„Azi am solicitat să pot depune la DNA, la dosarul în care sunt acuzat, un document nou care influențează fundamental desfășurarea în continuare a cercetărilor”, a anunțat premierul Ponta, în urmă cu o oră, pe o rețea de socializare. „Este vorba despre o hotărâre emisă de Curtea de Justiție a UE, în 3 septembrie 2015, pronunțată în cauza C-463/14.

 

Curtea arată, pe scurt, că atât timp cât s-au respectat toate obligațiile contractuale și s-au plătit toate taxele la stat, nu are importanță dacă beneficiarul a apelat efectiv sau cât de des a apelat la serviciile prestatorului. Speța respectivă este identică cu speța în care sunt implicat. Deciziile Curții sunt obligatorii pentru toate Statele Membre!”.

 

 

La 5 iunie 2015, DNA anunța, printr-un comunicat de presă, următoarele: 

„La data de 30.08.2007, între SCA „Șova și Asociații” reprezentată de Șova Dan-Coman și Cabinetul Individual de Avocat „Ponta Victor-Viorel” reprezentat de Ponta Victor-Viorel s-a încheiat o convenție de conlucrare profesională, având ca obiect conlucrarea celor două părți în dosarele de natură penală, de drept penal al afacerilor, precum și în alte cauze în care se va ivi necesitatea. Convenția s-a încheiat pe o perioadă nedeterminată. În convenție s-a prevăzut că pentru lucrările profesionale efectuate în conlucrare, onorariile să fie încasate de societatea de avocați, iar avocatul Ponta Victor-Viorel să primească o sumă fixă de 2.000 euro, pentru care va emite o factură lunară.

Prin act adițional, începând cu luna aprilie 2008, s-a majorat la suma de 3.000 euro/lună onorariul avocatului Ponta Victor-Viorel. Convenția de conlucrare s-a încheiat în luna decembrie 2008, moment în care Ponta Victor-Viorel a devenit ministru. Pentru presupusele activități efectuate în conlucrare, avocatul Ponta Victor-Viorel a emis în perioada octombrie 2007 - decembrie 2008 un număr de 17 facturi fiscale în valoare de 181.439,98 lei.

Facturile fiscale au fost transmise spre decontare societății de avocați SCA „Șova și Asociații” care a efectuat plata contravalorii lor după care le-a înregistrat în contabilitate. Sumele aferente celor 17 facturi reprezintă cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, având în vedere că, în realitate, Ponta Victor-Viorel nu a efectuat nici un fel de activitate profesională în temeiul convenției de conlucrare. Șova Dan-Coman a fost singura persoană cu drept de dispoziție în privința oricăror acțiuni de orice natură care implicau societatea de avocați.”

CJUE: „Nu are importanță dacă beneficiarul a apelat efectiv la serviciile prestatorului”

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a fost sesizată, la 8 octombrie 2014, de către Administrativen sad – Varna (Bulgaria) pentru a se pronunța în legatură cu interpretarea art. 24 alin(1), a art.25 lit.b), a art.62 alin.(2), a art.63 și a art.64 alin.(1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului, privind sistemul comun al taxei pe valoarea adaugată.

Cererea a fost formulată în cadrul unui litigiu între un operator economic și autoritatea fiscală ce-i refuzase acestuia exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adaugată, aplicată în amonte pentru achiziția de servicii de consultanță pe baza de abonament.

Mai exact, societatea comercială încheiase contracte de consultanță cu alte patru societăți din domeniul juridic, comercial, financiar și al securității informațiilor, toate acestea fiind reprezentate de aceeași persoană. La un control fiscal, s-a reținut că facturile, care fuseseră emise în termenul convenit (săptămânal), au fost înregistrate atât în contabilitatea prestatorilor, cât și în cea a beneficiarului serviciilor și au fost achitate prin viramente bancare. Organul fiscal a considerat însă că operatorul economic nu a prezentat nicio probă cu privire la tipul, cantitatea și natura serviciilor furnizate în mod real, adică „niciun document direct referitor la numărul de ore executate, nefiind furnizate nici informații cu privire la modalitatea de stabilire a prețurilor”. Pentru aceste motive, a fost emisă o decizie de impunere pentru suma reprezentând TVA dedus aferent facturilor emise de prestatori, decizie atacată în instanță de societatea comercială.

Instanța din Bulgaria, care a trimis cazul la CJUE, a fost interesată, în special, dacă un contract precum cel în cauză – ce stabilea doar domeniul de consultanță și nu indica niciun rezultat concret de atins referitor la obiect, durata de executare, recepție sau preț – poate constitui o prestare de servicii în sensul Directivei și poate da naștere dreptului de deducere a TVA.

Ȋn acest context, Curtea a analizat în ce măsură un contract fără un obiect clar determinat, dar care cuprinde angajamentul prestatorului de a se afla în permanență la dispoziția beneficiarului și de a se abține de la încheierea unor contracte cu concurenții săi, presupune o legatură între serviciile prestate și contraprestația primită, de natură a atrage calificarea în sfera prestărilor de servicii impozabile în scopuri de TVA.

„Împrejurarea că serviciile nu sunt nici definite dinainte, nici individualizate și că remunerarea se face sub forma unei sume forfetare nu este de natură să afecteze legătura directă care există între prestarea de servicii efectuată și contraprestația obținută, al cărei cuantum este prevăzut în avans și potrivit unor criterii bine stabilite (Hotărârea Le Rayon dʼOr, C‑151/13, EU:C:2014:185, punctul 37)”, se subliniază în Hotărârea CJUE din 3 septembrie a.c.. 

„(...) Ȋntrucât obiectul prestării de servicii nu este furnizarea unor servicii de consultanță bine definite, ci faptul de a se afla la dispoziția clientului pentru a-i oferi consultanță, prestarea de servicii este efectuată de prestator prin însuși faptul de a se afla la dispoziție în perioada stabilită în contractul de abonament, independent de volumul și de natura serviciilor de consultanță efectiv furnizate în perioada la care se referă această remunerație. (...)

Astfel, o prestare de servicii precum cea în discuție în litigiul principal, care constă, în esență, în faptul de a se afla în permanență la dispoziția clientului pentru a-i furniza servicii de consultanță și care este remunerată prin plata periodică a unor sume forfetare, trebuie considerată efectuată în perioada la care se raportează plata, indiferent dacă prestatorul a furnizat sau nu a furnizat efectiv servicii de consultanță clientului său în această perioadă”.

Ȋn concluzie, prin Hotărârea din 3 septembrie 2015, CJUE a stabilit că „în ceea ce privește contractele de abonament privind prestarea de servicii de consultanță precum cele în discuție în litigiul principal, articolul 62 alineatul (2), articolul 63 și articolul 64 alineatul (1) din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că faptul generator al taxei și exigibilitatea acesteia intervin la expirarea perioadei pentru care s-a convenit plata, fără să prezinte importanță dacă beneficiarul a apelat efectiv sau cât de des a apelat la serviciile prestatorului.”

Textul integral al Hotărârii CJUE în cauza C‑463/14 poate fi citit aici: