Motto: „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre.” (Regele Mihai)

Încetarea din viață a Regelui Mihai I a lăsat un gol în sufletul românilor fiindcă Majestatea Sa a reprezentat nu numai „un simbol al unității și demnității poporului român”, cum a spus Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române în mesajul său de condoleanțe, ci și o instituție care a avut prestigiu în România, a fost respectată și iubită de români. Mai ales având în vedere că monarhia a constituit o formă de guvernământ legitimă și firească pentru poporul român, un popor patriarhal, care a simțit dintotdeauna că nu poate fi reprezentat în mod deplin, organic, decât de un domnitor uns de Biserică. Astfel, legătura dintre neam și Dumnezeu a fost realizată și prin voievod, domnitor, iar mai apoi prin rege. 

Plecarea dintre noi a Regelui Mihai încheie o pagină importantă de istorie, către care românii pot privi cu recunoștință și respect. Ultimul rege al României era singurul prin care ne mai puteam simți legați, chiar dacă simbolic, de România anterioară comunismului – România interbelică, România Mare. Adică de acea Românie unită și demnă, către care ne îndreptăm gândurile astăzi, în prag de Centenar, amintindu-ne de idealurile care i-au animat pe înaintașii noștri, de jertfele lor pentru unitatea neamului, pentru păstrarea credinței, limbii și pământului strămoșesc.

ImunoMedica

La noi, instituția monarhiei a avut un rol determinant în făurirea statului român modern. Merită să amintim câteva fapte istorice. În timpul lui Carol I (care a devenit principe al României la 10 mai 1866), România cunoaște o ascensiune importantă în plan cultural, militar și edilitar. După obținerea Independenței, România a fost ridicată la statutul de Regat. Independența României a fost proclamată de ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, pe 9 mai 1877 și a fost ratificată de Parlament în ziua următoare, pe 10 mai 1877. Tot pe 10 mai, în anul 1881, principele Carol și principesa Elisabeta sunt încoronați în fața Catedralei Mitropolitane (astăzi Patriarhală) din București, devenind regele și regina României. Astfel, 10 Mai devine Ziua Națională, fiind sărbătorită an de an până în 1947.

Regele Carol I nu a acceptat ca Romania să intre în război împotriva Germaniei, astfel, la primul Consiliu de Coroană, ținut la Sinaia pe 3 august 1914, s-a decis neutralitatea României în Primul Război Mondial. Însă, doi ani mai târziu, pe 27 august 1916, la al doilea Consiliu de Coroană, condus de Regele Ferdinand (care, la urcarea sa pe tron, în septembrie 1914, declarase că va fi „un bun român”) s-a decis intrarea țării noastre în război pentru eliberarea teritoriilor românești aflate sub ocupație austro-ungară. Prin urmare, trebuie să rămână în conștiința noastră jertfa personală a Regelui Ferdinand, care, în acel context tulbure și complicat în care se afla România, a rămas credincios țării noastre, însușindu-și deplin aspirațiile poporului român. 

Atrăgându-i-se atenția că, întrucât făcea parte din familia dinastică germană Hohenzollern, nu avea dreptul să lupte alături de Antanta împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria), Regele a răspuns: „Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, (...) această soluție ar fi cea mai ușoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conștiința mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei și, în consecință, cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria față de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul țării mele."

Ca urmare a deciziei sale, Regele Ferdinand a fost exclus din Casa de Hohenzollern. „Dinastia mea este română! Este o greșeală să afirmi că este străină, germană! Nu, ea este română. Românii nu l-au adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la gurile Dunării, ci pentru a fonda o dinastie națională. Cer pentru Casa mea onoarea de a fi îndeplinit misiunea pe care poporul român i-a încredințat-o”, a fost răspunsul Regelui Ferdinand la această măsură luată de împăratul Germaniei în semn de represalii. Astfel, România Mare s-a înfăptuit prin jertfa a sute de mii de români care au luptat de o parte și de alta a munților Carpați, dar și prin jertfa personală a Regelui Ferdinand, care a preferat să-și piardă apartenența la a doua cea mai veche familie regală din Europa pentru a rămâne fidel interesului național al României.

După decizia luată la cel de-al doilea Consiliu de Coroană, a fost transmisă această Proclamație către Țară: „Înaintașii noștri au reușit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților."
Iată îndemnul adresat de Regele Ferdinand ostașilor, de Anul Nou, 1917, pentru a-i mobiliza să continue lupta pentru idealul reîntregirii țării: „Întâiul meu gând se îndreaptă spre iubiții mei ostași, cari în patru luni de lupte crâncene nu s'au arătat mai prejos de aceia [despre] a căror vitejie ne povestește istoria neamului nostru. Cu gând duios și cu inima plină de dragoste, Regele vostru își amintește de aceia dintre voi cari dorm, înfrățiți în țărână, somnul de eroi. Cu încredere și nădejde privesc la ceilalți, cari zi și noapte înfruntă primejdia, ale căror brațe n-au știut să slabească și a căror vitejie a putut să stânjenească încercările grele ce vremurile le-au impus. Ostași, lumea întreagă se uită la voi, iar Țara se sprijină pe voi ca pe scutul ei; cu mine ea așteaptă să faceți zid din piepturile voastre spre apărarea scumpei noastre Țări, să duceți drapelele române la izbândă! Aduceți-vă aminte că luptați pentru pământul stramoșesc, pentru copiii și părinții voștri, pentru frații voștri de dincolo de hotare, că prin biruință le veți pregăti un viitor mai fericit. … ÎNAINTE CU DUMNEZEU!”

În urma înfăptuirii Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918, cu noile frontiere reunind toate provinciile românești, inclusiv Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Basarabia și Bucovina, Regele Ferdinand și Regina Maria au fost încoronați, pe 15 Octombrie 1922, la Catedrala Creștin Ortodoxă a Reîntregirii din Alba Iulia, ca primul rege și prima regină a României Mari. Românii l-au numit pe Regele Ferdinand Întregitorul sau Ferdinand cel Loial. Din cuvântarea memorabilă a Regelui Ferdinand de la Alba Iulia merită să amintim acest mesaj adresat tuturor românilor: „Punând pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei romane, Coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie în fața memoriei celor care, în toate vremurile și pretutindeni, prin credința lor, prin munca și jertfele lor, au asigurat unitatea națională".
Câteva cuvinte trebuie adăugate și despre Regina Maria, care a avut un rol important pe plan extern, în susținerea intereselor României și a năzuințelor de întregire a țării. La curțile europene unde călătorea în interes diplomatic, ea spunea „Vreau să am o țară mai mare”. A fost o regină foarte iubită de români, fiind numită „mama răniților”, fiindcă activa ca soră de caritate în spitalele militare, unde ajuta și încuraja soldații. Ea a organizat spitalele și a pus pe picioare întregul sistem sanitar din Iași, orașul unde, în Marele Război pentru Reîntregirea Națională, vreme de doi ani, și-au desfășurat activitatea regele și celelalte autorități. Deși venită dintr-o țară îndepărtată, ea a îmbrățișat aspirațiile românilor, dar și Ortodoxia, convertindu-se la credința noastră, pentru a fi mai aproape de poporul căruia i s-a devotat. De asemeni, se cunoaște pasiunea ei pentru costumul tradițional românesc. În memoriile sale, „Povestea vieții mele”, menționează sfaturile primite de la mama sa, pe care le-a păstrat tot timpul în gând: „Mai spusese și următoarele: «Mergi într-o țară ortodoxă; să-i cinstești Biserica și slujbele și să săruți crucea și Evanghelia când ți le prezintă preotul și, când vezi pe alții făcând cruce, să faci și tu.» Și eu urmai povața”. Mai mult, regina a păstrat o legătură strânsă cu țările vecine ortodoxe și și-a căsătorit o parte dintre copii cu regi din țări ortodoxe. Una dintre fiicele sale, Principesa Ileana, iubită la fel de mult de români, a devenit, spre sfârșitul vieții, Maica Alexandra, intrând în monahism, și a fondat în America mănăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” (Preotul mănăstirii a fost, între 1983 și 1989, arhimandritul Roman Braga, fost deținut în închisorile comuniste).

De la regele Ferdinand, familia regală nu a mai purtat numele de Hohenzollern. De altfel, pe 10 mai 2011, Regele Mihai I a anunțat că toate legăturile dinastice dintre Casă Regală a României și Casa Princiară de Hohenzollern încetează, decizia fiind luată „în conformitate cu dorințele regretatului nostru bunic, Majestatea Sa Regele Ferdinand, de a conferi un caracter național și independent Dinastiei și Casei Noastre Regale” și „urmând datoria mea față de istorie și față de urmașii și succesorii mei”. 

Cât despre ceilalți regi, dacă este să ne referim la Carol al II-lea, trebuie să recunoaștem că a rămas în istorie și în memoria românilor cu o reputație pătată, printre greșelile sale majore fiind cele din politica externă pe care a promovat-o și cedările teritoriale fără luptă, din vara anului 1940. Pe de altă parte, în timpul lui, România s-a ridicat foarte mult economic, cultural și edilitar. Printre realizările în plan cultural, putem aminti de Muzeul Satului, care, creat la inițiativa și prin strădania profesorului Dimitrie Gusti, a fost construit cu sprijinul lui Carol al II-lea.
Ultimul rege al României, Regele Mihai, a trăit într-o perioadă foarte tulbure a istoriei noastre. Prin Actul de la 23 august 1944, Regele Mihai a procedat cum a crezut că e mai bine pentru a evita distrugerea României în contextul unei confruntări directe între armata germană și armata sovietică pe teritoriul țării noastre. Iată cum comentează Petre Țuțea cele întâmplate: „Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemțesc de la Baltica la Creta într-o noapte și a salvat poporul român de la dezastru. Mihai, regele românilor, a pus pumnul în balanța forțelor, înclinînd-o în lagărul democraților, într-un moment în care nu se știa în care înclină, nici în senatul francez, nici în cel american. Că am redus războiul cu un an, pentru ca Hitler să nu facă arme speciale, că-n Anglia nu mai rămâneau atunci decât iepurii din vizuini...” („322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”,  Ed. Humanitas, București, 2000, p. 68). Pe de altă parte, printre greșelile care s-au făcut a fost întoarcerea armelor înaintea încheierii unui armistițiu cu statele inamice (pe 12 septembrie 1944), în primul rând cu Rusia sovietică, ceea ce a dus la situația ca aproximativ 170 000 de militari români să fie luați prizonieri de sovietici și la bombardarea Bucureștiului atât de către nemți, cât și de către aliați.

Pe 30 decembrie 1947, comuniștii l-au forțat pe Regele Mihai să abdice, folosind șantajul cu asasinarea celor peste 1000 de tineri care participaseră la o amplă manifestație pașnică în susținerea sa, după ce regele declanșase greva regală. Pe 8 noiembrie 1945, în timpul grevei regale (care a durat între 21 august 1945 și 7 ianuarie 1946, perioadă în care Regele Mihai a refuzat să promulge actele guvernului Petru Groza), în ziua prăznuirii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a avut loc un mare protest anticomunist, însă Regele și poporul român care i-a arătat susținerea nu au primit sprijinul anglo-americanilor. Astfel, au fost arestați cei care se opuneau sovieticilor, iar comuniștii, după ce au ajuns la putere prin falsificarea alegerilor, au desființat partidele istorice. 

Evident, abdicarea forțată nu a fost un act legitim, ci unul neconstituțional, fiind făcut prin constrângere și șantaj, fără ca națiunea română să fi fost întrebată vreodată dacă vrea să treacă de la monarhie la republică. Tot Petre Țuțea remarca, în stilul său inconfundabil: „Regele Mihai nu a abdicat, a fost silit. Eu am văzut rusoaice borțoase pe tancuri, dând roată Palatului și pumnul în masă al lui Vîșinski. A dat cu pumnul în masă. A fost instalat comunismul cu forța. Regele n-a abdicat.”

Chiar dacă a traversat o perioadă foarte grea a istoriei noastre, în acele vremuri vitrege românii s-au raportat la Rege „ca la un simbol al rezistenței și a existenței de sine stătătoare, independente, a poporului român”, cum precizează istoricul Ioan Scurtu. Dacă românii nu ar fi simțit că Regele reprezintă, organic și statornic, ființa națională, demnitatea și unitatea neamului, nu ar fi putut merge la luptă și la moarte „pentru Țară și Rege”. Cum afirma Dan Puric într-un interviu, „prezența Regelui nu mai reduce țara la o entitate economică sau politică, ci îi asigură dimensiunea spirituală. De aceea Regele este un Simbol, conține în El Țara”. Trebuie să subliniem, așa cum a spus și Patriarhul României, în cuvântul  său la slujba înmormântării, oficiată pe 16 decembrie 2017, că Regele Mihai I a fost un om profund credincios, iar credința sa „nu era una formală, ci una existențială și practică”. Într-un interviu , spunea că participa în fiecare duminică la slujbele de la Catedrala patriarhală, alături de mama sa, care i-a insuflat credința și valorile ortodoxe.

După propriile mărturisiri ale Majestății Sale, credința în Dumnezeu și rugăciunea i-au fost singurul și adevăratul reazem în momentele grele ale vieții, în timpul exilului impus de regimul comunist, când a fost ținut departe de poporul său. Merită să redăm aceste cuvinte ale Regelui Mihai despre importanța credinței, din volumul Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Regele Mihai I al României”, Ed. Humanitas, 2004: „Prin credință chiar datoria față de patrie ți-o îndeplinești mai tare. Eu știu că de nimic nu s-au temut comuniștii mai mult decât de credința oamenilor în Hristos. Ei înțelegeau mai bine decât toți că un om credincios este un rob mai puțin. Dacă ei au propovăduit ateismul, a fost pentru că numai așa puteau să scoată pe oameni de sub cea mai puternică protecție.” „Nici naziștii, nici comuniștii nu-i iubesc pe cei care se apropie de Dumnezeu cu toată puterea lor de credință. Pentru că aceștia nu se mai lasă mințiți. Un creștin adevărat este o ființă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparține Adevărului, iar Adevărul ne eliberează.”

Nici propaganda comunistă mincinoasă și denigratoare la adresa monarhiei, nici comportamentul politicienilor după ‘89, când Regele a fost izgonit din nou din propria țară, nu au putut să-l smulgă din sufletul poporului său, dovadă fiind zecile de mii de români care au trecut pe la catafalcul fostului suveran și au participat la slujbele închinate acestuia. Ceremonialul emoționant din ziua înmormântării, când poporul român l-a condus pe ultimul drum pe monarhul lor, ultimul eveniment colectiv de o asemenea solemnitate, impregnat de emoție religioasă, dovedește forța impresionantă a acestui neam de a coagula în jurul unui simbol național cu rezonanță puternică în sufletul românilor. 

Astăzi este necesar, mai mult decât oricând ca, mai ales în conștiința și sufletul noilor generații, să fie redeșteptate și cultivate acele valori care l-au definit pe Majestatea Sa, dar și pe regii vrednici pe care România i-a avut. Printre aceste valori, cele mai importante au fost menționate de Regele Mihai în discursul istoric rostit pe 25 octombrie 2011: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos (…). Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere”, „Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei.”