După ce-am intrat pe ușa din dos a Uniunii Europene, riscăm să ne trezim acum într-o altă construcție decât în cea în care ne-am fi dorit să fim. Trecând este optimismul stupid care spunea că vor veni munți de bani dinspre Bruxelles, haideți să ne gândim cum stă Europa în care, de bine, de rău, am intrat în 2007. Ei bine, lucrurile nu sunt tocmai clare. Și asta, din mai multe motive. Să le luăm pe rând.

Grecia, eterna problemă

Cred că deja ne-am plictisit cu toții să ascultăm știri despre vecinul elen. Bail-out, incapacitate de plată, ratele dobânzilor, manifestații și alte cele. Problema e că Europa cheltuiește mii de miliarde pe care îi aruncă într-un mod iresponsabil într-o economie de stil comunist și total ineficientă. E frumos să vorbești despre solidaritate, dar, vorba premierului slovac, ar trebui mai întâi să ne ocupăm de noii membri, nu să dăm bani unora care n-au niciun chef de muncă, dar se pretind a fi urmașii lui Demostene. Dar, se pare că după Grecia urmează la rând Spania, una dintre economiile mari ale Uniunii și o țară față de care Aliații au și acum obligații pentru neutralitatea Spaniei lui Franco din teribila conflagrație mondială. Deci, în loc să primim, noi dăm, drept pentru care cred că vom fi mai săraci peste 10 ani, să zicem, decât suntem azi. Evident, Portugalia, țara vecină, va urma declinul Spaniei și va arunca Europa într-o nouă criză. De altfel, marele scriitor și filosof portughez Saramago spunea acum niște ani că singura șansă a Portugaliei ar fi unirea cu țara-soră, Spania. Doar așa, credea el, ar putea fi concurate cu succes super-puternicele economii ale Marii Britanii, Germaniei sau Franței.

Evident, trebuie să existe o limită a capacității de integrare și aceasta cred că a fost depășită demult. Problema nu e că vin în Europa sute de milioane de africani, ci faptul că vom fi inoculați cu o cultură sau sub-cultură, cum vreți să-i spuneți, care va conduce continentul la un regres fără precedent în istorie. Poate doar epidemiile de ciumă sau marile migrații să mai fi dat înapoi soarta istoriei Europei cu câteva secole de ani. Să fim serioși, negrul din Ciad sau arabul din Maroc nu vor fi niciodată în stare să se integreze în Franța, deși, teoretic, vorbesc deja limba. Nu, pentru că șocul cultural este prea mare. Doar nu vă imaginați că acești imigranți ar putea să construiască un nou tren de mare viteză sau o rachetă Ariane în Guyana franceză. În schimb, se vor băga sute de miliarde în fundul lor pentru a ne trezi în schimb cu fața hâdă a discriminării pozitive. Sigur, în vechime am mai fost atacați și ocupați de negri, ca dovadă că Diavolul este negru în toate culturile mari ale acestei lumi. 

Nici aici nu este clar cât de mare trebuie să fie Uniunea sau unde anume ar trebui să se blocheze orice viitoare adeziune. Eu, ca român, de exemplu, aș fi mai degrabă de acord cu aderarea Serbiei, un bun vecin și un amic de nădejde, dar aș strâmba din nas dacă ar fi vorba despre Ucraina. Pe urmă, vine acest Cameron, premierul britanic, și ne spune că de acum înainte ar trebui ca orice stat candidat la aderare să aibă un nivel de trai egal cu cel al vechilor membri. Atunci, de ce ar mai deveni membru? Pe urmă, pe principiul acesta România nu ar fi devenit niciodată membru. Iar Serbia, că tot vorbim despre ea, ar trebui să mai aștepte pe bară vreo două secole. 

Deși pare a fi un joc, nu este. Catalonia vrea independența, la fel scoțienii, care amenință cu un nou referendum pe această temă. Aceste noi state ar trebui să își renegocieze toate tratatele cu Uniunea, lucru care ar încurca rău de tot treburile la Bruxelles. Dar, dacă dispare regiunea catalană, mai poate exista Spania? Sau ceea ce rămâne va purta un alt nume? Dar, ce ziceți de regiunea secuiască? Dacă și-ar cere independența într-o bună zi? Sunteți dispuși să le-o acordați sau să puneți mâna pe arme? Pe urmă, bat la ușă și niște țări majoritar musulmane. Mă rog, n-aș putea spune că albanezii sunt tocmai arabi, dar cred că există o reminescență în educația oamenilor, chiar dacă peste ei a trecut comunismul, iar societatea de azi este laică. Și, sincer, să nu uităm că albanezii ne sunt frați buni, nu aș fi de acord să îi lăsăm pe dinafară. Dar, ne cere cineva părerea? Nu de alta, dar criza de încredere este o altă mare problemă a membrilor mai noi sau mai vechi ai Uniunii. 

Nu cred că poate exista o armată comună europeană. În afara problemei lingvistice, chiar presupunând că toți, de la vlădică la opincă, vor vorbi impecabil engleza, vă imaginați că sârbii și croații ar putea conlucra? Sau noi și ungurii? Bine, deocamdată îi avem la spate pe americani, dar chiar și aceștia dau dovadă de plictis și au început să facă cu ochiul Chinei. Oricât ar părea de ciudat, mai degrabă cred că ar exista posibilitatea unui război intern european decât o luptă pentru o cauză comună. Și care ar fi aceea? Nici măcar nu puteți numi o singură cauză comună. Și aici nu este vorba de război, ci de pace. Sănătatea? Păi, la noi medicii sunt mai prost plătiți decât ajutorul unui imigrant african oferit de nu prea generosul stat maltez, să zicem. Și exemplele ar putea continua.

 

Cred că singurele lucruri bune și care sunt comune sunt libertatea de mișcare și accesul pe piața muncii. Mă alătur și eu corului de nemulțumiți, dar trebuie să admit că deocamdată nu există alternativă la visul european. Roma veche, Carol cel Mare, Napoleon sau Hitler au avut același vis. Problema este că la un moment dat te trezești din vis. Și ce constați? Că ai visat urât sau ai visat frumos?