ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Cazul Ponta aduce în atenție un subiect delicat, în mare parte ignorat în ultima perioadă, însă extrem de important deoarece face trimitere direct la ambiguitățile legislative și constituționale și la suprapunerea granițelor dintre politic și juridic, în problema răspunderii ministeriale sau a Guvernului.

Este, oarecum, de la sine înțeles faptul că în chestiunea răspunderii Guvernului ne aflăm în fața a două tipuri de răspundere. Pe de o parte, răspunderea politică, în general colectivă, în care mecanismele de sancționare a acțiunilor Guvernului sunt moțiunea simplă și moțiunea de cenzură, un tip de răspundere unică a membrilor Guvernului în fața Parlamentului. Pe de altă parte, avem de-a face cu răspunderea juridică, civilă, contravențională și penală, în general individuală, care este supusă, după caz, unor legi speciale sau dreptului comun, în funcție de fapta comisă și de momentul comiterii ei.

Dar, în practică, sunt aceste distincții răspundere politică/răspundere juridică, răspundere colectivă/răspundere individuală atât de clar delimitate?

În cazul Victor Ponta, plenul Camerei Deputaților a respins solicitarea DNA de încuviințare a începerii urmăririi penale pentru conflict de interese. Presupusa faptă a premierului este una de natură penală și, de asemenea, este considerată a fi săvârșită „în exerciţiul funcţiei”. Să vedem ce spune legea: începerea urmăririi penale pentru faptele personale săvârşite de membrii Guvernului „în exerciţiul funcţiei” se poate cere numai de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României (art. 109 din Constituţie).

Deşi Constituţia nu precizează expres acest fapt, având în vedere autonomia celor două Camere ale Parlamentului şi raporturile acestora cu Preşedintele României, rezultă că dreptul de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului îl are Camera Deputaţilor atunci când acesta are şi calitatea de deputat, Senatul – atunci când acesta este şi senator şi Preşedintele României în cazul în care membrul Guvernului nu este nici deputat şi nici senator.

Dacă s-a cerut urmărirea penală în oricare dintre cele trei situaţii menţionate mai sus, Preşedintele României poate să dispună suspendarea din funcţie a celui în cauză. Acesta este un drept al Preşedintelui, nu o obligaţie impusă prin normă imperativă. Iată de ce președintele Klaus Iohannis a afirmat ieri că ”nu l-aș fi suspendat” pe premier, fiindcă nu era obligat, deocamdată, să o facă. Dacă însă urmărirea penală se finalizează prin trimiterea în judecată a respectivului membru al Guvernului, suspendarea lui din funcţie nu mai este lăsată la latitudinea Preşedintelui României, acesta fiind obligat să dispună suspendarea lui din funcţie.

Dar tocmai în această putere a Președintelui, care include posibilitatea suspendării din funcţie a unui membru al Guvernului pentru care s-a cerut urmărirea penală, stă cheia suprapunerii granițelor dintre politic și juridic. Fiindcă în cazul unor conflicte de natură politică între membrii Guvernului și Şeful statului acesta poate fi tentat să emită oricând decretul de suspendare. În plus, în practică oricine poate introduce oricând o plângere penală împotriva unui membru al Guvernului, fapt care îi permite Preşedintelui suspendarea din funcţie a celui în cauză.

Formula ”nu l-aș fi suspendat” trădează această putere arbitrară a Președintelui în acest caz, o putere suverană care decide în funcție de voința și judecata de moment a Suveranului. Președintele este în acest caz Suveranul, nu Parlamentul și nici poporul. Această răsturnare contradictorie face ca afirmațiile de genul ”lovitură de stat” să fie la fel de adevărate precum cele din 2012 în care Parlamentul a luat decizia suspendării Președintelui. În ambele cazuri, sintagma ”lovitură de stat”, oricât ar părea de exagerată este una care se potrivește descrierii situației pentru că în ambele cazuri vorbim despre situații excepționale, sau ceea ce Giorgio Agamben (2008) numește ”stare de excepție”, o zonă paradoxală în care devine imposibil a distinge transgresarea legii de aplicarea ei. În primul caz, starea de excepție făcea referire la folosirea tot mai largă a decretelor, actelor de urgență și a crizelor pentru a susține dominația guvernării executive și administrative,  în cel de-al al doilea caz ea se potrivește cu provocarea lansată de Agamben (2006) la adresa relației dialectice dintre lege / politică și faptul că legea și politica sunt unite într-o singură persoană, aceea a Suveranului. Ambele cazuri sunt fața și reversul aceleiași medalii.

Mai mult, în cazul Ponta, răspunderea individuală s-ar fi transformat într-o răspundere colectivă, întregul Guvern fiind afectat de această măsură, nefiind exclus ca schimbarea să atragă la rândul ei alte modificări cuprinzând inclusiv reconfigurări ale majorității parlamentare, crearea de noi alianțe, negocieri și renegocieri ale ministerelor, posibilitatea ca noul Guvern să nu primească avizul Parlamentului, suspendarea Parlamentului de către Președinte, alegeri anticipate.

Prin urmare, consecințele politice ale acțiunii suspendării premierului le depășesc pe cele juridice și nu numai că nu sunt distincte ci se află într-o strânsă interdependență, decurgând unele din celelalte. Guvernul a resimțit această stare de asediu fictivă și politică(Agamben 2008) din ultimele zile, iar Camera Deputaților nu a votat pentru a-l apăra pe Victor Ponta de lege, ci pentru a înlătura ”asediul”.

Premierul, așa cum a anunțat, se va pune la dispoziția organelor de anchetă, dacă nu ar face acest lucru, nu ar mai avea niciun viitor în politică nici el și probabil nici partidul pe care îl conduce.

 

Ambasadele

·        În altă ordine de idei, ambasadele Marii Britanii, Germaniei și Olandei au transmis mesaje care necesită câteva scurte comentarii din punct de vedere al prevederilor legislative din cele trei țări, pentru a înțelege din ce context legal fac parte.

 

1. ”Guvernul Marii Britanii recunoaşte importanţa luptei împotriva corupţiei în România şi necesitatea ca instituţiile sistemului judiciar să poată acţiona cu imparţialitate şi în spiritul unei independenţe depline”.

Deşi sistemul constituţional britanic este bazat, ca şi celelalte sisteme de guvernământ, pe principiul separaţiei puterilor în stat: legislativă, executivă şi judiciară, o separaţie strictă a acestora nu există.

Miniştrii răspund în mod solidar în faţa Parlamentului pentru activitatea de ansamblu a Guvernului. Ei pot răspunde însă şi individual pentru comiterea unor fapte care îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupă.

 

2. ”Ambasada Germaniei îşi reiterează întregul sprijin faţă de principiile Mecanismului de Cooperare şi Verificare, bazate pe valorile europene ale statului de drept şi pe care guvernul României s-a angajat să le implementeze”.

Constituţia Germaniei nu reglementează în mod special răspunderea penală a membrilor Guvernului, dar prevede crearea de consilii de anchetă ale Bundestag-ului (art. 44), respectiv comisii de anchetă comune (art. 53 lit. a). Astfel, potrivit art. 44, Bundestag-ul are dreptul şi obligaţia ca, la cererea unei pătrimi dintre membrii săi, să creeze comisii de anchetă, care vor proceda la audierea publică a martorilor. Publicul poate fi exclus de la audieri.

În cadrul audierilor, regulile de procedură penală se vor aplica mutatis mutandis. Va rămâne neafectat secretul corespondenţei, poştei şi telecomunicaţiilor. Curţile şi autorităţile administrative sunt obligate să acorde comisiilor asistenţă juridică şi administrativă. Deciziile comisiilor de anchetă nu se impun tribunalelor. Acestea sunt libere să evalueze faptele pe care se întemeiază acuzarea. Art. 53 se referă la înfiinţarea şi organizarea comisiilor de anchetă comune.

 

3. ”Așa cum am mai spus, Olanda crede ferm că legea trebuie să fie aplicată la fel pentru toți cetățenii. Evenimentele recente din Parlament ridică teme de discuție despre atitudinea privind justiția și corupția în România”.

În Olanda, responsabilitatea ministerială penală a fost introdusă în 1840, odată cu garantarea dreptului şi obligaţiei miniştrilor de a contrasemna toate decretele regale, ceea ce a condus la alterarea poziţiei miniştrilor în cadrul Guvernului. Constituţia din 1987 conţine, în art. 119, o clauză generală referitoare la răspunderea penală a miniştrilor pentru infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei.

Astfel, potrivit art. 119, miniştrii şi secretarii de stat sunt judecaţi de Curtea Supremă pentru infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei. Instituirea procedurilor se face prin decret regal sau prin rezoluţia celei de-a doua Camere.

Se poate observa că răspunderea penală a membrilor Guvernului este, bineînțeles, stipulată expres și are proceduri speciale. La fel ca și în cazul României. Aceste proceduri speciale sunt menite să împiedice un ”asediu politic”, ele nu sunt în niciun caz formale. În cazul Ponta, legea s-a aplicat până la capăt. Justiția va găsi modalitatea de a-l trage la răspundere, dacă premierul este vinovat. 

Referințe:

Agamben, Giorgio. 2006 Homo Sacer. Puterea suverană și viața nudă. Idea Design & Print, Cluj.

Agamben, Giorgio. 2008 Starea de Excepție. Homo Sacer II, 1, Idea Design & Print, Cluj.

Ø Constituţia Germaniei

Ø Constituţia Olandei

 

 

 

 


Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews