"...fuce!”... Așa îl îndemnau miile de bănățeni strânși în centrul Timișoarei pe 3 septembrie 1940, în grai și formulă licențioasă, pe dictatorul italian Mussolini, supranumit „Il Duce”.

 

Era la câteva zeci de ore după Dictatul de la Viena. Simbolic, bănățenii își îndreptau furia către replica Lupei Capitolina, primită în dar din partea orașului Roma în 1926, statuie care tronează și astăzi în centrul orașului, la jumătatea distanței dintre Operă și Catedrală. Se strânseseră furioși pe Dictat, cu ocazia venirii generalului Heinlein în oraș.

Pentru România, momentul 30 august 1940 era un dictat absolut mizer, în urma căruia, la presiunea Germaniei naziste și a Italiei mussoliniene, aproape 44 000 de kilometri pătrați din Transilvania erau atribuiți Ungariei horthyste. E un moment de tristă amintire și plin de învățăminte. Prima dintre ele ar fi refuzul de a mai îmbrățișa, cu atâta ușurință, frustrări legate de propriile calități ale nației, induse de alții. După cum am mai spus, România era aliat al Germaniei când primea în dar jaful teritorial al Ardealului de Nord și al Basarabiei din partea nemților. Asta în schimbul unei conduite de aliat ireproșabile.

 

Lăsați, așadar, uitării, frustrarea care a făcut atâta vâlvă printre noi, cum că am fi de două parale fiindcă am întors armele la 23 august 1944. NU noi am trădat.

Ungaria dorea, printr-o politică revizionistă și celelalte teritorii care îi aparținuseră și pe care le pierduse în urma Tratatului de la Trianon, după ce obținuse o porțiune din Slovacia și ocupase Ucraina Subcarpatică (Transcarpatia de azi) tot sub bagheta magică a Germaniei. Patru ani a administrat Ungaria această parte a Transilvaniei. S-au comis abuzuri, persecuții și crime asupra românilor din regiune, iar o parte a acestora au fost nevoiți să ia calea pribegiei. E de neuitat, însă nu asupra acestor prea-triste aspecte vreau să mă opresc. Căci sunt multe alte învățăminte despre care nu se vorbește.

Administrația maghiară în Ardealul ocupat a însemnat și investiții masive pe care Budapesta le-a făcut în speranța remaghiarizării regiunii și a unei legări trainice cu Ungaria. S-a construit mult, în special în sectorul căilor ferate, ungurii mândrindu-se la acea vreme cu ”Automotorul Arpad”, care avea o viteză de deplasare foarte mare, permițând ca distanța Cluj-Budapesta să fie străbătută într-un timp mai scurt cu câteva ore decât în zilele noastre. Sincer, aici aș vrea să mă opresc.

 

Căci sunt prea proaspete observațiile unui personaj cu greutate pe scena politică, iar eu sunt prea proaspăt întors de pe litoralul românesc. Iar de la Timișoara la Neptun am făcut 18 ore cu trenul la dus (patru ceasuri întârziere) și 16 ore jumate la întors(două ceasuri jumate cadou pe tren).

Da, chiar așa e! În curând se fac 100 de ani de la Unire, iar Ardealul și Banatul sunt tot mai legate de Viena și Budapesta și tot mai depărtate de București și de restul țării! Credeți că asta e doar o întâmplare? Da, România nu poate fi traversată de la nord la sud sau de la vest la est pe o autostradă...

 

Da, pic cu pic, secundă cu secundă, metru cu metru, cu miros de înfrângere, o jumătate de Românie este întoarsă șmecherește cu fața spre interese și vise străine neamului nostru. Luați aminte la trecut, oameni buni! Căci prezentul de îndată se transformă în trecut, iar asta îi este hărăzit și viitorului! Important e în ce fel de prezent vrem să ne transformăm viitorul și ce fel de trecut va deveni el. Important atât pentru noi, cât și pentru urmași. Depinde în primul rând de noi. Să nu mai dormim, dară! Ce-aș mai zice-o pe aia cu cățaua, dar fără "căța"...