La 301 ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu, profesorul Radu Baltasiu, a analizat, succint, ce a însemnat domnia acestui mare voievod (1688 - 1714) pentru evoluţia ulterioară a statului român.
 

Ce înseamnă pentru noi? Ce înseamnă pentru țară? Ce avem de făcut?

Cântec popular de epocă, despre momentul execuției familiei: „...Sultanul se minuna:/ Şi cu mila se-ngâna/,«Brâncovene Constantin,/Boier vechi şi domn creştin!/Trei cuconi tu ai avut,/Din trei doi ţi i-ai pierdut, /Numai unul ţi-a rămas./Cu zile de vrei să-l las,/Lasă legea creştinească ...»” (Doxologia.ro)

Iată câteva întrebări la care noi, cei de astăzi, ar trebui să ne răspundem în fundalul activităților noastre cotidiene și să păstrăm un moment de reculegere pentru cel ce a fost martirizat de Imperiul Otoman pe data de 15 august 1714.  În funcție de aceste răspunsuri ne vom da seama că vom avea ceva de făcut: o țară cu demnitate se ține, inteligență, cultură și politică mare, oricât de mică ar fi ea.

Brâncoveanu a fost ultimul mare domnitor care face politică orientală, folosind Carpații ca placă turnantă. Dar i-a lipsit Dunărea – stăpânită de turci prin cetățile de pe malul românesc, deci era vulnerabil militar (ca linie de apărare) și financiar (prin lipsirea țării de veniturile comerțului cu lumea, în condițiile în care trei sferturi din veniturile Țării se duceau la turci – Șt. Ionescu). În consecință, a dus aceeași de politică economică internă ca și Mihai Viteazul, apăsând resursa internă – pentru a o elibera mai târziu prin succesul geopolitic. Este ultimul domnitor pământean care face geopolitică, și încă una mare, primind recunoaștere atât de la Imperiul habsburgic – Illustrissimus al Imperiului și al Ungariei din 1695 cât, de la cel Țarist – 300 de pungi cu aur, iar prin moartea sa martirică, de la Imperiul Otoman.
Totodată, marele domnitor român deschide calea întemeierii moderne a culturi române așezând-o pe cartea în limba română și pe instituția Academiei. Domnitorul tipărește cea mai importantă carte a culturii române în limba română, Biblia– „Biblia de la București” (1688), inițiată de Cantacuzino dar apărută în timpul domniei sale și ridică Academia domnească de la București – Sf. Sava (1694).  Înțelegem, iată, că prin Brâncoveanu cultura română alegea din nou – după Neagoe Basarab și Cantemir să se insereze major în marele circuit al valorilor pe baze naționale și biblice. Nu din înapoiere, cum am fi tentați să credem. Pentru că iluminismul, la români, nu a însemnat separarea de Cer, dimpotrivă.
 
Prin gruparea la București a ultimilor mari învățați de tip bizantin ai filosofiei grecești clasice, Bizanț după Bizanț devine Bizanț către Occident prin intermediul Țării Românești. Brâncoveanu este ultimul mare exponent al fenomenului Bizanț după Bizanț, de trecere și prezervare a moștenirii celei mai longevive și strălucitoare formule de unitate europeană –Bizanțul, prin efortul domnilor români. 
 
Așa cum arată Iorga de altfel, Patriarhia de la Constantinopol își datorează și ea existența, ca și filosofia greacă refugiată din calea unui Imperiu otoman tot mai neîngăduitor cu marea cultură, ultimelor gesturi de susținere ale lui Constantin Brâncoveanu.
Brâncoveanu are timpul, inteligența și puterea de a instaura un stil: stilul brâncovenesc – exuberant, raționalist – renascentist, la întâlnirea dintre tradiția populară românească, orientalismul filigranat și limpezimea începutului modernității occidentale. Fără a fi o simplă alăturare (sincretism), stilul brâncovenesc denotă o uriașă forță de organizare a spațiului, pentru că stilul arhitectural este și  proiecția arhitecturală a unei paradigme. Stilul brâncovenesc nu este o ruptură cu cel bizantin, dimpotrivă: este o ieșire-punte către marile zări ale umanității, acordată cu politica externă a domnitorului. Mânăstirea Hurezi, palatele Potlogi și Mogoșoaia – sunt câteva dintre cele mai frumoase moșteniri ale acestuia.  Este îndeajuns să comparăm cu zbaterea astilistică a ultimilor 25 de ani ca să ne dăm seama ce înseamnă ordinea în stat și societate. Iar ordinea brâncovenească a durat tot atât cât și dezordinea postdecembristă. Prima s-a terminat prin sacrificiul suprem al celui mai nobil reprezentant din ultimul ciclu organic al evului mediu românesc.
 
Harta intereselor geopolitice în spaţiul românesc în secolele XVIII-XIX. Pe teritoriul românesc s-au desfăşurat (ca teatru principal sau secundar) nu mai puţin de nouă războaie ruso-austro-turce în perioada 1710-1877 (între 1710-1712, 1716-1718, 1736-1738, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856, 1877-1878). (C) Radu Baltasiu. Imaginea poate fi reprodusă numai cu acordul explicit al profesorului Radu Baltasiu

Contextul geopolitic era foarte virulent: habsburgii intră în Transilvania pe care și-o subordonează metodic, inclusiv prin oprimarea drastică a românilor – manevre sesizate prin scrisori-manifest în repetate rânduri de Ionchenție Micu – episcopul unit al Ardealului, după 1730, și el erou al dezideratelor de normalitate socială (care la români au însemnat lupta pentru eliberare națională). Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai fervenți susținători ai drepturilor cetățenești și naționale ale românilor din Ardeal, opunându-se schemei imperiale de unire a ortodoxiei cu Roma. Totodată, Imperiul Țarist își face intrarea ca mare putere „eliberatoare” în Țările Române: după pieirea stavilei Brâncoveanului, rușii și austriecii au inițiat un secol de prăpăd: la fiecare 10 ani, câte un război de câțiva ani cu turcii, cele mai multe pe teritoriul lor. Brâncoveanu operase  cu succes în cadrul fragilului echilibru geopolitic al păcii de la Karlowitz (1699) înainte și după acesta, perfecționând un veritabil „stil politic românesc”, început mai devreme, arată Iorga, odată cu Ștefan cel Mare: „Există un singur drum politic, pe care de veacuri întregi am mers cu toţii (…) el era alcătuit de mulţi paşi la dreapta şi mulţi paşi la stânga, din multă îndrăzneală înainte, din multă retragere resemnată în urmă.” (Iorga, citat de Răzvan Theodorescu, „Studii brâncovenești”)

Presiunea imperială a fost, însă, mult prea mare: Imperiul otoman încerca un reviriment și tocmai reocupa „poarta Ungariei” – Belgradul (1691), încercând să-și reimpună suzeranitatea asupra Transilvaniei; Imperul Habsburgic, aflat în plină ofensivă după respingerea turcilor la Viena (1683) visează să ajungă la Adrianopol și chiar să-i alunge pe turci din Europa (Cantemir), în timp ce Imperiul Țarist își începe multiseculara ofensivă spre gurile Dunării. În tot acest timp boierii au revenit, pentru ultima oară, la vechile apucături stricătoare de țară: complotul cu turcii împotriva domnului – Cantacuzinii dădeau în vileag turcilor diplomația strategică a domnului cu austriecii, semnându-i sentința la moarte. Câtă energie spirituală îi trebuia unui domnitor român pentru a absorbi aceste șocuri, a le abătea de deasupra țării și a le îneca în curtea unuia dintre cele trei imperii? 26 de ani Constantin Brâncoveanu a reușit să țină, iată, ultima domnie pământeană din Țara Românească, înscriindu-i cultura și societatea în modernitate, în condiții de vitregie militară și economică. Domnia lui Constantin Brâncoveanu a mai demonstrat ceva: un stat mic se poate ține numai ca stat de cultură la Dunărea de jos, adevăr pe care cei mai mulți dintre noi, în parte, nu vorbim de elitele guvernante, l-am pierdut în marele rezervor de mediocritate al ciberspațiului contemporan.

Brâncoveanu este un mod de a fi – brâncovenescul fiind una dintre cele mai frumoase trăsături ale omului românesc, și cu el începe modernitatea noastră, prin martiriu.
 
Articol preluat de pe blogul personal al autorului.