Acum aproximativ o săptămâna, analistul militar, gen. Alexandru Grumaz - care a fost printre altele director în STS patru ani -, într-un articol dedicat situației din Turcia apărut în ziarul Adevărul, făcea următoarea afirmație care nu a suscitat, în mod ciudat, nicio reacție:

"Rusia a reintrat în Turcia după sprijinul acordat de serviciile de informații ale armatei ruse, dislocate în Siria, în evitarea loviturii de stat și A ELIMINĂRII (subl. mea) președintelui Recep Tayyip Erdogan. Echipamentele de EW (război electronic) instalate la baza militară rusă de la Latakia au interceptat convorbirile militare turce înaintea loviturii de stat militare și au comunicat la Moscova acest fapt."

Cred că aceasta este cheia prin care poate fi citită întâlnirea dintre cei doi șefi de stat, prima ieșire a lui Erdogan după puciul din 15 iulie. Și arată că ideea unei înscenări a loviturii de stat de către liderul turc este o teorie pur propagandistică, care ar trebui să acopere un adevăr mult mai mâlos.

Ce nu poate spune analistul nostru, din motive "binecuvântate", fiind militar de carieră, este cine a stimulat această lovitură de stat.

După cum au decurs evenimentele - baza militară de la Incirlik folosită de aviația americană a fost închisă și lăsată fără curent electric imediat după ce lovitura a eșuat; de declarațiile belicoase ale prim-ministrului turc Binali Yildirim la adresa SUA ("Orice țară care sprijină și îl adăpostește pe Fethullah Gülen este ÎN RĂZBOI (subl. mea) cu Turcia"); a amenințărilor lui John Kerry, secretarul de Stat al Statelor Unite, cu excluderea Turciei din NATO - și alte asemenea semnale mai puțin directe, ne fac să tragem concluzia că Departamentul de Stat al administrației Obama a mai luat o decizie greșită.

Deci, avem un președinte Erdogan care a venit la Sankt Petersburg ca să-i mulțumească celui care i-a salvat viața și, poate, a salvat Turcia de la un posibil război civil care ar fi devastat, încă o dată, zona Orientului, cu consecințe absolut incalculabile asupra Europei și nu numai.

Ca urmare, președintele turc, om de onoare, îi va fi îndatorat toată viața lui Putin - căruia i s-a adresat cu "Dragul meu prieten" - și asta se va vedea în tot ce se va întâmpla de acum înainte în relațiile ruso-turce. Pe de altă parte, președintele Putin va fi și singurul șef de stat care poate tempera excesele autoritare post-puci ale lui Erdogan.

Prin această manevră nereușită, SUA au reușit imposibilul: să facă două țări între care există o dușmănie istorică veche, de la care profeții mai noi din spațiul ortodox prevesteau că va porni foarte repede Armaghedonul, să devină extrem de apropiate, așa cum nu au fost, probabil, niciodată de-a lungul vremii. Și, mai ales, o țară membră în NATO din anul 1952 și una dintre armatele aflate în top 10 al lumii, să devină ostilă celui care conduce de facto această structură.

Consecințele pierderii bazinului Marii Negre și ale strâmtorilor de către NATO sunt imense. Pentru prima dată, Rusia ar avea acces facil la spațiul mediteranean, unde deja are un cap de pod, în Siria. Se specula chiar înaintea loviturii de stat (să fi fost unul dintre motivele acesteia?) că Turcia va permite Rusiei să folosească baza aeriană de la Incirlik.

Acum imposibilul a fost făcut posibil. 

Ironia sorții, amenințările lui John Kerry ar putea sa fie puse în practica chiar de către cei amenințați. 

Ca urmare, toată geostrategia zonei va fi complet redefinită.

După ce președintele Johannis a primit o contră de la premierul bulgar Borisov, care s-a opus ferm ideii acestuia de creare a unei flote comune a Bulgariei, României, Turciei și Ucrainei, vizând contracararea prezenței navale a Rusiei în Marea Neagră, prin celebra frază: "Vreau să văd iole, iahturi, turiști, dragoste și pace în stațiunile noastre de la Marea Neagră, nu vreau fregate care să brăzdeze marea"; prin legăturile fără precedent dintre Turcia și Rusia de acum, pretenția SUA de a-și impune forța în Marea Neagră, dar, esențial, de a controla rutele energetice din zonă, devin cauze pierdute.

Să precizăm că pe agenda discuțiilor s-a aflat și proiectul Turkish Stream, care s-ar putea să fie realizat în ritm accelerat - proiectul fusese suspendat unilateral de Rusia după doborârea avionului SU-24 din Siria de către un avion turcesc, care a dus de altfel la un embargo aproape total aplicat Turciei.

România nu va intra în această ruta energetică, ce va putea pompa țiței prin Sudul Europei.

Înconjurată de state care, cu excepția notabilă a Ucrainei (ce încorporează însă vechi teritorii românești în zona de graniță), au relații dacă nu amicale, măcar firești cu Rusia, oricum relații în creștere, România a rămas în continuare ostilă, în ciuda faptului că probabil niciodată nici noi, nici țara din răsărit, nu ne vom schimba locul pe hartă.

Cum se raportează politica noastră externă în acest context global fluid?

Momentan, nicicum. 

Pentru simplul fapt că România nu mai are o politică nici externă, nici internă, de foarte mulți ani. Noi reacționăm pavlovian la stimuli și lătrăm sau salivăm în funcție de butonul care este acționat de alții.

Carevasăzică, nu existăm ca entitate de sine stătătoare.