Polemici necesare

Eugen Șerbănescu: Confuziile dlui Pleșu privind statul paralel

În debutul articolului „Un alt stat «paralel»", așezat în capul paginii Situațiunea din numărul 910 al săptămânalului de tranziție Dilema veche, dl. Andrei Pleșu se declară plictisit, ba chiar amuzat, de teoriile statului paralel, persiflând tema și punând așa-zisa ei exagerbare mediatică pe seama „pasiunii general umane” pentru ”dedesubturi”, "manevre oculte”și ”inevidențe subversive”.

Răspunsul scurt la volutele retorice ale autorului ar putea să i-l dea cetățeana Mariana Rarinca, după ce a făcut 6 luni de arest preventiv pe gratis, cel mai probabil urmare unei secvențe de stat paralel. Sau Dan Radu Rușanu, care a suportat 6 luni de arest preventiv și 4 ani de linșaj mediatic, pentru ca apoi să fie achitat. Și alții, și alții. Amuzant, nu?

Răspunsul lung e… mai lung.

În primul rând, nu este clar dacă autorului îi este clar arealul temei. „Nu cred în campioni ai inteligenței, în mici găști de genii perfide, dispuși și pregătiți să încalece țări, continente, planeta însăși”, scrie el despre practicanții statului paralel. Apare că ilustrul dilematic nu se află în „cestiune”, confundând statul bolnav dâmbovițean și mecanismele lui concrete, golănești, de a elimina oameni din activitate sau chiar din viață cu… teoriile conspirației mondialiste. Adică altă gâscă în altă traistă.

Nu știm dacă de vină este o oarecare superficialitate expeditivă sau alt motiv. Preferăm să credem că există totuși circumstanța atenuantă a ignoranței – în sensul în care autorul nu știe ce face. Adică minimalizează și desconsideră ceea ce în momentul de față este problema nr.1 a României, anume cum este condusă țara aceasta. Nu cumva exact prin mecanismele statului paralel? Șantaj exercitat cu mijloace instituționale, alegeri diriguite de servicii secrete, apoi furate cu sacii și arătate la televizor, dar nesancționate de organe; pe de altă parte, dosare supte din deget, oameni dați la o parte prin inculpări fără probe ca să le ia alții, cine trebuie, locul „vacantat”; tot tacâmul drogului colectiv al "luptei anticorupție”, folosit de statul paralel (paralel cu democrația) ca umbrelă a excluderii celor de altă părere. Drog care l-a înlocuit pe cel al „eticii și echității socialiste”, opiaceul ante-decembrist menit să țină populația în supușenie. Supușenie de care, evident, e nevoie și astăzi, indiferent de narativ.

Încercând să aducă tema în derizoriu, dl Pleșu se întreabă, cu inocență bine camulflată, care să fie scopul practicanților statului paralel (pe care îi numește „experți zenitali”). Și-și răspunde: „Să domine mapamondul sau câte o țară întreagă? Păi care este hazul să fii șef peste o adunătură de fraieri?”.

Mai la vale, culmea absurdului zenital este atinsă de autor când, deplângând prostocrația care ne sufocă, atașează trei personalități culturale – Andrei Cornea, Adrian Papahagi, Andrei Timotin – unui nou „stat paralel” care ar exista (nu știm dacă metaforic sau în realitate), cel al merituoșilor care nu sunt apreciați (de media, de autorități) la justa lor valoare. Cu alte cuvinte, încercând să contracareze problematica malefică privind adevăratul stat paralel (sau subteran – deep state), dl. Pleșu inventează propagandistic, în linia vechilor intelectuali de susținere subliminală a mai marilor vremii, un alt așa-zis stat paralel, cel al „performanței impozante” dar neglijate. Însă a-i considera pe cei trei – sau pe orice alt intelectual de marcă – parte a unui așa-zis „stat-paralel al hărniciei, al talentului, al reușitei intelectuale” este o struțo-cămilă care nu stă în picioare nici în cea mai aiuristică ”găselniță” jurnalistică.

O spunem întrucât unii cititori mai puțin la curent cu spiritul ludic și relativist al autorului – peremptoriu de altfel și în alegerea motto-ului caragialesc al respectabilei rubrici („și așa, și altminteri”) – ar putea fi induși în eroare de demersul lui riscant, de a suprapune, fie și doar metaforic, un așa-zis stat paralel format din oameni ca Papahagi (!!!) sau Cornea (!!!) cu plaga adevăratului stat paralel care macină bruma de democrație din România, fiind de fapt principala cauză a nefuncționalității ei.

În acest sens, de interpretare greșită a gestului său, s-ar putea de exemplu înțelege că Andrei Pleșu cauționează existența adevăratului stat paralel – ceea ce evident că nu i-a stat în intenție, distinsul eseist neputând fiind suspectat de tentații de cauționare a subminării și batjocoririi democrației și statului de drept. În definitiv, se cunoaște că a luptat pentru democrație din greu (deținând trei dregătorii înalte) în trei administrații diferite – de orientări, e-adevărat, cam opuse (Iliescu, Constantinescu, Băsescu) – și de fiecare dată și-a adus contribuția prețioasă la diversitate. Ce se întâmplă acum?

Vizitat așa, dintr-o dată, de o lehamite existențială vis-a-vis de tema statului paralel, autorul face, ca din joacă, două translații de prestidigitator: prima – confundă, cum spuneam, statul paralel din România cu teoria conspiraționistă mondialistă și a doua – mută statul paralel de pe Edgar Quinet pe Academiei. Adică din câmpul de viață și de moarte al mecanismelor de aservire a societății românești în câmpul regretabil și el, dar platonic, de cu totul altă tipologie, al performanței intelectuale nerecunoscute. Pe acest traseu, vehiculează nume importante, căinându-le soarta, deși soarta le este cauzată de impostura instaurată la butoanele societății chiar de numitul stat paralel – negat de dl. Pleșu. Altfel spus, autorul, nici mai mult, nici mai puțin, schimbă semnificația urâtă a sintagmei, dându-i alt conținut – din pestilențial în excepțional – ceea ce, pe lângă manipulare, este o fantasmagorie perfectă.

Se naște astfel o contradicție evidentă – și de logică formală, și de raționament -, dar pe care eseistul o ignoră. Căci, dacă cei trei – și alții ca ei – nu sunt apreciați la justa valoare, asta se întâmplă tocmai pentru că nu aparțin, nu sunt oamenii statului subteran – care face și desface tot în România, inclusiv controlează mare parte din presa încartiruită, scrisă și vorbită, promotoarea multor nulități.
Atunci, nemetaforic vorbind, ce-i acela stat paralel? Și ce vrea el?

În primul rând, statul paralel nu se pune în mișcare la ordinul aceleiași persoane sau aceluiași grup de „inteligențe boreale”, nici al aceleiași „congregații de experți”, cum îi numește dl. Pleșu. Sintagma desemnează mai mult mecanisme și mai puțin persoane – deși, evident, mecanismele sunt puse în mișcare de persoane. Statul paralel este o desfășurare repetitivă, un pattern, un mers al lucrurilor (în principal al celor legate de accederea și menținerea la putere în orice domeniu) prin alte mijloace decât prin normativele legale și constituționale. E-adevărat că, în marja statului paralel (sau subteran), imoralitatea și ilegalitatea sunt acceptate, ca "atmosferă de lucru” – și uneori chiar folosite – de o singură persoană, dar malversațiunile concrete, în specificitatea lor, nu sunt puse în mișcare, toate, de aceeași persoană. Statul paralel nu se petrece unilateral, dintr-un sens unic, ci este format din secvențe disparate, plecate din centre de putere diferite, inclusiv din străinătate.

Primele fapte cunoscute de stat paralel au fost cele relevate de stenogramele din 2003 ale discuțiilor din PSD, conduse de premierul Adrian Năstase, în care se hotăra cui să i se dea și cui să nu i se dea drumul la dosar. (Evident că, într-un stat de drept, numai procurorii au această competență, nicidecum ministrul Justiției, și cu atât mai puțin Primul-ministru.) Al doilea semnal – și cel mai clar – a venit de la Traian Băsescu, proaspăt ieșit președinte, care s-a adresat aceluiași Năstase cu celebra aserțiune: „Adriane, nici nu știi cât de mic începi să fii!…” Și, într-adevăr, nu s-a lăsat până nu l-a băgat în pușcărie. Ulterior, statul paralel – care atunci era un măgăruș ce de-abia dădea din copite – a prins curaj în câmpul tactic, s-a împiciorogat până a ajuns inorog și și-a dat seama că poate să facă și singur măgării la adăpostul impunității plecate de sus, fără să mai aștepte neapărat un ordin de la un factor politic. Pe scurt, așa s-a ajuns până în ziua de azi. Nu e locul aici să aducem și alte argumente, inclusiv faimoasele protocoale etc.

În esență, pentru eliminarea confuziilor mimate sau nu, ce caracterizează în primul rând o secvență de stat paralel sau subteran?

Fapta brută, ireductibilă, care îi stă la bază constă în executarea de către ocupantul unei funcții publice sau dregătorii de stat a unor acțiuni de inspirație proprie sau ordonate de alții (inclusiv prin șantaj sau, invers, prin oferte de recompensare), în scopul îndeplinirii unui interes personal sau de grup (în orice sferă – politică, economică, administrativă, privată, de afaceri etc.), acțiuni realizate prin confiscarea, uzurparea, abuzarea, deturnarea atribuțiilor și competențelor legale și constituționale de serviciu, inclusiv prin fabricarea aparenței de ilegalitate, imoralitate, infracționalitate, privind persoanele țintă. Așa cum l-a caracterizat chiar președintele Băsescu – care l-a dus la un nivel superior de funcționare, scăpându-i după aceea de sub control – statul paralel este statul mafiot.

Mai departe, o secvență de stat subteran sau paralel este o reunire de asemenea fapte, adică o rețea configurând un mecanism de acțiuni concertate și coordonate clandestin (paralel cu legea), în scopul descris mai sus. Esența mecanismului – modus operandi al statului subteran – este folosirea instrumentelor statului și a autorității statului în scop de pedepsire, răzbunare, compromitere publică, excludere din câmpul profesional, politic, de afaceri, social etc. a unei persoane (adversar) care stă în calea, se opune sau acționează contra interesului promovat de secvența de stat paralel activată – pe orice motiv, de la lupta pentru șefii politice (de ex., șefia unui partid) sau ocuparea unei funcții importante în Justiție (de ex., debarcarea abuzivă a unui judecător de la Curtea Constituțională) sau în Parlament (de ex., pedepsirea unui șef al Comisiei de control al Serviciilor secrete) sau în Administrație (de exemplu, șefia Direcței Rutiere) sau în entități profesionale (de ex., șefia Ordinului medicilor), până la dușmănii personale pe cele mai pedestre spețe (de ex., un primar pedepsit că îi face curte amantei șefului). Orice merge. Anything goes.

Trebuie observat că țintele nu se află în vreo culpă legală, ci li se dă, li se fabrică această aparență incriminatoare spre a putea fi „procesate” de instituțiile statului – la nivelul fiecăreia, la rândul ei, acționând o catenă recrutată. În plus, țintele sunt "livrate” și mass-mediei, 80 la sută recrutată sub drapel, fie pe toată gama editorială, fie „doar” la momente stringente, punctual, pe problematici care necesită puncte de vedere ”unitare”, „coordonate” (pandemii, vaccinări, căderi sau salvări de guvern etc.).

Mai sunt și alte specificități ale fenomenului, dar cam asta înseamnă, în esență, stat paralel/subteran. Clar și nemetaforic. O singură secvență de stat paralel dacă există, indiferent de speță, ea este o rană sângerândă a democrației. O amorsă de cancer. Nimeni nu știe cât este de avansat în momentul de față.

În rest, dincolo de orice confuzie sau sprijin de acoperire dat sistemei, îi dorim distinsului gânditor să nu fie niciodată obiectul unei secvențe de stat paralel. După trei decenii de la căderea formală a lui Ceaușescu, n-ar fi deloc amuzant.

COTIDIANUL