ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Gabriel Binția, un român care locuiește în Suedia, a fost blocat de către Facebook după ce a distribuit o postare de acum câțiva ani. Conținutul? Nimic altceva decât prefața cărții „Jurnalul Fericirii”, a părintelui Nicolae Steinhardt.

„Jurnalul Fericirii”, apărut pentru prima oară în 1991, a fost editat cel mai recent în 2008, fiind cea mai editată carte românească din ultimii 30 ani.

A fost tradusă tradusă în opt limbi, fiind citită inclusiv de răposatul Papă Ioan Paul al II-lea.  Scriitorul și publicistul Răzvan Codrescu a comentat în termeni foarte duri cenzura rețelei conduse de Mark Zuckerberg.
 

„Aflu, stupefiat, că deunăzi un prieten virtual, Gabriel Bintia, a fost blocat de Facebook pentru că a postat pe pagina sa – țineți-vă bine: nu recent, ci în... 2012!!! – prefața unei cărți celebre. Incidentul mi-a adus aminte de suspiciunile analfabete ale cenzorilor staliniști din anii „obsedantului deceniu”, ca de pildă atunci cînd cenzura proletcultistă a intrat în panică la propunerea de editare în românește a ciclului de lieduri „Frumoasa morăriță” (Schubert, 1822), pe motiv că unul dintre ele se intitulează „In grün will ich mich kleiden” („Aș vrea să mă înveșmîntez în verde"), ceea ce ar fi constituit... „propagandă legionară”! La un moment dat, după o seamă de explicații, un politruc mai maleabil a venit chiar cu soluția „politică”: „Schimbă culoarea, tovarășe, ce dracu’, și am rezolvat toată chestia!". Pînă la urmă „Frumoasa morăriță” avea să apară, după o lungă întîrziere, fără revizuirea „politică" respectivă, dar cu o amplă postfață explicativă, ca nu cumva să se smintească de la „standardele comunității” (cum numește astăzi Facebook-ul dogmele ideologice ale „corectitudinii politice”) ingenua „clasă muncitoare"! Credeați că vremurile acelea sînt demult și definitiv apuse? Ei bine, iată că nu!

De data aceasta, în anul Domnului 2018, este vorba de un text arhicunoscut, care deschide cea mai editată carte românească de după 1989, „Jurnalul fericirii” (de la prima ediție, din 1991, pînă la ultima – cred că a zecea – și cea mai bună, din 2008), tradus deja în opt limbi (italiană – în care l-a citit și Ioan Paul II –, franceză, spaniolă, portugheză, neogreacă, maghiară, ebraică și engleză). Facebook ar trebui dat în judecată chiar de editorii români (Editura Dacia, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom) sau străini ai capodoperei postume a lui N. Steinhardt (1912-1989). Sînt pagini devenite clasice ale literaturii universale. Este ca și cînd ai bloca pe cineva că a reprodus pe pagina lui de Facebok un fragment din Goethe sau din Dostoievski!
 
Blocarea a fost precedată, desigur, de ștergerea abuzivă a textului din locația respectivă. Demersul – venit după aproape 6 ani!!! – întrece orice precedent totalitar, fie real (hitlerism, stalinism), fie fictiv (Orwell, Huxley)! Spre ce ne îndreptăm, sub masca democrației? Este – poate fi – „corectitudinea politică” și altceva decît prostie „standardizată”?” 
 


Iată textul în cauză:
 
TREI SOLUȚII

Testament politic

Pentru a ieși dintr-un univers concentraționar – și nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniță ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluția (mistică) a credinței. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecința harului prin esență selectiv.
Cele trei soluții la care ne referim sînt strict lumești, au caracter practic și se înfățișează ca accesibile orișicui.

Soluția întîi: a lui Soljenițîn

În „Primul cerc”, Alexandru Isaievici o menționează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al „Arhipelagului Gulag”.
Ea constă, pentru oricine pășește peste pragul Securității sau altui organ analog de anchetă, în a-și spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-și vorbi consolîndu-se: păcat de tinerețele ori vai de bătrînețele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărțile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur și ireparabil: de-acum încolo sînt un om mort.
Dacă așa gîndește, neșovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenințat, șantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, ațîța. Nu mai poate fi AMORSAT. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieșit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce își vinde sufletul, liniștea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat prețul trădării.
Se cere însă, firește, ca hotărîrea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primești a te învoi morții, desființezi orice speranță. Te poți regreta, ca doamna d'Houdetot, poți regreta, însă această sinucidere morală și prin anticipație nu dă greș. Riscul unei cedări, al consimțirii la denunț, al unei recunoașteri fanteziste a pierit cu desăvîrșire.

Soluția a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea găsită de unul din personajele cărții „Înălțimile găunoase”. Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică „Zurbagiul”. Soluția stă în TOTALA NEADAPTARE în sistem. „Zurbagiul” nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale și o haimana. Trăiește de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrențe. Muncește pe apucate, uneori, cînd și dacă i se ivește prilejul. Își petrece mai toată vremea în pușcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinărește. Pentru nimic în lume NU INTRĂ în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfîrșește porcar. NU, „Zurbagiul” s-a proiectat (în stil existențialist) odată pentru totdeauna cîine de pripas, capră rîioasă, călugăr budist cerșetor, smintit, nebun PENTRU (ÎNTRU) LIBERTATE.

Un asemenea om, aflat în marginea societății, e și el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricînd închide, hărțui, disprețui, batjocori: dar le scapă. O dată pentru totdeauna a consimțit a-și trăi viața conform exemplului și modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate și-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeț neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată? „Der Wanderer”), un jidov rătăcitor.
Și-i slobod la gură, vorbește de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu știe ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rostește adevăruri pe care ceilalți nu-și pot îngădui să le șoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – și ea îndrăzneață – a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber.

Soluția a treia: a lui Winston Churchill și Vladimir Bukovski

Ea se rezumă: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.
În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndește pe toți. IAR EU SIMT CĂ ÎNTINERESC CU DOUĂZECI DE ANI”.
Cu cît îți merge mai rău, cu cît sînt greutățile mai imense, cu cît ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cît cenușiul, întunerecul și vîscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te sfruntează mai direct, cu atît ești mai dornic de luptă și cunoști un simțămînt (crescînd) de inexplicabilă și covîrșitoare euforie.
Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te înfrîng: le sfidezi. Ești pierdut: ataci. (Așa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îți ascuți dinții și cuțitul, întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu, fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus, dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.
Soluția aceasta, firește, presupune o tărie de caracter excepțională, o concepție militară a vieții, o formidabilă îndîrjire MORALĂ a trupului, o voință de oțel înnobilat și o sănătate SPIRITUALĂ adamantină. E probabil că presupune și un duh sportiv: să-ți placă bătălia în sine – ÎNCĂIERAREA – mai mult decît succesul.
E și ea salutară și absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc și-ți fac mai mult rău și-ți impun suferințe din ce în ce mai nedrepte și te încolțesc în locuri mai fără de ieșire, tu te veselești mai tare, tu te întărești, tu întinerești!

Cu soluția Churchill se identifică și soluția Vladimir Bukovski. Bukovski povestește că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi DE NERĂBDARE. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz și de A INTRA ÎN EI CA UN TANC!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunțat ori scris vreodată în lume. Și mă întreb – nu pretind că e așa cum spun eu, nu, cîtuși de puțin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori și cel puțin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spațiile, distanțele și sferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci și catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aștri, comete, sateliți, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai știu eu ce, toate erele, toți eonii, toate timpurile și toate continuumurile spațio-temporale și toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat ființă și există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie

Tustrele soluții sînt certe și fără greș.
Altele pentru a ieși dintr-o situație-limită, dintr-un univers concentraționar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă și panică, din orice cursă de șoareci, din orice coșmar fenomenal nu știu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă și izbăvitoare.
Luați aminte: Soljenițîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimțită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea și obrăznicia; vitejia însoțită de o veselie turbată. Liberi sînteți să alegeți. Dar se cuvine să vă dați seama că – lumește, omenește vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte și de cretă (vezi „Starea de asediu” a lui Camus: temeiul dictaturii e o FANTASMĂ: frica) – e foarte îndoielnic să găsiți.
Veți protesta, poate, considerînd că soluțiile subînțeleg o formă de viață echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicînd riscul morții fizice în orice clipă. Asta așa este. Vă mirați? Pentru că nu l-ați citit pe Igor Șafarevici, pentru că încă nu ați aflat că totalitarismul nu e atît închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cît mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea.
Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.