ascultă articolul

Andrei Pleșu a scris un editorial la finalul anului 2013 în care vorbește despre Daniel Barbu și cariera lui publică din 1990 până în acel moment.

Articolul este relevant și în prezent în contextul actual al scandalului în care este implicat acesta legat de declarațiile făcute despre faptul că meseria de politician este mai periculoasă decât de militar în Afghanistan.

Scriitorul povestește că l-a avut student pe Daniel Barbu și pentru că l-a văzut drept un student remarcabil, în 1990 când conducea Ministerul Culturii l-a pus pe acesta director la Editura Meridiane, iar de aici relația lor s-a rupt ca urmare a felului de a se comporta a actualui senator.

„La cîteva săptămîni după acest „succes”, mi-a cerut o întrevedere: voia să fiu de acord cu concedierea tuturor celor care lucrau, de ani buni, în redacția Meridianelor. I-am explicat că, în principiu, directorii pe care îi numesc au mînă liberă în interiorul „întreprinderii” lor. Dar că mi-e greu să înțeleg o asemenea decizie radicală. Dacă e vorba de un caz-două de incapacitate sau indisciplină, putem discuta, dar o redacție întreagă? Întîmplător, lucrasem, înainte de 1989, cu membrii acelei redacții, profesioniști eficienți și cumsecade, fără „derapaje politice” incriminabile. „Mai gîndește-te!” – am spus în încheiere, „dar te previn că ideea ta nu se susține”", scrie Pleșu în Adevarul.ro.

„N-a trecut, cred, nicio săptămînă, cînd am primit un telefon de la șeful meu de atunci, dl. Petre Roman, care m-a întrebat, încă o dată, cine e, în definitiv, acest Barbu. I-am răspuns cu același discurs pe care îl repetasem pînă atunci, ori de cîte ori fusese nevoie: credeți-mă, e un tînăr cu foarte bune calificări profesionale, un om de viitor etc. etc. Petre Roman a răspuns oarecum amuzat: „Tocmai am primit un memoriu de la el, în care te reclamă ca opozant al reformei, cripto-susținător al vechilor nomencalturiști, pe scurt, sabotor al programului guvernamental”", povestește scriitorul.

Andrei Pleșu i-a cerut demisia lui Barbu de la conducerea editurii după acest incident, dar cariera sa a continuat ajungând pe rând consilier prezidențial pentru Emil Constantinescu, iar apoi consilier în mandatul intermar de președinte al lui Crin Antonescu, senator și ministru al Culturii pentru o perioadă.

„N-aș fi scris acest text, dacă, înțelepțit, într-un târziu, de perdantele „meandre ale concretului” la care s-a expus, dl. Barbu s-ar fi retras din viața publică, pentru a se dedica talentelor sale reale: profesorat, cercetare, cărți. Dar l-am văzut reapărând în mica lui familie de mâhniți civici de pe ecranele postului-mamă: la fel de inadecvat, de previzibil în umoarea lui păstoasă, de hămesit după o țâră de audiență și, poate, cine știe, după vreo nouă propunere. Și atunci m-am gândit să încerc încă o dată, o ultimă dată, să îl ajut. Să îl rog, bătrînește, să se întoarcă la ale lui. Știu că e încă în stare să scrie cărți foarte bune, să dea cursuri utile, să se pronunțe, nepartizan, în dezbaterile grele ale țării. Sunt domenii în care lipsa de caracter și vanitatea bolnăvicioasă – deși nerecomandabile - nu pot juca feste atât de mari ca pe scena politică", precizează Andrei Pleșu.

„Dacă am noroc, dl. Barbu își va veni în fire. Dacă nu, se va răfui cu mine în loc să se răfuiască – așa cum ar trebui – cu el însuși. Va spune că n-am operă, că sunt băsist, că eram în corespondență cu Ceaușescu și alte asemenea mârâieli obosite. În cazul acesta, insul nu poate fi ajutat. Își va sabota, ca și pînă acum, înzestrările reale, cu Sinele pe sine călcînd", își încheie scriitorul textul.