Un copil român din trei este sărac, se arată în „Strategia naţională pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului 2014 - 2020”. Documentul prevede „măsuri pentru sprijinirea familiilor vulnerabile, respectiv acordarea unui pachet minim de servicii sociale pentru copil”. 

Conform datelor ultimului recensământ, în București trăiesc 309.000 de copii. Peste o sută de mii sunt săraci. Pentru ei, în noiembrie 2012, Primăria Capitalei a deschis o cantină socială. Singura cu acest profil din București. Dorinţa  declarată a autorităţilor locale era ca cei mici să aibă asigurată măcar o masă caldă pe zi.  

„Fac un leu și-mi iau un covrig”

Iunie 2015. Strada Mitropolit Filaret, drumul copiilor săraci spre blidul cu mâncare, e plină de gunoaie și de riveranii care stau în soare, pălăvrăgind. De aici și până în buricul Capitalei, unde Andrei Rieu concerteză pe „repeat”, sunt doar doi pași. 

Cantina socială se află într-un sediu în care mai funcţionează o creşă şi un after-school. La intrare fâlfâie drapelul României și al UE. Ca un stindard al luptei noastre. E ora 13:00, iar cantina e pustie. Tava cu varză călită zace pe aragaz, pe jumătate plină. Ȋn București sunt peste 100.000 de copii săraci. Cât populaţia orașului Satu Mare. La cantină se servește masa în trei serii: de la ora 12:30, de la 13:30 şi de la 14:30. 60 de porţii în fiecare serie, 180 de copii sătui. Acum, nu e nimeni în jurul mesei. Directoarea cantinei, Veronica Manea, îmi spune că vin cam 30 pe zi. Cei mai mulţi sunt copii aduși de mamele lor, internate împreună cu ei în centre maternale. 

Din 100.000 de copii săraci, câţi există în statistici, doar 30 sunt împinși de la spate, de foame și de mame, spre cantina socială. Este un paradox pe care nimeni nu-l poate explica. Directoarea mărturisește că îi vede pe stradă, cerșind, și încearcă să-i convingă să vină la masă. Nu reușește. „Fac un leu și-mi iau un covrig”, îi răspund copiii. Pe pe altă parte, familiile sărace le spun asistenţilor sociali care le trec pragul că ar fi mult mai bine dacă, în locul prânzului oferit celor mici, le-ar dea lor ceva, un pui congelat, un kil de ulei, niște bani... Autorităţile însă refuză trocul, pentru că nu au certitudinea că acele produse vor  ajunge cu adevărat în farfuria copiilor. 

Nu doar părinţii sunt cei care nesocotesc sărăcia în care trăiesc acești copii... Autorităţile locale au venit cu ideea să organizeze meditaţii în after-school-ul ce funcţionează în aceeași clădire cu cantina. Iar asistenţii sociali au plecat prin școli, să facă liste cu acei copii lipsiţi de posibilităţi materiale, care ar putea beneficia de meditaţii. La limba română, matematică și engleză. Spre suprinderea lor, oamenii s-au lovit de opacitatea multor directori, care au refuzat colaborarea, motivând că „nu e bine nici pentru copii, meditatorii aceia folosesc alte metode de predare”. Așa că, dacă „nu e bine nici pentru copii”, ideea cu meditaţiile a rămas în așteptare...  
 
Sărăcia are mai multe chipuri. Ea nu e doar o gheară înfiptă în stomac sau un petec cusut pe haină. De multe ori, sărăcia devine un fel de a fi, o stare de inerţie și de neputinţă ce nu poate fi vindecată doar cu ajutoare sociale.

Când sărăcia devine un soi de business

Peste șapte milioane de români sunt asistaţi social. 95% dintre ei au diferite beneficii sociale, și doar 5% primesc servicii sociale, rezultă dintr-o centralizare făcută anul trecut de Institutul pentru Politici Publice. 

Dintre ei, circa două milioane de români beneficiază de venitul minim garantat și de alocaţia pentru susţinerea familiei, ca măsuri de protecţie socială. În cazul familiilor cu trei, patru sau cinci membri, venitul minim garantat poate fi de 357 lei, 442 de lei sau 527 de lei. Pentru familiile cu peste 5 membri, la suma de 527 de lei se adaugă cîte 37 de lei lunar pentru fiecare dintre ceilalţi membri, începînd cu al şaselea. La aceste venituri se adaugă alocaţia pentru susţinerea familiei (328 lei pentru familiile cu peste 4 copii, unde venitul net mediu lunar pe membru de familie e sub 200 lei), alocaţiile de stat (suma de 84 de lei înmulţită cu numărul de copii) și ajutoarele pentru încălzire cu lemne, cărbuni, etc.

Un asistent social îmi povestea că, de multe ori, sărăcia devine un soi de business, iar asistaţii calculează ce beneficii ar putea primi în plus, dacă mai fac un copil. Unde s-ar poziţiona în schema ajutoarelor sociale. Autorităţile se prefac că nu văd, iar statul român încurajează acest tip de dependenţă a cetăţenilor.

Munca în folosul comunităţii, o himeră

Conform art.6, alin (2) din legea 416/2001 privind venitul minim garantat, „pentru sumele acordate ca ajutor social, una dintre persoanele majore apte de muncă din familia beneficiară are obligaţia de a presta lunar, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate şi igienă a muncii.” Fac excepţie de la regulă cei care „asigură creşterea şi îngrijirea, potrivit legii, a unuia sau a mai multor copii în vârstă de până la 7 ani şi până la 18 ani în cazul copilului cu handicap grav sau accentuat; asigură îngrijirea uneia sau a mai multor persoane cu handicap grav ori accentuat sau persoane vârstnice dependente care nu beneficiază de asistent personal sau îngrijitor la domiciliu; participă la un program de pregătire profesională”

Cum de verificarea respectării acestor prevederi legale se ocupă tot primăriile, prin asistenţii sociali care-s puţini și prost plătiţi, fac excepţie de la regulă cam toţi asistaţii social. 

O vorbă înţeleaptă spune că nevoiaşului mai bine îi dai o undiţă, decât pește. Statul român nu știe sau nu vrea nici să fabrice, nici să dăruiască undiţe. Imaginea copilului care preferă să cerșească pentru un covrig, decât să bată drumul pâna la o farfurie cu mâncare caldă ilustrează, metaforic, profilul asistatului social din România. Iar binele se face rău. 
 


Oferiţi servicii sociale, în locul banilor!

Ce e de făcut? Statul ar trebui să gândească o formulă eficientă, pe termen lung. Astfel, o parte dintre beneficiile materiale pe care le primesc asistaţii social ar putea fi transformate în servicii sociale (cantine, centre de zi), cu obligativitatea evaluării periodice a tuturor beneficiarilor.

Cu alte cuvinte, dacă ești prea sărac ca să-ţi hrănești copilul, nu-ţi dau bani, sperând că vei fi un părinte responsabil și îi vei cumpăra de mâncare. Asigur eu, stat român, hrana copilului, prin cantine sociale sau în sistem catering, ca să mă asigur că banii cheltuiţi ajung exact acolo unde trebuie. 

Dacă ești prea sărac ca să-l trimiţi la școală, îi asigur eu, statul, prin primării, și rechizite, și hăinuţe sau încălţări, dar nu-ţi mai dau banii, ca să-i risipești la birtul din colţ.

Dacă spui că nu-ţi găsești loc de muncă, te pun pe o listă și am grijă eu, ca stat, să fii înștiinţat despre toate ofertele ce apar la Forţele de Muncă. Nu-ţi convin 10, 20, 50 de oferte, înseamnă că nu vrei, nu că nu poţi, și te anunţ că-ţi retrag toate ajutoarele sociale. Sau măcar te oblig să prestezi orele de muncă în folosul comunităţii stabilite prin lege.

Vrea statul român să facă asta? Ar distruge relaţia de dependenţă existentă între el și electoratul sărac. Iar milioanele de asistaţi social vor înseamna, mereu, milioane de voturi ce pot face diferenţa la alegeri.    
  
(N.a. Cantina socială pentru copii se află pe str. Mitropolit Filaret nr. 41-41A, sector 4, București. Copiii sunt admişi în baza unei cereri întocmite de reprezentantul lor legal al copilului, care trebuie să aducă: copie după certificatul de naştere și adeverinţa de la şcoală a copilui, o adeverinţă de la medicul de familie, adeverinţe venit și documente de identitate ale părinţilor.)