Una din modalitățile eficiente la nivel propagandistic prin care este perpetuat statutul ilegitim de colonie dependentă a României este prin mistificarea raportului pe care țara noastră îl are cu partenerii occidentali, în principal cu SUA și cu binomul Franța-Germania.

Narativa de bază pentru această operațiune este următoarea: orice critică adusă actualului statut din cadrul alianței strategice este propagandă rusă. Cei care pun în discuție statutul din alianță vor, de fapt, desființarea alianței și întoarcerea României către Est.

Este o minciună și primii care o știu sunt chiar cei care o perpetuează. Nu avem nicio forță, politică sau de altă natură, care să aibă ca obiectiv ruperea alianței cu Occidentul și întoarcerea către Est. Palidele inițiative Ro-Exit par că sunt inventate doar ca să se bifeze și la noi rubrica și să aibă sistemul niște buggy men.

Realitatea este că a discuta critic sau a re-negocia statutul României în cadrul alianței strategice nu înseamnă nicidecum a pune alianța în sine în discuție. A schimba termenii nu înseamnă a rupe contractul. Cine are, oare, interesul de a nu permite discutarea termenilor și schimbarea statutului? Evident, chiar aliații, care nu vor să aibă un stat client cu care să-și bată capul, ceea ce presupune costuri politice și economice, ci vor un stat client vasalizat. Și nu e ceva de mirare în asta. O spune chiar teoria alegerilor rationale care nu a fost inventată nici de ruși, nici de chinezi, ci de lumea anglo-saxonă.

Care este statutul actual al României în alianța strategică cu Occidentul? Noi ne aflăm într-o situație de protectorat de tip bully, care înseamnă că noi, în calitate de stat client, vom prefera, la nevoie, să CEDĂM mai degrabă decât să NEGOCIEM cu statul „protector” și „bully” totodată, toate concesiunile pe care acesta le pretinde de la noi. În orice situație de negociere există următoarele opțiuni: cedare, compromis, câștig și blocaj. Situațiile în care relațiile dintre părțile aflate în negociere sunt mai echilibrate presupun o ordine a preferințelor în care cedarea se află pe penultimul sau ultimul loc. Acolo unde situațiile sunt în dezechilibru, una din părți preferă să cedeze în măsură mai mare chiar decât să să ajungă la un compromis prin negociere cu cealaltă parte.

Dacă analizăm situația noastră față de parteneri recunoaștem cu ușurință că această schemă se aplică raporturilor reale. SUA, Germania și Franța deseori asumă o postură de „Big Bully”, de forță față de România, încălcând etichetele diplomatice, intervenind în viața internă politică și în justiție. România de cele mai multe ori cedează unilateral, dând curs acestor solicitări venite de la „protectori”. Care se regăsesc și în celelalte sfere ale vieții: în economie (taxe, redevențe, comerț extern, Codul Muncii), în social (adopții, by the way) etc.

E limpede că nu în aceeași situație se află țări ca Ungaria și Polonia. Acolo pare că alianța se înscrie într-un raport mai echilibrat, tot de protectorat, dar în care soluția de compromis, negociată, este preferată opțiunii de a ceda. Și nu pare întotdeauna că aceste țări ar evita chiar și blocajul dacă interesele naționale o cer, dacă ne uităm la momentele de tensune dintre aceste state și protectorii lor.

Ajunși aici, sigur că ne vom întreba: cu ce sunt polonezii și maghiarii mai diferiți decât noi? Au „sânge în instalație”? Se simte istoria lor imperială/independentă în actualul parcurs? Poate, dar aceste explicații sunt cam misticoide. Eu prefer abordările mai mundane. Tot din teoria alianțelor aflăm că unul din scopurile statului mai mare, cel cu rol de „protector”, este acela de a controla politicile statului-client. Acest obiectiv poate fi atins într-o măsură mai mare sau mai mică în funcție de gradul de penetrare și de control pe care „protectorul” reușește să-l exercite asupra instituțiilor cheie din statul vizat. Cele mai importante instituții sunt cele de forță. Pe timp de război, e vorba de armată, poliție, poliție secretă. Pe timp de pace, instituțiile cheie sunt, da, ați ghicit, serviciile secrete și justiția.

Gradul de obediență al „clientuluI” depinde în mod direct de gradul de penentrare a „protectorului” în instituțiile sale cheie.

Să revenim iarăși la realitate. Ce vedem? Vedem cum „protectoratul” occidental se exercită exact asupra acestor sfere: servicii secrete, justiție, care devin principalele instanțe de influențare a opțiunilor politicului din România. În Ungaria, Orban, băiat deștept, a reușit încă din timp să-și asigure dominația asupra serviciilor și justiției. Mai avea ceva probleme cu media și cu economia, dar a cam rezolvat și acolo cazul. Occidentul a încercat să facă ceva pentru a recupera parte din influența sa din aceste sfere, și ne amintim de scandalul cu SUA și de amenințările UE la adresa Ungariei, însă fără folos evident.

În cazul Poloniei, lucrurile erau mai evoluate din perspectiva protectoratului. Justiția și politicul erau într-un mai mare grad penetrate de occidentali, însă nu în același grad ca la noi, de vreme ce PiS, actualul partid de guvernământ, a reușit să ranverseze trendul și să recupereze dominația internă asupra justiției. Însă cu prețul unei reforme destul de ample a sistemului juridic, derulată nu fără scandal și fără reacții de la Departamentul de Stat și de la Comisia Europeană. Probabil că serviciile acolo nu sunt la fel de vizibile și ifnluente ca la noi, de vreme ce conservatorii polonezi au putut așa ceva.

La noi, două elemente, pe lângă altele, au creat condițiile pentru această penetrare reușită: creșterea progresivă a puterii - politice și economice - a serviciilor secrete și inițierea justiției anticorupție ca element de dominație politică internă. Aceste mecanisme au fost accelerate de domnia lui Băsescu, ce a realizat la nivel strategic, în diferite momente și din diferite cauze, un joint-venture cu instituții cheie din statele protectoare pentru a domina viața politică internă în favoarea sa. Evident, însă, că elementul slab în această ecuație a fost Băsescu. Adică, beneficiarul provizoriu a contribuit la crearea unui mecanism de care acum beneficiază maximal numai statele protectoare.

Așadar, iată, rațional și mundan, explicația pentru care ne aflăm în acest statut de colonie dependentă, de stat client care preferă să cedeze decât să negocieze interesele sale. A cere schimbări ale acestui statut nu înseamnă, nicidecum, a schimba sau a nega alianța strategică. A cere demolarea mecanismelor toxice prin care sfere esențiale pentru suveranitatea națională sunt penetrate ilegitim și direcționate către acțiuni ilegitime nu înseamnă, nicidecum, a rupe alianța. Mecanismele sunt justificate intern printr-o intensă propagandă asigurată tocmai de puterea economică augmentată a serviciilor secrete - propagandă despre corupția genetică a românilor, mitul diasporei etc. - dotată cu o capacitate de demonizare și de intoxicare a opiniei publice specifice unui stat totalitar.

Avem nevoie de alianță strategică cu Occidentul. Tocmai de aceea, Ungaria și Polonia, în ciuda suveranismului accentuat, nu rup această alianță. Dar această condiție este transformată într-o condiție înjositoare de robie și de vasalitate, în termeni morali, și de condiție de colonie dependentă în termeni tehnici, prin faptul că instituțiile cheie sunt penetrate de statele „protector”, că serviciile secrete constituie o sferă a puterii profunde total scăpată de sub orice control și ultra-obeză, dominând massmedia și făcând jocurile politice și nu numai.

Acum, pentru a da satisfacție și explicațiilor ce țin mai degrabă de psihologia socială sau psihologia popoarelor, avem o anumită specificitate care a accelerat mecanismele descrise mai sus. O anume preferință pentru străin, hai să zicem un tip de slugărnicie și complex al vasalului față de Înalta Poartă, precum și polarizarea internă, rivalitatea ascuțită, otrăvită și dusă până la capăt între elitele politice ale țării. În două instanțe această rivalitate dușmănoasă a dus la nenorociri: episodul fanariot, precedat de faimoasa trădare a lui Vodă Brâncoveanu de către prestigioasa casă a Cantacuzinilor, și chiar și inslatarea în forță a regimului comunist, ale cărui mecanisme inerente staliniste au prins viteză în contextul intern al rivalităților dușmănoase de la noi.

Nu știu dacă ceva poate schimba acest statut și acest curs. În actualele condiții, mai degrabă nu. Dar măcar să spunem ce și cum, cât mai avem ocazia.