Despre schimbarea clasei politice nu se vorbeşte de ieri de azi. De aproape douăzeci şi şase de ani – de-o viaţă de om – răcnim, strigăm, implorăm din toata inima politicienii să-şi uite năravul de a fura din bugetul ţării, de a minţi întruna, de a distruge economia naţională, de a face praf orice proiect de însemnătate publică.

 

De tot atâţia ani urechile lor înfundate cu fîşicuri de bani supţi din bugetele vitale ale statului – sănătăţii, educaţiei, transporturilor etc. – nu aud decât de vocea lăcomiei lăuntrice, lăsându-ne pe noi să urlăm degeaba în pustiu. Din comunişti au devenit cripto-comunişti, apoi capitalişti sadea; capitalişti veroşi trăgându-şi banii din afacerile oneroase cu statul pe care l-au jupuit fără păsare şi nu de pe o piaţă concurenţială.

Îmbrăcat într-o falsă ideologie de stânga, I. Iliescu a „privatizat" şi închis mai apoi întreaga industrie a ţării, inclusiv sectoarele sale vitale, strategice. E. Constantinescu, neputinciosul, a fost învins de structuri. T. Băsescu a susţinut cedarea suveranităţii şi a încurajat plecarea românilor din ţară. K. Iohannis nu ştim înca ce hram poartă, timiditatea sa politica de până acum sugerând o aceeaşi neputinţă întâlnită la E. Constantinescu. Pe toţi se pare că i-a unit dispreţul şi nepăsarea faţă de ţara numită România, căci de dragoste faţă de ea şi faţă de poporul pe care ar fi trebuit să-l păstorească cu înţelepciune nici nu poate fi vorba.

Cu asemenea „domni" care au sprijinit domnia banului şi a fariseismului în locul „domniei legii" ne-am prăbuşit economic, demografic şi spiritual. Aşa se face că mai toate corporaţiile româneşti de tradiţie au ajuns în portofoliul unor privaţi (de multe ori obscuri), uneori în cel al altui stat – vezi cazul companiei Rompetrol, care aparţine statului Kazahstan… –, fără ca predarea acestei bogăţii naţionale să se reflecte în bunăstarea noastră. Printr-o încurajare susţinută şi perfidă de a ne părăsi propria ţară ne-am împuţinat ca niciodată în istorie, de ne este şi teamă să ne mai uităm la statisticile demografice oficiale anuale, darămite la previziunile pentru anul 2050.

 

Cultura, tradiţiile şi Biserica au fost atacate cu atâta virulenţă de mulţi nu mai ştiu cine sunt, de unde vin şi încotro se îndreaptă. Am copiat fără noimă tot şi toate, de la „pantalonii albastri" la numele de copii. În loc de Alexandra, Vlad şi Adriana pe urmaşii noştri îi cheama Blythe, Arthur si Charlene…

Despuiaţi de mijloacele minime de a duce un trai decent – şi asta în mijlocul celei mai bogate uniuni de state din lume! -, de resurse, de păduri, până şi de propriul suflet, suflarea noastră de-abia se mai aude. Recent, am început să luăm foc prin cluburi... Din lăcomia, neglijenţa, reaua intenţie şi prostia administraţiei acestei ţări am ajuns la capătul puterilor.

 Că tot e început de noiembrie mi-am amintit că la aceasta vreme, în Transilvania, în anul 1784, Ţara Moţilor se răscula împotriva nedreptăţilor de veacuri ale „administraţiei" de atunci. Horea, Cloşca şi Crişan au aprins focul răscoalei ţărăneşti care la vremea aceea făcea înconjurul Europei.

 

Însă, înainte de aţâţarea focului, Horea s-a întâlnit pentru ultima oară cu împăratul Iosif al II-lea – un iluminist şi un demofil, cum îl amintesc cronicile – căruia i-a cerut, în câteva cuvinte, drepturi pentru români şi îmblânzirea asupririi administraţiei nemeşeşti. Deşi răspunsul împăratului nu este tocmai validat de istorici, se pare că acesta, la repezeală, i-ar fi spus : „Thut ihr das!, adică „Faceţi voi singuri!". Şi-au făcut… Au fost în cele din urmă înfrânţi – excese au fost din toate părţile! –, traşi pe roată, dar situaţia românilor s-a îmbunătăţit considerabil în următoarea perioadă.