ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


După încheierea alegerilor legislativului, și de data aceasta prezența românilor la vot în număr mic este criticată pe mai multe tonuri, mergând de la acela dojenitor sau înțelegător-justificator, până la acela acuzator sau de-a dreptul insultător-sumbru-prevestitor.

Sigur că este destul de stânjenitor absenteismul în condițiile în care personalități politice sau culturale au făcut apel la conștiința civică a populației cu drept de vot, unii mizând pe autoritatea exemplului personal, alții pe forța jucăușă a paradoxului („(…) Dacă vă enervează toți politicienii, mergeți al vot! ”), dar nu este mai puțin adevărat că în logica consolidării democratice ceea ce contează mai mult sunt tendințele, aspirațiile socio-culturale, opțiunea politică și străduința aleșilor de a onora încrederea celor care i-au votat, și nu atât prezența la urne în număr cât mai mare a cetățenilor. 

Mai mult, absenteismul nu indică neapărat neîncrederea populației în sistem sau dezamăgirea, reacția tacită de indiferență față de soarta unei clase politice ce a înșelat așteptările cetățenilor. Într-o țară relativ recent ieșită dintr-un regim politic în care votul unor conducători impuși era formal și obligatoriu, acest comportament electoral poate exprima la fel de bine fie un gest de administrare a propriei libertăți politice, după cum fiecare crede de cuviință, fie siguranța că sistemul a început să funcționeze atât de bine, încât nu mai este nevoie să fie împins înainte de toți cei „apți” să voteze.

La interpretarea aceasta exagerat de optimistă a procentului mic de votanți (39%) din data de 11 decembrie 2016 m-am gândit amintindu-mi o vorbă a bunicii unei prietene din copilărie: „Numai război să nu fie!” – iar acestea nu erau figuri retorice menite să astâmpere revolte sau mâhniri juvenile, ci dorința puternică  a unui om trecut prin cele două războaie mondiale din secolul trecut. 

Este clar că nici-un partid nu va putea rezolva niciodată și nicăieri problemele cu adevărat importante ale fiecărui individ în parte sau ale omenirii: viața și moartea, iubirea și credința, frământările sufletești și mintale. Cei care s-au născut să spargă geamuri, vor sparge geamuri. Cei care au fost programați genetic să se-ntrebe de ce s-au trezit dimineața sau ce e cu ei pe lumea asta, o vor face până în ultima zi (dar nu și în ultima clipă). Toate acestea țin de alte puteri decât de aceea politică. Ce poate administra puterea politică în raportul omului cu el însuși este granița dintre răul pe care și-l poate face lui însuși (fiind „condamnat” la libertate) și răul pe care  îl poate face celorlalți uzând nelimitat de libertățile lui. 

Ce mai poate face puterea politică în ordinea valorilor mereu actuale și a sănătății psiho-morale a indivizilor, este să contribuie la creșterea capitalului de speranță într-o viață mai bună, a sentimentului de siguranță și echilibru în spațiul public intern și în relațiile internaționale. Dacă tot am spus această naivitate, să mai adaug și speranța că majoritatea parlamentară va propune măsuri de bunăstare socială pe care guvernul în care se regăsește  chiar le va face reale.

Până una-alta, eu voi considera că România începe să meargă pe un drum bun, atunci când nu voi mai întâlni la tot pasul case de amanet și magazine second–hand.

Nici-un partid politic nu poate face miracole, dar e mai bine să fii cetățean într-o țară în care partidele alternează la putere, decât într-o țară guvernată de un partid-stat unic. E mai bine să stai într-un loc unde puterile statului se limitează una pe alta, decât într-o utopie în care un lider „carismatic” ia decizii abuzive de capul lui.
Este preferabil să ai libertatea de a nu merge să alegi (din motive diverse), decât să fii obligat să votezi conducători impuși de sistem.

Oricât de complicate ar fi sistemele electorale postmoderne (uneori inaccesibile înțelegerii simplilor cetățeni), participarea electorală în regimul alegerilor libere rămâne una dintre expresiile democrației. Psihologic vorbind, ideea cultivată prin toate mijloacele mai ales în campaniile electorale că rezultatul alegerilor care exprimă viitoarea direcție de guvernare depinde de opțiunea exprimată de alegător, ar trebui să aducă un fel de bunăstare civică sau măcar un sentiment de demnitate. Dacă lucrurile nu stau chiar așa este nu numai fiindcă doar unii dintre participanții la jocul electoral pot fi câștigători, cât mai ales pentru că foarte puține dintre promisiunile electorale sunt respectate.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews