză de crime împotriva umanității, fapt confirmat și de decizia CNSAS din 24 martie 2011, conform căreia a fost „agent al poliției politice comuniste”!) și se înhămase într-o vastă rețea de escrocherii de contrabandă, pentru avantaje materiale, mizerie din care a scăpat prin fugă și trădare, avertizat fiind că peste ocean avea șanse să slujească la doi stăpâni care decideau soarta lumii în Războiul Rece. Un lucru e cert: că a slujit la trei stăpâni sau la patru (dacă punem, în cazul său, și Budapesta), ceea ce nu e lucru ușor, ba chiar cere „eroism” și infinită hiclenie, încât „legenda Pacepa” a sfârșit prin a se alimenta, în ochii naivei opinii publice, dintr-o dilemă grozavă: erou sau trădător?

Întrebarea dilematică a fost resuscitată, în 2013, prin invitația pe care i-a făcut-o directorul activ al I.I.C.C.M.E.R. (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), Andrei Muraru, probabil la insistențele lui Vladimir Tismăneanu (sau Radu Ioanid), (adevăratul stăpân al Institutului), fără ca directorului onorific al aceleiași instituții, Dinu Zamfirescu, să i se fi adus la cunoștință. Desigur, respectiva urgentă invitație în țară e semnul că legenda „eroismului” a început să scârțâie din încheieturi. Iar cu aceasta cineva a spus că va sfârși în scârțâituri sinistre și în prăbușire chiar capodopera de „istorie neorolleristă” care este Raportul Tismăneanu (autorul acestui straniu „raport” fiind el însuși unul dintre marii răsfățați ai hicleniilor[1] din istoria României!). Larry L. Watts consideră, îndrituit, că răspunsul la dilematica întrebare trebuie dată numai și numai de români: „Românii trebuie să se hotărască dacă dl. Pacepa trebuie să fie considerat «erou» sau nu. Nu mă interesează să îl numesc într-un fel sau altul, în afară de a sublinia că a lucrat pentru KGB și s-a comportat în acord cu scopurile și interesele sovietice.”[2] Și asta nu doar până la fuga în America, ci, mai ales, după aceea! Aici poate fi invocat și exemplul defectorului polonez Ryszard Kuklinski (cu toate că acesta n-a făcut poliție politică precum Pacepa!). Întrebat cum îl consideră pe Kuklinski, Adam Michnik a răspuns: poate erou al CIA, nicicum al Poloniei! Mă îndoiesc că Pacepa ar putea fi numit măcar așa.

Înclin să cred, de aceea, că nu este vorba de „trădare” în cazul Pacepa. Posibil să fie ceva mai mult, cum ne previne generalul de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, într-o conferință din 26 mai 2010, susținută la Oradea, sub titlul: Securitatea națională și cultul trădării la români. Afacerea Pacepa. În postmodernitate, trădătorii, în virtutea eufemismelor vehiculate de „corectitudinea politică”, se numesc „defectori”. Or, termenul românesc cel mai fidel pentru trădare, după d-l general Rogojan, este hiclenie, vechi de când lumea. El e folosit și de Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, pentru a da culoare și substanță arhetipului Hameleonul, cel mai pregnant personaj al hicleniilor din literatura universală de după Iago al lui Shakespeare.

Dar mai bine s-o luăm de la un capăt, acela al creării legendei „eroului anticomunist”.

Și eu am fost impresionat de faimoasa lui carte Orizonturi roșii, în 1987-1988, când am citit-o „clandestin”, fiindu-mi împrumutată de vecina Elena Holicov, profesoară de istorie, soția prestigiosului dr. chirurg Constantin Holicov. Ba, mi-am făcut extrase care coincideau, într-o măsură, cu atmosfera sufocantă, concentraționară, din romanul meu Varvarienii, care a fost condamnat să rămână o carte de sertar. Vizam, între altele, sistemul draconic de supraveghere a cetățenilor României de către Securitate. Era vremea când trebuia să duci, la sfârșitul sau începutul fiecărui an, probe cu fonturile mașinii de scris. Eu anticipam că „varvarianismul” va cuceri lumea întreagă, că Varvara/România este avangarda al cărei spirit va acoperi întregul glob și nu m-am înșelat. Sistemul de supraveghere a populației de către regimul Ceaușescu este, astăzi, o jucărie primitivă pe lângă deținerea controlului planetar de către marile puteri, care sunt atât de puține, încât până și „cancelarul de fier”, Angela Merkel este un biet pion la cheremul celor care interceptează și supraveghează tot. Așa că „fuga” lui Pacepa, în 1978, în Statele Unite, via Germania Federală, devine plasmă din plasma romanului Varvarienii, bietul general nefiind altceva decât un mesager al Marelui Duh, cel care l-a substituit pe Hristos după ce creștinismul a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei, începând cu Secolul Luminilor. Se putea altfel decât bezna erijându-se în „lumină”? De unde venea puterea iradiantă a Marelui Duh? Direct din țara Antihristului, de la seminaristul ortodox Djugașvili care i-a moștenit pe dioscurii Lenin și Troțki, Stalin rămânând ateul nr. 1 al lumii, iar Troțki, evadat în Occident, pentru ca să desăvârșească acolo contaminarea planetară. Între Lenin și Troțki stă arcul voltaic al celor patru stadii ale partidului comunist, stadii fixate de mentorul lui Mihail Gorbaciov, Iuri Andropov. Nu voi înceta să le reamintesc: 1) partidul își asumă deschis numele de comunist și ia puterea prin revoluție, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul și-l schimbă, dând impresia unei noi revoluții, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea și se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Mai mult, revine la putere sub masca anticomunismului. La capăt, te întrebi dacă nu cumva clișeul că democrația occidentală a câștigat Războiul Rece nu este cea mai hicleană iluzie a lumii de azi, dacă nu cumva adevăratul câștigător, la nivel doctrinar, este doar simbolic Iuri Andropov, care a văzut cu un ceas mai devreme că sistemul comunist nu poate supraviețui în hainele lui clasice, fiindcă de pe urma profetismului său au beneficiat marile carteluri și finanțele mondiale, adică aceleași care i-au finanțat lui Lenin revoluția bolșevică și cu care naivul Nicolae Ceaușescu s-a iluzionat că poate lupta, împovărând populația spre achita datoriile către FMI.

Mă întreb dacă nu cumva Ion Mihai Pacepa, ca mesager al Antihristului comunist, n-a parcurs, simbolic, drumul celor patru stadii, de la Moscova, la București, la Köln și la Washington. De altfel, el a mărturisit că a fost, într-un fel, discipol al lui Iuri Andropov, cu care s-a întâlnit și a cooperat. Acest fapt este deosebit de tulburător și de semnificativ, fiindcă istoria relațiilor dintre Moscova și Washington este aceea de la Brejnev la Gorbaciov, ultimul – elevul lui Andropov și omul providențial al desăvârșirii stadiale a comunismului, lăudat cu asupra de măsură de regele comunismului financiar și maestru al loviturilor de bursă, George Soros. De ce România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Nicolae Ceaușescu n-a putut intra în această ecuație cu patru necunoscute? Fiindcă cei doi lideri n-au putut ieși din altă ecuație, cea a istoriei naționale, marcată fundamental de relațiile cu Moscova, începând cu anul 1812, când s-a produs raptul Basarabiei, printr-o uriașă mistificare istorică. Incapabil să gândească din perspectiva „largă”, andropoviană, a comunismului, Nicolae Ceaușescu a „încremenit” într-o formă hibridă de comunism, numită, depreciativ, de ideologii kominterniști, dar și de cei actuali, național-comunism, o veritabilă struțo-cămilă, care a pariat pe independența națională, începând cu scoaterea armatei sovietice din țară, în 1958, cu Declarația din aprilie, 1964, a lui Gheorghiu-Dej, și continuând cu politica lui Nicolae Ceaușescu, ajunsă la apogeu în 1968, prin reacția față de invazia trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, dar și prin momentul crucial din 1978, când România a zădărnicit aprobarea noului Statut al Tratatului prin care Uniunea Sovietică își aroga, în caz de război, suprimarea suveranității celorlalte state și preluarea întregii puteri. Nu este deloc o pură întâmplare că tocmai la 28 iunie 1978 (26 iunie, după Watts, fiindcă nemții l-au ținut captiv 72 de ore înainte de a-l preda americanilor) s-a produs „defecțiunea” Pacepa, la scurt timp de la ratarea șansei istorice oferite de președintele Jimmy Carter lui Nicolae Ceaușescu, în aprilie, cu prilejul vizitei oficiale în S.U.A., aceea de a face un pas decisiv de la economia comunistă la aceea de piață, prin înscrierea industriei românești pe bursă. În noaptea de la Blair House, locul cazării delegației române, s-a decis destinul României, destin care a cântărit prin izbânda Cabinetului II, protectorul generalului Pacepa (și el prezent în delegație!), asupra Cabinetului I[3]. Atunci, din cauza vehementei opoziții a Elenei, Nicolae Ceaușescu a refuzat oferta președintelui american. Alarmată de perspectivă, Moscova a înțeles că este momentul să dea lovitura de grație rebelei Românii. În caz că Bucureștiul ar fi făcut cotitura istorică, părăsind sistemul, fusese pregătiră o invazie de felul celei din Cehoslovacia. Dar n-a mai fost nevoie, fiindcă absurdul puterii bicefale[4] instaurate în sânul partidului comunist și-a făcut efectul pe deplin. Cu toate acestea, România nu prezenta nici o garanție la Kremlin și în locul unei invazii s-a produs cutremurul la nivelul serviciilor secrete – fuga lui Pacepa.

Sunt trei ipoteze în legătură cu „defecțiunea” generalului: 1) cea oficială, din documentele juridice care l-au condamnat la moarte, pentru trădare, produsă din cauza corupției celui incriminat, care altă scăpare nu mai avea decât fuga din țară (între adepții recenți ai acesteia, și Stelian Tănase[5]); 2) cea personală, a condamnatului, menită să creeze legenda unui mare erou al subminării sistemului comunist dictatorial, în urma unei fulminante „iluminări” ideologice (Vladimir Tismăneanu[6] și comilitonii); 3) misiunea încredințată de Moscova de a da lovitura de grație politicii de independență a regimului Ceaușescu în sânul blocului sovietic, prin resuscitarea tezei României – „cal troian” al Kremlinului, teză lansată întâia oară de un alt „defector” care a reușit să înșele serviciile secrete americane, Anatoli Golițân (Larry L. Watts, Octavian Stelian Andronic[7] ș.a.). Cum mistificările, fundate pe crâmpeie de adevăr, au mai totdeauna câștig de cauză, Pacepa a scos o mare victorie din acestea, reușind, în cele din urmă, să „convingă” serviciile secrete americane (după un deceniu de „verificări educative”) și, bineînțeles, după 1989, și pe cei de la București, care i-au anulat condamnarea la moarte, i-au redat gradul de general, cu toate drepturile aferente, începând cu o pensie pe măsură și sfârșind cu restituirea averii confiscate în țară. Se vede de departe cum își onorează și-și răsplătește împărătește România trădătorii, așa încât titlul conferinței generalului Aurel I. Rogojan se arată pe deplin justificat. Comparați eroizarea și răsplata acordate lui Pacepa cu soarta care i s-a rezervat lui Paul Goma, care este condamnat să rămână apatrid, la Paris, bolnav și sărac, nerepus în drepturi, ba calomniat și acuzat de „antisemitism”, „reacționarism” și, culmea!, de fost agent KGB etc. Internetul însuși a devenit un vehicul al mistificărilor și minciunii, de vreme ce articolele de pe Wikipedia despre Pacepa sunt encomiastice, eroizante, pe când cele despre Paul Goma descriu în culori negre personalitatea marelui patriot și disident. Mai mult de atât, Pacepa, înconjurat de susținerea superlativă a unor ideologi precum Vladimir Tismăneanu sau a unor zeloși jurnaliști ca Sorin Roșca Stănescu, a devenit diriguitor din umbră al politicii românești postdecembriste, ca altădată alt cominternist trecut prin stadiile andropoviene, Silviu Brucan. Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-a și produs actul de „condamnare a comunismului”, însușit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul președinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noștri, promotori incorigibili și de neoprit ai nimicirii României. Altminteri, Raportul Tismăneanu (sub aparența „științificității”, croite din semiadevăruri) nu este întrecut decât de mistificările din Orizonturi roșii. Așa încât bătălia care se dă azi pentru repunerea în adevăr a personalității lui Paul Goma înseamnă, implicit, năruirea prestigiilor prefabricate, năruirea legendei eroismului pacepian și, odată cu el, a mașinăriei ideologice antiromânești care se ascunde în Raportul Tismăneanu. Iată de ce spiritele pro-Pacepa și pro-Tismăneanu sunt atât de încinse.

În Războiul Rece dintre cele două sisteme politice mondiale, Moscova a știut să-și creeze o vastă rețea de agenți secreți și de propagandă, având, în atare direcție, o certă superioritate față de Occident. Să amintesc doar de faimoșii „apostoli de la Cambridge”, recrutați din elita britanică: Kim Philby, Guy Burgess, Anthony Blunt, Donald Stuart Maclean, John Cairncross, care au adus servicii uriașe Moscovei. După cum demonstrează Larry L. Watts, în două masive cărți, România devenise excepția în sânul Tratatului de la Varșovia, după retragerea armatelor sovietice din 1958, ducând cunoscuta politică de independență națională, încât Bucureștiul ajunsese să fie tratat ca făcând parte dintre adversarii comunității socialiste, alături de China și NATO. În consecință, Moscova s-a slujit de foștii kominterniști, pentru a ține regimurile Gheorghiu-Dej și Ceaușescu sub control, recrutând, cu succes, și cadre mai tinere din serviciile secrete românești, profitând mai ales de instalarea puterii bicefale la București, între Cabinetele I și II. Echivalentul „magnificilor” de la Cambridge, păstrând proporțiile, a fost gruparea, tot din cinci, alcătuită din Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Constantin Iosif și Ion Stănescu (ultimul, folosit, mai degrabă, de ceilalți), gruparea fiind ocrotită îndeobște de Elena Ceaușescu. La întâlnirea istorică din aprilie 1978, de la Washington, dintre președinții Jimmy Carter și Nicolae Ceaușescu, au fost prezenți și doi dintre „magnifici”: Ion Mihai Pacepa și Constantin Iosif, care au alertat imediat Moscova în legătură cu „primejdia” ca Nicolae Ceaușescu să facă pasul decisiv către economia de piață și către un sistem de securitate occidental. Nu întâmplător, după două luni, se va produce fuga lui Pacepa. Cauzele acestei grabe au fost puse din perspectiva celor trei ipoteze: strâmtorat de acuzele de corupție care pluteau deasupra capului său; „iluminarea” ideologică și misiunea încredințată de Moscova, similară cu aceea a lui Anatoli Golițân. Spre deosebire de toți analiștii „cazului Pacepa”, cred că, paradoxal, toate aceste trei cauze sunt implicate în gestul „defectorului”. Corupția, de altfel, a constituit principal act de acuzare, alături de trădare, la proces. Altminteri, „reabilitarea” din 1999 s-a făcut nu prin argumente juridice de fond, ci doar de proceduri. Mai mult de atât, fostul președinte Ion Iliescu a recunoscut că rejudecarea și sentința au fost „dictate” de un gest politic, cu scopul de a convinge Statele Unite că România a făcut pași spre Occident, în vederea integrării în NATO și în UE. Și asta nu pentru că fuga lui Pacepa s-a produs sub imboldul „iluminării” anticomuniste, ci pentru că, după zece ani de reeducare a hicleanului (când i s-a acordat și cetățenia), măruntul „magnific” a fost folosit, ca pion (nu ca „rege”, cum pretinde Tismăneanu!), pentru demolarea sistemului comunist, începând cu celebra lui carte de propagandă, doldora de mistificări și minciuni, Orizonturi roșii. A fost momentul când s-a produs convergența dintre perestroika lui Mihail Gorbaciov și planul Washingtonului de finalizare victorioasă a Războiului Rece, când Nicolae Ceaușescu devenise obstacol în calea destrămării comunismului clasic, chit că toată politica României, de la Declarația din aprilie din 1964 până la boicotarea antisovietică a Statutului Tratatului de la Varșovia, mersese pe calea părăsirii imperiului comunist. Din nenorocire, pentru România, politica externă (compromisă grav de cea internă) a lui Nicolae Ceaușescu, a fost un drum niciodată parcurs până la capăt, de unde și caracterul tragic al destinului politic ceaușist, sfârșit cu transformarea lui în țap ispășitor de către revoluția din decembrie 1989. Situație stranie, provocată de o personalitate profund schizoidă pe fondul unei „paranoia” de ordin ideologic, constând în incapacitatea de a discerne între antiteza dintre comunism și naționalism.

În context, Pacepa a înțeles perfidiile evoluției comunismului între cele două antiteze, ca avertizat discipol al lui Iuri Andropov, mentorul lui Mihail Gorbaciov, cel care va grăbi destrămarea imperiului sovietic în favoarea transnaționalismului financiar mondialist, ajustat în hainele „democrației liberale” și care a dat o nouă turnură internaționalismului, devenit, sub umbrela „corectitudinii politice”, globalism. Transformându-se însă în pion al răzbunării Moscovei împotriva lui Ceaușescu (aidoma altui „iluminat”, Silviu Brucan, devenit eminența cenușie a „revoluției” din decembrie 1989), Pacepa s-a postat pe versantul potrivnic României profunde, în pofida retoricii lui patriotarde de astăzi. Pe bună dreptate, generalul Ioan Talpeș a subliniat că adevărata față a lui Pacepa s-a dezvăluit imediat după 1989, când n-a făcut nimic pentru România, continuând să o submineze, încât, între altele, clauza națiunii celei mai favorizate i s-a acordat abia în 1993, spre deosebire de celelalte țări din fostul bloc comunist care au primit-o imediat[8]. Ioan Talpeș a declarat textual: „El e într-un război cu România. Asta e problema.” Iar acest război nu datează de la 1978, cum s-ar putea crede, ci din anii de tinerețe, când s-a decis să lucreze pentru KGB, care i-a și sponsorizat, cu generozitate, studiile universitare între 1948-1951, după ce tatăl său, Mihai Pacepa, deja devenise omul de încredere al lui Rodion Malinovski încă din 1944, fiindu-i translator din română și maghiară. Mai mult de atât, KGB-ul l-a răsfățat pe tânărul Pacepa, punându-i la dispoziție o mașină nouă, în toiul luptei de clasă cu „burghezia reacționară”[9]. Viitorul general, a cărui ascensiune fulminantă n-ar fi fost posibilă fără sprijin moscovit, a rămas fidel ocrotitorilor. Nici serviciile secrete vest-germane, nici cele americane nu au avut încredere în aparențele defecțiunii lui Pacepa, deși l-au folosit pentru subminarea sistemului. Știau că este o „cârtiță” moscovită. Foștii anchetatori DSS (Departamentul Securității de Stat) au stabilit clar că Pacepa, Doicaru, Caraman, Iosif, în parte Ion Stănescu („cei cinci nu chiar magnifici”, cum le spune Larry L. Watts) au fost „cârtițe” ale KGB, toți responsabili de corupția generalizată din serviciile secrete[10]. Ancheta DSS a confirmat îndelungata fidelitate a lui Pacepa față de KGB: „relația strânsă pe care el a avut-o pe parcursul întregii sale cariere cu consilierii sovietici din domeniul informațiilor (relație cu care avea să se laude mai târziu, chiar și la multă vreme după ce astfel de relații au fost interzise în mod categoric, în 1963)”[11]. „Cârtițele” fidele kominternismului, apoi kominformismului moscovit se bucurau și de ocrotirea Elenei Ceaușescu ale cărei afinități mergeau către internaționaliști, chit că aceștia n-au avut niciodată de gând s-o cruțe la momentul asasinatului ritualic din memorabila zi de Crăciun din 25 decembrie 1989.

La haosul din Securitate, produs de fuga lui Pacepa, s-a mai adăugat și rivalitatea dintre Elena și generalul Ilie Ceaușescu, pe tema armatei. Ilie Ceaușescu era în fruntea Centrului de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, iar Elenei i se indusese credința că armata devenise „antisocialistă” și „pro-americană”. Elena Ceaușescu intenționa să distrugă CSCITM, mergând până la ideea demolării palatului Cercului Militar Național (pe atunci Casa Centrală a Armatei), o bijuterie arhitectonică, ridicată între 1911-1923. Foștii kominterniști au încurajat aversiunile Elenei Ceaușescu față de armată, cu gândul că vor obține controlul asupra spionajului militar în favoarea Moscovei. Tentativa de destituire a lui Ilie Ceaușescu a fost zădărnicită, totuși, de Nicolae Ceaușescu, acesta neaprobând demiterea, verdict dat însă abia peste șase luni, începând el însuși să se lase convins de Elena și „apostoli” că americanii ne sunt dușmani. Din păcate, schimbările din Securitate au fost supravegheate și produse, în mare parte, sub ochiul orgolios al Cabinetului II, care a impus oameni ca Tudor Postelnicu și Nicolae Pleșiță, ultimul lansând opinia că „defectarea” lui Pacepa n-a fost chiar atât de catastrofală[12], încât reforma în servicii a fost superficială, nedusă la capăt, pe fondul unor rivalități nestinse, ca aceea dintre armată și Elena Ceaușescu. „Convergența dintre fuga lui Pacepa – spune Watts – și apariția unei noi conduceri a DIE/DGIE/CIE susținute de Elena Ceaușescu s-a dovedit chiar mai dăunătoare pentru Direcția de Informații Militare, DIM, comparativ cu permanentul conflict DIE-DIM.”[13] Prin antiamericanismul Elenei, „schizofrenia” din sânul conducerii partidului a devenit reală. Bicefalismul puterii este cel care a grăbit autodistrugerea României, între Scylla și Charybda, între Moscova și Washington.

*

Paradoxul subliniat de Watts este acesta: anchetele au arătat că Pacepa era omul Moscovei, dar el a fugit în America. Semn că hicleanul a fost folosit de KGB pentru pedepsirea României, mai precis a politicii sfidătoare a lui Nicolae Ceaușescu în cadrul Tratatului de la Varșovia. Povestea lui Pacepa era pe deplin conformă cu măsurile Moscovei de a-l izola pe Ceaușescu și țara lui de partenerii americani[14]. Kremlinul repeta cu succes cazul Anatoli Golițân, produs cu intenții similare privitor la România, cel care a va cimenta, pentru București, imaginea unui „cal troian” al Moscovei. În vreme ce Pacepa, odată ajuns în America, se străduia să reînvie legenda „calului troian” moscovit, Brejnev se plângea lui Todor Jivkov că politica României e în flagrantă antiteză cu „cea a restului țărilor din Pactul de la Varșovia”, subminând securitatea lumii comuniste: „În mod ironic, dacă exista cu adevărat un «mit» privitor la independența României, acesta rezida în faptul că «independența» era un termen prea palid pentru a descrie politici atât de vizibil și de constant ostile obiectivelor esențiale ale sovieticilor.”[15]

Ceaușescu a înțeles imediat că fuga generalului era opera KGB-ului. Mai mult, surse din KGB l-au avertizat, în mod cinic, că Pacepa se pregătea pentru trădare! La o săptămână după plecarea „defectorului”, liderul de la București denunța imperialismul Moscovei care se folosea de „spionaj și subversiune” prin recrutarea de „elemente renegate și decăzute”, exemplul prim fiind, desigur, Pacepa. Ceaușescu folosea cuvântul imperialism nu ca referință la America, ci vizând Kremlinul care deținea abuziv teritorii românești, dar și pretențiile Budapestei cu privire la Transilvania. Administrația Carter a tratat cu indiferență minciunile defectorului: „Principalele afirmații ale lui Pacepa nu au fost considerate credibile nici de autoritățile germane, nici de administrația Carter, care le-au tratat cu indiferența binemeritată. Pacepa a avut câștig de cauză într-unele dintre cercurile atrase de teoriile cu iz de conspirație ale lui Golițân.”[16] Distorsiunea se va produce abia odată cu pierderea alegerilor de către Carter, în 1980, când mistificările lui Pacepa încep să prindă teren sub administrațiile Ronald Reagan și George Bush (1980-1992). Propaganda resentimentară a lui Pacepa va fi susținută mai întâi de agentul special FBI Wayne A. Barnes, ziaristul Michael Ledeen, fost consilier al lui Alexander Haig, de la Casa Albă, de jurnalistul Newsweek Arnaud de Bourchgrave, de analista Juliana Pilon (de la Heritage Fundation), iar, între români, de Vladimir Tismăneanu, Nestor Rateș, Dorin Tudoran, Sorin Roșca Stănescu și Dan Pavel. Dezinformarea a fost posibilă și prin prezența unor maghiari în structurile CIA, care, în fapt, erau „cârtițe” moscovite, mai ales șeful operațiunilor din Divizia Sovietică și Est Europeană.

Prima grijă a lui Pacepa, ajuns la Washington, a fost dezinformarea totală în legătură cu politica externă a României, dezinformare ce era ținta centrală a Moscovei. A pornit, întâi, să acrediteze ideea că președintele român „nutrea o ură profundă față de S.U.A. și un dispreț personal la adresa președintelui american, Jimmy Carter”, dar, în primul rând, că România era campioana spionajului tehnologic în favoarea Moscovei. Faptul va fi tema obsedantă a carierei ultime a defectorului, scoasă în văzul lumii îndeobște prin Orizonturi roșii, atrăgând atenția asupra ei chiar de pe copertă. Într-adevăr, spionajul statelor din Tratatul de la Varșovia avea o misiune specială în furtul de tehnologie pentru centrul imperial. Dar Pacepa a pus în fruntea listei România, pe când, în realitate, fruntașele erau, în ordine, Ungaria, Polonia, Germania de Est și Cehoslovacia. Curios că Pacepa a scos de pe listă Ungaria, una dintre cele mai loialiste țări din bloc, care, alături de Polonia (cum a estimat National Intelligence Estimates), a comis cele mai multe hoții tehnologice: „Pe lângă insidioasa și pe deplin incorecta includere a României în acest grup, el a exclus în mod inexplicabil Ungaria (o omisiune care apare în mod constant în scrierile lui Pacepa)”[17]. Investigațiile declanșate sub administrațiile Carter și Reagan au infirmat acuzele defectorului. Ronald Reagan a subliniat că România era singurul partener din blocul sovietic căruia i se putea transfera tehnologie militară cu garanția că aceasta nu va ajunge la Kremlin. Documentația lui Larry L. Watts este imbatabilă, în acest sens. Cercetările lui Viktor Suvorov duc spre aceleași concluzii. Singurul „caz” de furt tehnologic pe care l-a comis România a fost în favoarea Franței: sticla de parbriz folosită de Renault la automobilele Dacia!

Politica României în Orientul Mijlociu, unică în cadrul blocului, n-a scăpat nici ea de mistificările lui Pacepa, care a scornit, între altele, aberația că Bucureștiul a trimis 500 de agenți în țările islamice spre a incita la antisemitism, fapt contrazis, mai târziu de oficialii israelieni, care au mulțumit României pentru capacitatea de mediere diplomatică. O veritabilă ofensivă a dus Pacepa în vederea discreditării unor personalități americane care îi primejduiau minciunile și care, în ochii lui, păcătuiau prin „pro-românism”. Astfel, fostul ambasador al Statelor Unite la București între 1974-1977, Harry Barnes jr., a fost acuzat de „naivitate” și că ar fi transmis informații secrete către Securitatea lui Ceaușescu. Și asta fiindcă el continua să recunoască și să susțină politica de independență a României față de Moscova: „Altfel spus, «naivul» Barnes era vizat fiindcă era bine informat, bine anturat și susținea politicile românești care serveau interesele americane.”[18] Astfel de delațiuni au continuat și după 1980, deși acuzațiile generalului „fuseseră infirmate în cadrul unor investigații separate efectuate de FBI și de Departamentul de Stat în timpul administrației Carter, și din nou în urma unei anchete conduse sub mandatul lui Reagan.”[19] Eficiența acuzațiilor de acest fel și a celor privitoare la furtul de tehnologii s-a perpetuat fiindcă informațiile contrazicătoare erau clasificate. Unei „demascări” similare fusese supusă și una dintre cele mai marcante personalități ale diplomației americane, Averell Harriman, fost ambasador la Moscova, implementator al Planului Marshall, apoi sprijinitor al diplomației românești[20] în negocierile de la Geneva din 1962, în privința Laosului etc. Modelul, același ca la Pacepa. Atunci, defectorul sovietic Anatoli Golițân l-a acuzat pe Harriman că fusese în anii ’60 agent sovietic, reușind să-l convingă de așa ceva pe James Jesus Angelton, șeful contrainformațiilor CIA. Și asta fiindcă Harriman luase apărarea românilor, lăudând independența față de Moscova. Inatacabil, Harriman a mai fost supus unor tentative de recrutare KGB (la începutul anilor ’70), apoi în 1975, la inițiativa personală a lui Iuri Andropov, mentorul lui Pacepa.

Sofistica dezinformării croită pe teoria andropviană a supraviețuirii comunismului în contextul în care sistemul capitalist s-a dovedit mai viabil decât economia centralizată prin dictatură a proletariatului (apoi prin dictaturi de tip personal), a culminat cu perestroika gorbaciovistă care s-a văzut nevoită să se „alchimizeze”, finalmente, în „anticomunism”, devenit mană cerească pentru globalismul financiar de tip cartel transnațional, care domină azi tot mai mult în economia centralizată, „neosocialist-neoconservatoare” din UE[21]. Generalul Rogojan a sesizat paradoxul: „Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mișcările de rezistență anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze și să le controleze decât să apară la inițiativa altora și să încerce ulterior abordarea lor.” El dă exemplul fabricării unor „disidenți” ca Vladimir Tismăneanu, care aveau să se erijeze în „neoconservatori”. Așa se autoprezintă liderii din GDS-ul postdecembrist, stipendiat de Fundațiile Soros care au avut un rol crucial și-n reformele gorbacioviste. Una dintre primele traduceri ale Editurii Humanitas a fost cartea lui Georges Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, punere în doctrină-program a teoriei kaghebiste a lui Iuri Andropov.

După cum Tismăneanu i-a adus supreme elogii lui Pacepa, nici acesta nu s-a lăsat mai prejos. Numai că diletantismul în materie de ideologii i-a jucat feste ca și în mistificările din Orizonturi roșii. Pacepa susține și el teza că Vladimir Tismăneanu a evoluat către neoconservatorism, pe urmele britanicului Eric Hobsbawn (1917-2012), care ar fi la originea neoconservatorismului american, după ce a trecut prin partizanat comunist, cum ar rezulta din cărțile The Age of Revolution:Europe 1789-1848 (1962) și The Age of Extremes: the short twentieth century, 1914-1991 (1994). Ba chiar Tismăneanu însuși ar fi întemeietorul variantei americane neoconservatoare. Vorbind de funie în casa spânzuratului, Pacepa regretă că Eric Hobsbawn a ținut „să devină și un marxist profesionist, și, marxiștii sunt, prin definiție, mincinoși”[22] și, prin minciună, au ucis 115 milioane de oameni. Foarte adevărat, dar Pacepa nu face decât să vorbească despre propriul marxism și al lui Tismăneanu însuși, metamorfozat în „anticomunism”. Exemplul evoluției lui Eric Hobsbawn este pe deplin asemănător cu al „defectorilor” români în cauză. Într-adevăr, Eric Hobsbawn a intrat în Partidul Comunist Britanic din 1936 (nestrăin fiind de recrutarea faimoșilor „apostoli de la Cambridge”) și i-a rămas fidel până la moartea survenită în 1993 (poate până atunci i-a rămas fidel, fiindcă autorul a murit în 2012!), creând, culmea, „neoconservatorismul”, în tulburătoare consonanță cu teoria stadială a lui Andropov! Pacepa spune că și Tismăneanu a fost în tinerețe comunist, numai că s-ar fi despărțit definitiv de el, devenind „cel mai bun expert în comunismul românesc și unul dintre erudiții de vârf pe subiectul Europei de Est”. Gura păcătosului adevăr grăiește: Tismăneanu, fără îndoială, este un expert în comunismul cu față „neoconservatoare”, marea lui performanță fiind că l-a implementat și în România postdecembristă sub aceeași față „anticomunistă”, cucerindu-l definitiv pe un președinte precum Traian Băsescu, cel care se crede om politic de „dreapta”, luându-și ca ideologi de sprijin pe experții din GDS. Dacă un Ion Iliescu se arătase vulnerabil, nereușind să parcurgă decât trei trepte din testamentul lui Iuri Andropov, ca și Mihail Gorbaciov, Traian Băsescu a urcat și pe versantul al patrulea, impulsionat de ideologia GDS, desigur, „neoconservatoare”, deși eticheta nu mai are nimic de a face cu conservatismul lui Titu Maiorescu, al lui Nicu Filipescu sau al lui Mihai Eminescu, cel din urmă fiind supus de „neoconservatorii” actuali unei prigoniri furibunde, numit fiind, prăpăstios, „cadavrul din debara”. Așa se explică trecerea spectaculoasă a lui Traian Băsescu din sânul „criptocomunismului” iliescian în cel gedesist, salt similar cu al elevului kaghebist al lui Iuri Andropov, Vladimir Putin, din gorbaciovism direct în „democrația liberală”, reînviind, în realitate, spiritul imperial țaristo-stalinist. Ceea ce recunoaște și Pacepa: „În 2000, unii dintre foștii mei colegi din KGB au preluat Kremlinul și au transformat Rusia în prima dictatură a serviciilor secrete din istorie. În timpul Uniunii Sovietice, KGB era un stat în stat. Acum KGB este statul.” Să acceptăm: președintelui român nu i-a reușit ceea ce i-a reușit kaghebistului Putin. Traian Băsescu n-a putut decât să-și răsplătească susținătorii, să inventeze imaginea unui „președinte jucător” sau să admită că sarcina condamnării comunismului clasic i se cuvine lui Vladimir Tismăneanu, nicicum lui Paul Goma, iar pentru asta l-a mai învrednicit, se zice, la propunerea lui Patapievici, și cu Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Mare Cavaler. Firește, cazul răsplătirii „hiclenilor” nu este singular, altul de notorietate fiind acordarea, lui László Tökés, a înaltului titlu Ordinul Național „Steaua României” pentru merite, inventate, în Revoluția din Decembrie 1989. Într-adevăr, politicienii români consolidează irezistibil tradiția adulării și răsplătirii trădătorilor, de orice neam ar fi.

E momentul să disociem între felul cum statul român postdecembrist a gratulat hicleniile „disidenților” și „defectorilor” de tip Tismăneanu-Pacepa prin raportare la modul cum au fost tratați rezistenții adevărați ai regimului comunist, reperul emblematic fiind Paul Goma. Diferența sare în ochi de la modul cum s-au opus aceștia politicii lui Nicolae Ceaușescu: primii au boicotat politica externă a lui Ceaușescu, adică tocmai acea atitudine care marca independența națională împotriva spiritului kominternist al Moscovei; Goma a sancționat, în schimb, politica internă, antinațională a comunismului de care Ceaușescu n-a putut să se debaraseze din pricini foarte încurcate, dar, proprio motu, din cauza dezastruosului cult al personalității care a atins cote unice în blocul sovietic, comparabile cu ale lui Stalin. Altfel spus, Ceaușescu și-a fost propriul său dușman, cu consecințe incalculabile pentru țară, fiindcă toate nefericirile trăite de populație au sfârșit prin a-l transforma în țap ispășitor, printr-o „revoluție” sângeroasă, dominată de mentalitatea precreștină al răzbunătorilor de tip Silviu Brucan care slujeau tocmai spiritul kominternist al Moscovei ateiste. De aici alegerea zilei de Crăciun pentru executarea țapilor ispășitori, păcat contravenind flagrant cu duhul creștin al poporului român. Asemenea „viclenie” a istoriei nu i-a scăpat nici lui Larry L. Watts, care, în interviul acordat lui Nicolae Balint, la întrebarea de ce Nicolae Ceaușescu a fost atât de „blocat”, fie dinspre Moscova, fie dinspre Occident, a răspuns că impasul a survenit după 1978, din cauza evidentei nerespectări a drepturilor omului, când situația țării s-a deteriorat, încât „mulți simțeau nevoia să găsească un vinovat și niște cauze simple pentru un fenomen complex. Acesta este și un fenomen comun în întreaga lume. După ce trec printr-un dezastru național, multe societăți încearcă să simplifice cauza, să învinovățească un singur om, și apoi să meargă mai departe. Este calea cea mai ușoară, de obicei politică, dar care din punct de vedere istoric, e rareori corectă.”

În mod grăitor, Goma a aderat, în 1968, la politica lui Ceaușescu datorită naționalismului său în politica externă, care a însuflețit întreaga națiune în momentul invaziei în Cehoslovacia, dar și pentru deschiderea culturală, care a înlesnit, după hibridarea proletcultistă, resurecția adevărului în literatură și artă. De aceea s-a spus că anul primăverii de la Praga a fost clipa astrală a carierei politice ceaușiste, clipă pe care Moscova n-o va ierta niciodată. Apoi, a urmat al doilea pariu istoric pe care rezistenți ca Paul Goma se așteptau să fie câștigat: Conferința de la Helsinki, din 1975, pentru organizarea căreia liderii comuniști din România au depus un efort remarcabil, căci hotărârile finale aveau darul să consolideze politica națională. Ceea ce s-a numit „coșul III” al Actului final se referea la respectarea drepturilor omului, aspect față de care Moscova și loialiștii din Tratatul de la Varșovia au făcut opoziție, sub pretext de amestec în treburile interne din partea Occidentului. Interesant că Nicolae Ceaușescu n-a făcut opoziție față de „coșul III”, dar, curând, în politica internă, prevederile nu vor fi respectate. Este pricina din care rezistența lui Goma se va transforma în disidență, urmată de expulzarea din țară în 1978. Acum, „disidenții” născuți pe filiera Moscovei au părut că se întâlnesc cu rezistenții naționali. Diferența dintre ei se va vedea însă curând. Cei mai mulți „disidenți” anticomuniști vor fi creația Moscovei, pe când rezistenții au fost cei îngrijorați de soarta națiunii. Între primii, Pacepa, Tismăneanu ș.a., între ceilalți, Paul Goma, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Dumitru Țepeneag ș.a. Nu e doar o coincidență că plecarea lui Tismăneanu în America s-a produs în plină ascensiune a perestroikăi, în 1987, când legenda neagră înfășura tot mai strâns politica lui Ceaușescu și România. Defecțiunea lui Tismăneanu s-a produs tot pe filieră moscovită. El avea două surori născute în URSS, una dintre ele, Rodica, fiind căsătorită cu un Toncilescu, inginer chimist, apropiat de Elena Ceaușeascu și „inspirator” al studiilor savantei. Acordul plecării în America pentru Vladimir Tismăneanu a fost dat pe căi oculte („pe firul scurt”), cum demonstrează generalul Rogojan, cu ajutorul intervenției unei prietene a mamei lui Volodea, în urma căreia i s-a confecționat o fișă mincinoasă. Drept recunoștință pentru patria care-l stipendiase pe Leon Tismenețchi, istoria bolșevismului în România, în celebrul Raport Tismăneanu, nu începe cu Săptămâna Roșie care a debutat la 28 iunie 1940, ci întregul text demască național-comunismul ajuns pe culme cu anii dictaturii lui Ceaușescu, culpabilizând mai tot ce ținea de național, Biserica Ortodoxă Română, cultura națională etc. Este punctul în care s-au despărțit apele între Vladimir Tismăneanu și Paul Goma: primul victorios în decembrie 1989, alături de generalul Pacepa și de Silviu Brucan, al doilea – marginalizat și demonizat cu etichetări tipic kominterniste. Scrierile lui Ion Mihai Pacepa și ale lui Vladimir Tismăneanu diferă doar prin stil, unul nepriceput a mistifica, rudimentar în elocvență, celălalt mai rafinat, înarmat cu arsenalul cercetării științifice care i-a permis a da impresia „adevărului istoric” slujindu-se din frânturi de adevăruri la umbra cărora minciuna a devenit credibilă în ochii neavizaților. Dacă scrierile lui Pacepa, pline de gafe, pot fi ușor spulberate, ale lui Tismăneanu sunt mai greu de demontat din pricina faptului că a reușit să devină, ca altădată Mihail Roller, istoricul oficial al regimului Traian Băsescu, după ce l-a curtat pe Ion Iliescu, pe care l-a gratulat cu o carte de convorbiri[23]. Numai că America i-a propulsat pe cei doi în tabăra câștigătoare a anului 1989 și tot America le arată impostura, prin istorici obiectivi precum Larry L. Watts sau prin voci lucide precum cea a universitarului român de peste ocean, istoricul Mircea Platon, un conservator autentic, care, alături de Gheorghe Fedorovici, Ovidiu Hurduzeu și Paul Gottfried (conservator american, profesor la Elizabethtown College, Pennsyilvania) nu-și face iluzii cu privire la mistificările „neoconservatorilor” care, corect, trebuiau să se recunoască neocomuniști de tradiție troțkistă. De ce Vladimir Tismăneanu, ca și Pacepa, este în neputință de a scrie istorie obiectivă despre români, ne-a spune Mircea Platon. Mai întâi, subliniază absurditatea autonumirii de neoconservator a ideologului troțkist: „A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate.” Or, așa cum observă un conservator autentic precum Paul Gottfried[24], comentându-i cartea Fantasies of Salvation / Fantasmele salvării[25], Vladimir Tismăneanu consideră nu numai că românii nu au o identitate, dar că au și pierdut dreptul de a avea identitate națională din pricina „antisemitismului” lor tradițional! Într-un eseu, cu titlu, grăitor, O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu, publicat, mai întâi, în „Convorbiri literare”, apoi într-un volum semnat împreună cu Gheorghe Fedorovici[26], Mircea Platon explică astfel inaptitudinea de istoric român a lui Tismăneanu: „La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”. Și: „D-nul Tismăneanu folosește discursul și apucăturile celor care au distrus România. Așa a fost educat. (…) De zeci de ani suntem siliți, dacă nu acceptăm corupția sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmașii celor care au distrus și distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecții de moralitate și ne învață cum să ne dezbărăm de strămoși, de națiune, de credință, de patrie, de cultura românească și de alte racile ale trecutului.”

Aproape în aceiași termeni se pronunța Paul Goma. Se dovedește că hicleniile istoriei, oricât de bine ticluite, au un sfârșit pe măsură, indiferent cât de bine regizate ar fi ele. Aceasta va fi și soarta „defecțiunii eroice” a lui Ion Mihai Pacepa și a „disidenței anticomuniste” a lui Vladimir Tismăneanu.

Theodor CODREANU

Sursa: Contemporanul via Ziaristi Online

[1] Referințe la hicleniile lui Vladimir Tismăneanu se găsesc în cartea lui Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, București, Editura Compania, 2011, îndeobște cap. „Cazul Volodea” sau ce vor să știe americanii, dar și în alt cap.: Tismăneanu și Patapievici: sub zodia noilor kominformiști.

[2] Larry L. Watts, Dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi ușor să o facă din nou, interviu acordat lui Nicolae Balint, în „Curentul Internațional”, 29 octombrie 2013.

[3] Cf. Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, București, pp. 702-708.

[4] A se vedea cap. Puterea bicefală din cartea noastră A doua schimbare la față, Editura Scara, București, 2013.

[5] Stelian Tănase, Pe cine a trădat generalul Pacepa, în „Adevărul”. 29 aprilie 2013.

[6] În ochii lui Vladimir Tismăneanu, Ion Mihai Pacepa este marele erou disident al țărilor din fostul bloc comunist, mai important decât Soljenițân sau Paul Goma, întrucât: „Numele său aparține istoriei autentice a Războiului Rece. Mărturia sa despre ce a însemnat comunismul, românesc și mondial, a contat imens în trezirea Vestului. Este, neîndoios, unul dintre cei mai buni cunoscători ai sistemelor totalitare. După ruptura cu dictatura comunistă, generalul Pacepa a devenit un critic neînduplecat al ideologiei și practicilor tiraniilor de sorginte marxistă, precum și al variilor regimuri și mișcări radicale ostile valorilor democratice.” (Contributor.ro, 11 iulie 2013).

[7] Octavian Stelian Andronic, 36 de ani în serviciile secrete ale României – din respect pentru adevăr, Editura Compania, București, 2008.

[8] Vezi și Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Rao, București, 2013, p. 122.

[9] Larry L. Watts, op. cit., p. 149.

[10] Ibidem,pp. 137, 139.

[11] Ibidem, p. 149.

[12] Ibidem, p. 141.

[13] Ibidem, p. 144.

[14] Ibidem, p. 149.

[15] Ibidem, p. 153.

[16] Ibidem, p. 151.

[17] Ibidem, p. 129.

[18] Ibidem, p. 134.

[19] Ibidem, p. 135.

[20] A se vedea W. Averell Harriman, Recunoștință pentru români, în Scrisori către editor, „The Washington Post”, 12 septembrie 1972.

[21] Pentru această situație aparent paradoxală, a se vedea Paul Anthony Taylor, Alexandra Niedzwiecki, Matthias Rath și August Kowalczyk, Rădăcinile naziste ale „Bruxelles UE”, 2012, ediție internet.

[22] Vezi Vladimir Tismăneanu: „Ciuma totalitară: Ion Mihai Pacepa despre „Diavolul în istorie”, în „Contributor.ro”, 11 iulie 2013.

[23] Marele șoc. Din finalul unui secol scurt, Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică, București, 2004.

[24] Paul Gottfried, Neoconii de la Dunăre, trad. în română, de Mircea Platon, postat pe takimag.com, 4 mai 2009.

[25] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării: naționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă”, Princeton UP, 1998, Polirom, 1999.

[26] Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania, București, 2009.

 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews