Critici la adresa Bisericii au existat încă din anii `90.  Unor clerici de rang înalt li s-a reproșat colaborarea cu fosta Securitate și incapacitatea de a se fi opus dărâmării lăcașurilor de cult. 

Tradiția și învățătura ortodoxă n-au intrat însă în vizorul contestatarilor. Cea mai mare parte a populației abia scăpată de teroarea bolșevică se apropiase de Biserică și sancționa dur orice zvâcnire ateista. Nomenclaturiștii din eșalonul doi al PCR, veniți la putere pe spinarea unei revolte sângeroase erau conștienți de această realitate. De aceea îi și vedeai prin biserici făcându-și cruci până la pământ și rostind cu un entuziasm, ce-i drept forțat, Crezul creștin. 

Dar lucrurile s-au schimbat. Contactul cu o lume mult mai evoluată economic, însă confuză din punct de vedere spiritual, a dus la apariția în spațiul public a unei noi forme de ateism. Nu ideologia marxist leninistă, ci Drepturile Omului, sunt folosite ca substitut pentru religie de către cei care își declara astăzi necredința în Dumnezeu. Aceștia văd în Biserică nu un element de stabilitate și echilibru, ci o instituție „retrogradă” care se opune libertăților cetățenești. Discursul lor nu se îndreaptă doar împotriva presupusei corupții din sânul clerului, ci și a ritualurilor bisericești cu întreaga gamă de simboluri sacre care, în opinia noilor atei, împing țara în Evul Mediu. Ora de religie în învățământul laic este privită de asemenea ca un mijloc de îndoctrinare și ca atare se cere înlăturarea ei. 

Noul tip de politician ori de lider de opinie se pliază perfect pe această realitate. Formal, nu întoarce spatele Bisericii mai ales că un segment important din rândul populației continuă să rămână atașat de valorile tradiționale. Însă, când i se cere un punct de vedere în legătură cu anumite aspecte ale vieții cotidiene, preferă să dea dreptate acelora care extind Drepturile Omului până în sfera imoralității și a patologicului decât să se situeze de partea „obscurantismului medieval”  .