În dezbaterea publică românească, Rusia ocupă o poziție privilegiată. Lăsând la o parte analizele politice și strategice profesioniste (infime ca număr), presa e invadată de numeroase demascări ale propagandei rusești, care ar fi reușit să se infiltreze în cele mai ascunse cotloane ale vieții publice din România și Europa occidentală.
 
Cu siguranță că Rusia e preocupată să-și promoveze interesele și că este indispensabil pentru analiștii SRI și din alte instituții să evalueze întinderea și profunzimea acestor influențe, dar a vedea peste tot mâna lui Putin e o veritabilă paranoia. Potrivit acestei psihoze epidemice, rușii montaseră manifestațiile contra exploatării aurului de la Roșia Montana (asta în cazul în care nu erau serviciile secrete maghiare), îi instigaseră pe țăranii de la Pungești, tot ei provocaseră un larg curent de opinie pentru educația religioasă în școlile publice și, colac peste pupăză, au inventat cazul familiei Bodnariu din Norvegia.

Suntem avertizați periodic că propaganda rusească nu are odihnă, că printre noi se găsesc camuflați prietenii lui Putin și, în general, suntem preveniți că nimic nu e ce pare a fi. Marea problemă a acestei ambianțe paranoice este că discreditează dezbaterea publică, abătând atenția de la întrebările cu adevărat relevante. Bunăoară, era legitim proiectul RMGC? Era concesiunea de exploatare a gazului de șist echitabilă? Este bine ca elevii să citească Biblia și să nu rupă cu o întreagă tradiție spirituală?

Orice discuție liberă și gravă asupra acestor subiecte a tins să fie deturnată de suspiciunea că e dirijată de agenții propagandei rusești. Iar consecința dramatică este că, odată ce suspiciunea va pune total stăpânire pe spirite, nu va mai conta dacă un lucru e bun sau rău, oportun sau neoportun, singurul criteriu de validare fiind opoziția la punctul de vedere rusesc, în toate privințele.
 
Articolul merită citit integral, AICI.