ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


1.Democrație și partitocrație

Vorbind despre consolidarea suportului popular al sistemelor democratice, Richard Rose afirma că acesta este „un proces care poate lua o decadă sau mai mult, așa cum s-a întâmplat în Germania după al doilea război mondial și în Spania după moartea lui Francisco Franco”. Cum „atitudinile politice reflectă deopotrivă circumstanțele curente și așteptările privind viitorul”, rezultă că „un nou regim se consolidează atunci când poporul îl acceptă drept singurul sistem sau guvern pe care așteaptă să îl aibă în viitor”, iar „un regim consolidat, fie el democratic sau nedemocratic, poate fi descris ca fiind în echilibru atâta timp cât  răspunsul cetățenilor săi este consistent cu instituțiile pe care elitele țării le oferă”(1) .

Având în vedere acest model, putem spune că după 26 de ani de alegeri libere, acestea au contribuit la consolidarea regimului democratic din România, că după decembrie 1989 s-a dezvoltat o cultură politică a susținerii acestui regim (în ciuda, sau poate tocmai datorită multitudinii de opinii divergente vehiculate în dezbaterea publică), că aceasta exprimă atitudinea civică pe care o împărtășește tot poporul. 
Dar cine este „poporul”, acest cuvânt în jurul căruia gravitează definițiile democrației, pentru că „el” este acela care votează, delegându-și propria putere și legitimând-o pe a celor în care, teoretic, se regăsesc alegătorii tocmai pentru că le exprimă cel mai bine propriile posibilități de construcție politică? 

Luând ca punct de plecare formula „poporul nu poate hotărî înainte ca cineva să hotărască cine este de fapt poporul” (Sir Ivor Jennings, citat de Olivier Beaud în La puissance de l’État), într-un studiu prezentat la un colocviu internațional organizat în martie 2001 de Grupul de Analiză Socio-Politică a țărilor din Europa Centrală și de Est din cadrul Universității Libere din Bruxelles, Daniel Barbu consideră că „din punct de vedere juridic, și mai ales din perspectiva dreptului electoral, popoarele nu există în mod natural. Legislatorii sunt cei care stabilesc întotdeauna cine face parte din popor, precum și condițiile de manifestare legală a voinței acestuia; ei acționează astfel în scopul de a legitima propria lor putere. De aceea, construcția politico-juridică a poporului reprezintă nu doar o operațiune ce precedă exercițiul democratic, ci însăși finalitatea acestui exercițiu”(2) .

Încă din 1929, în eseul Esența și valoarea democrației, Hans Kelsen afirma că „poporul, ca un ansamblu de indivizi, este o irealitate pe plan sociologic și o ficțiune pe plan ideologic”. Mai mult decât atât, ca o democrație să devină nu numai posibilă, dar și reală, trebuie să se renunțe la „ideea suveranității populare”, nu altceva decât un „principiu al totalității”, iar această renunțare să fie însoțită de acceptarea „principiului majoritar, prin care majoritatea absolută, și nu cea calificată, ia deciziile”. Și aceasta pur și simplu pentru că „Prin exercițiul puterii delegate, «guvernarea pentru popor» poate duce la autocrație; în realitate, există aceeași ordine juridică statală la care sunt supuse persoanele și voința majorității e cea care devine voința poporului. În fine, democrația nu poate rămâne ancorată la vechea funcție de reprezentare care consideră membrii parlamentului ca aleși de popor”(3) .

Propriu-zis, Kelsen susține că „democrația modernă se întemeiază în întregime pe partidele politice”, „care grupează oameni de aceeași opinie, pentru a le garanta o influență asupra gestionării afacerilor publice” și cărora, prin constituție, li se conferă „funcția de organe ale formării voinței statului”. Astfel, în societățile moderne democrația este parlamentară, iar „voința generală este formată de o majoritate de cetățeni aleși de majoritatea titularilor drepturilor publice”(4) . 

De aici putem deduce că în societățile democratice contemporane, în principiu,  poporul se regăsește în fiecare cetățean responsabil al statului, că el este alcătuit din marea masă a cetățenilor egali în drepturi, dintre care dreptul de a alege și a fi ales este elementar. Dominique Schnapper arată că „votul democratic nu are ca funcții doar pe acelea de alegere a conducătorilor, de a da electoratului ocazia să-și manifeste încrederea sau neîncrederea cu privire la politica pe care o urmează și de reglementare a raporturilor dintre societate și putere”, dar „el este, de asemenea, simbolul noului sacru, acela al societății politice înseși, care asigură legăturile sociale și trasează destinul colectivității”. Altfel spus: „Pe lîngă consacrarea legăturii sociale, votul exprimă în mod concret existența spațiului politic abstract în care, în pofida oricărei experiențe sociale reale și observabile, fiecare cetățean este egalul celuilalt. Transpunînd în act adevărul formulei: «Un om, un vot», alegerile pun din nou bazele ideii de egalitatea formală a cetățeniei și legitimează ordinea publică”(5) .

Așadar, în statul modern între popor (definit ca marea masă a cetățenilor) și democrație se află un domeniu întemeiat pe principiul reprezentativității care se manifestă în sistemele electorale adoptate prin diverse legi, în regim lent sau de urgență, sisteme grație cărora oameni cu afinități comune grupați în partide pot candida, pe liste sau individual, la funcții parlamentare și implicit guvernamentale, sau la funcția supremă de conducere. Parcurgerea acestui domeniu asigură recunoașterea identității politice democratice a „poporului”, după cum arată și Daniel Barbu: „Poporul nu ajunge să se cunoască pe sine, în identitatea politică cu el însuși ce se numește voință generală, decât prin intermediul procesului de reprezentare. Paradoxul hobbesian al reprezentării rezidă în disparația imediată a corpului politic în chiar momentul unificării sale într-un corp reprezentativ. În formularea teologică a lui Carl Schmitt, reprezentarea creează premisele necesare pentru ca poporul să fie în același timp absent și prezent”(6) . 

Iar în expresia non-teologică a lui Daniel Barbu ce rezonează, peste timp, cu aceea a lui Kelsen, când spunem că poporul votează într-o țară postcomunistă unde au fost create dreptul și legile electorale înaintea consultării populare, constatăm de fapt apariția unui suport popular mai curând al „partitocrației”(7) , decât al democrației: „Partitocrația este probabil destinația politică inevitabilă a postcomunismului, în măsura în care are meritul de a valorifica în context democratic o trăsătură moștenită de la partidul unic. Procesul de democratizare în Europa Centrală și de Est nu face decât să adauge principiile competiției partizane și contestării unui sistem care era deja întemeiat pe o largă participare politică mediată partizan”(8) .

Și aceasta pentru că sistemul reprezentării proporționale preferat în Europa centrală și de Est(9) , tradus ca „mediatizare a reprezentării de către partide” a avut un efect limitativ asupra caracterului „democratic” al scrutinului, deoarece „Scrutinul de listă fără vot preferențial la care au recurs majoritatea țărilor postcomuniste oferă structurilor de partid o influență covârșitoare asupra desfășurării procesului electoral”. Aceste condiții și criterii de exercitare a votului a favorizat, după Daniel Barbu, revenirea centralismului de partid („democratic”, de bună seamă, de la care se revendica și Partidul Comunist Român), prin „multiplicarea partidelor de tip leninist, dotate cu o conducere autoritară și având militanți disciplinați, partide în cadrul cărora decizia este luată la vârf și transmisă nivelurilor inferioare”. Partidele ce nu au respectat această logică organizațională au devenit marginale și la un moment dat au  ieșit din jocul politic, așa cum s-a întâmplat în România cu Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat și cu Partidul Național Liberal după alegerile generale din 2000: „În mod concret, scrutinul proporțional tinde să înlocuiască democrația reprezentativă printr-o democrație a partidelor” (10) . 

De aceea unele observații cu caracter general devin dificil prizabile de către un cititor care cunoaște complexitatea situației dinaintea, din timpul și de după campaniile electorale și alegerile locale și generale dintr-o țară est-europeană cum ar fi România, din timpul anilor electorali 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2009, 2012, 2014, 2016. „Teoremele” sunt inaplicabile, totuși, situației: „Cum evaluează acum regimul lor postcomunist, aceia născuți într-un regim comunist? Pentru deplina susținere a democrației, poporul trebuie să învețe de fapt ce înseamnă democrația în practică. E nevoie ca liderii neexperimentați să înțeleagă faptul că a guverna este ceva diferit de a conduce manifestații de protest, este necesar ca cetățenii să afle care dintre speranțele și temerile lor pot fi justificate. (...) În Europa Estică și Centrală, politicienii s-au adaptat repede la competiția electorală, iar cetățenii și-au folosit dreptul de a vota pentru a-i da afară de la guvernare pe oamenii zilei”(11) . Într-adevăr, aceste din urmă aspecte au fost de la bun început afirmate în practica politică românească, dar dincolo de nivelul „poporului”, interogațiile asupra democrației românești țintesc modalitățile în care sunt puse în circulație valori sau non-valori politice, prin sistemul electoral ce favorizează anumite partide și le defavorizează pe altele după criterii ce au toate aparențele arbitrarului.

În literatura de specialitate există și viziuni total inadecvate, cel puțin pentru România, după părerea mea, modului real de selecție a deținătorilor puterii, precum în Capitalism fără capitaliști a cărei primă „teză” sună în felul următor: „Societatea postcomunistă poate fi descrisă ca o structură socială unică în care capitalul cultural este sursa principală de putere, prestigiu și privilegii (s.m.). Deținerea capitalului economic aranjează actorii numai în cadrul ierarhiei sociale, iar preschimbarea fostului capital politic în acumulare privată este mai degrabă excepția decât regula. Într-adevăr, preschimbarea fostelor privilegii comuniste în echivalente postcomuniste are loc numai atunci când actorii se află în posesia formei potrivite de capital pentru a putea face această preschimbare. Astfel, cei care au fost în vârful ierarhiei sociale în timpul socialismului de stat pot să rămână acolo numai dacă sunt capabili să procedeze la o ajustare a traiectoriei care, în actuala conjunctură, presupune că sunt înzestrați cu capital cultural. Prin contrast, aceia care s-au bazat exclusiv pe capitalul politic din perioada comunistă, mult devalorizat acum, nu sunt apți să preschimbe acest capital în ceva de valoare și sunt supuși unui proces de mobilitate descendentă”(12) .

Putem spune că legăturile României cu această frumoasă utopie sunt cel puțin vagi. Țara „combinațiilor de interese care nu au nimic de-a face cu viitorul țării” (Crin Antonescu, la un post de televiziune, după alegerile din 30 noiembrie 2008), în care luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv a refuzat distincția Steaua Romaniei în grad de cavaler, pe care i-o înmânase președintele Traian Băsescu, menționând că refuză primirea acesteia „de la un comunist la fel ca toți ceilalți care ne-au condus țara de la Revoluție”(13), împotriva cărora cel decorat susține că a luptat din 1968 — se sustrage încă idealurilor culturale.
 
Dincolo de neclaritățile legate de personajul care refuză ceva venit din partea șefului statului în cadrul unui moment festiv ce sugerează, într-un fel, consolidarea regimului democratic postcomunist din România, acest exemplu ilustrează situația descrisă de Daniel Barbu în studiul deja citat, în termenii a ceea ce am putea numi malentendu-urile electoratului și ale aleșilor: „În momentul chemării la urne, când se produce simultan decesul și renașterea sa politică, poporul are dreptul de a se înșela asupra persoanelor pe care le votează și asupra opțiunilor pe care le face. Au însă reprezentanții astfel desemnați ai cetățenilor dreptul de a se înșela asupra identității politice a propriului popor? Erorile de apreciere ale poporului aparțin categoriei ignoranței invincibile: în cadrul normativ care-i este impus, poporul poate lua un animal politic drept ceea ce nu este. Și atâta timp cât respectă regulile «vânătorii» electorale, poporul suveran nu trebuie să-și justifice confuziile și greșelile. Acest privilegiu este însă refuzat corpului reprezentativ, a cărui ignoranță se cuvine să fie întotdeauna vincibilă”(14) .

Altfel spus, deși unele sisteme electorale încurajează formarea partidelor politice  iar această influență a sistemului electoral este vizibilă în România postdecembristă, la cel mai elementar nivel constituirea partidelor ține mai curând de concurența între lideri pentru deținerea controlului asupra sistemului politic. 

2.Alegerile libere și aleșii poporului

Dificultatea realizării identificării în diferență a individului cu sistemul politic democratic apare cu claritate din analiza efectuată de Pierre Rosanvallon a unui model democratic mai vechi decât cel românesc, cel francez, impus prin paradoxul intrării violente în istorie a drepturilor omului. Autorul afirmă că în cadrul unei democrații reale „poporul nu mai are formă: el își pierde orice densitate corporală și devine într-o manieră pozitivă număr, adică forță compusă din egali, din individualități pur echivalente sub domnia legii. Este ceea ce exprimă în felul lui radical sufragiul universal: acesta marchează începutul unei ordini seriale. Cetățeanul, ca homo suffragans, este omul deliberat abstract, simplă componentă numerică a unității naționale”(15) .

Căci, arată același Pierre Rosanvallon, calitatea particulară și apoi specificul național al unei democrații sunt realizabile atunci când o cantitate anume de abstracție se trezește în sufletul colectiv: „Alegătorul nu își poate îndeplini în mod ideal rolul său, decât dacă se identifică cu ceea ce are în el ca generalitate, trebuind să fie capabil să se dezbrace de toate determinațiile sale particulare și de interesele imediate, pentru a deveni un fel de funcționar al unității naționale. Societatea nu mai este compusă în acest caz decât din voci identice, care pot fi oricând substituite prin altele, reduse în momentul fondator al votului la unități de calcul ce se îngrămădesc în urnă: ea devine un fapt pur aritmetic. Substanța se șterge complet în spatele numărului, intensificând efectele de abstracție legate de constituirea pur procedurală a socialului”. Din acest motiv „poporul și națiunea, prin forța împrejurărilor, nu mai au corp sensibil. Acestea vor trebui construite cu ajutorul viziunii politice și al elaborării intelectuale”(16) .
 
În cazul României, ritualul construcției „corpului social” dotat cu capacitatea de dezvoltare armonioasă și cu aceea de reacție la factorii de mediu ostili emanați (aici) de „corpul politic” ce în mod normal ar trebui să-l apere pe cel dintâi, moștenește ceva din absurdul și disperarea în care a fost prins Meșterul Manole cu echipa sa de zidari. Construcția se prăbușește zilnic nu din cauza ignoranței cetățenilor (care, așa cum au dovedit-o în câteva împrejurări legate de alegeri și realegeri sunt în medie „culturalizați” în ordinea generalității ce impune renunțarea la interesele imediate și determinațiile proprii), ci mai curând din cauza „culturii politice dionisiace” a oamenilor politici. Care dau curs imaginației revendicative personale, pasiunilor participative (nu la construcția socială, ci la autoconstrucția propriei imagini), activităților frenetice de autopropagandă electorală, sensibilității exagerate față de propria persoană, spre deosebire de necesarii și intruvabilii exponenți ai „culturii politice apolinice”, care ar pune accent pe promovarea și respectarea legilor, pe primatul nevoilor societății în ansamblu și nu pe acelea ale propriei persoane sau ale propriei comunități (partinice, de grup de interese etc.). 

Ce pot face alegătorii atâta timp cât „«Gestionarea» de către partide politice a jocului electoral în democrație le conferă rolul esențial în formarea și recrutarea clasei politice”? În acest context, arată Aristide Cioabă, „electoratul nu are decât posibilitatea aleatorie de a influența asupra ponderii pe care o dobândește o grupare sau alta a clasei politice în raport cu audiența și influența politică a unor partide în momentul alegerilor”. Altfel spus, „în ipoteza întrunirii condițiilor politice și posibilității reale de alegere, date de sistemul politic și electoral, electoratul poate legitima propunerile (preferințele) promovate de partidele politice în ceea ce privește componența periodic reînnoită sau reconfirmată a clasei politice, degajând o compoziție (a acesteia) reprezentativă pentru distribuția opiniilor și ideologiilor în masa cetățenilor”(17) .
 
Raportat la aceste considerații teoretice, clasa politică românească după 1989 s-a grupat în partide politice ce reflectă gustul pluralismului, iar rezultatele alegerilor la o privire de ansamblu după 26 de ani deși reflectă, de bine de rău, o distribuție la fel de plurală a voturilor, sunt departe de materializarea lor în practice politice care să reflecte interesul pentru binele public în originala democrație românească.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews