Alăturate acestui text putem vedea două fotografii. Prima fotografie este una istorică, este una dintre cele mai cunoscute fotografii color, este un reper al așa numitei arte fotografice.

O reprezintă pe autoarea modernistă Virginia Woolf cu puțin timp înainte ca aceasta să-și umple buzunarele cu pietre pentru a înainta spre moarte în râul din aproprierea casei. Deși fotografia este făcută acum 80 de ani, într-o epocă în care arta încetase deja să mai fie preocupată de Bine, Adevăr și Frumos, fotografiei nu i se poate nega încărcătura spirituală, este desigur vorba de o spiritualitate lipsită de religiozitate. Nu sunt un critic de artă dar este limpede pentru oricine privește fotografia cu puțină atenție și aplecare către detaliu că privirea doamnei Woolf exprimă un soi de tragism metafizic, este o meditație asupra a ceea ce rămâne, atunci când, după o viață prea plină, vârsta uzează corpusculii bulboizi, mai precis capsulele Krause.

Indiferent de preferințele fiecăruia dintre noi, cu toții suntem nevoiți să recunoaștem că doamna Woolf are o operă solidă, indiferent de propaganda activiștilor LGBTetcșamd viața doamnei Woolf nu se reduce la chestiunile de natură sexuală acum la modă. Pur și simplu doamna Woolf a scris cu adevărat, a fost membru al cercului Bloomsbury, în ciuda problemelor de psihiatrie cu care s-a confruntat de-a lungul vieții a fost un om conectat la dezbaterea intelectuală a epocii sale, a influențat-o într-un mod pe care-l consider regretabil, subliniez încă o dată faptul de netăgăduit al existenței operei literare și al activității culturale, chestiuni evidente până și pentru cei mai acerbi dintre critici vieții și ai cărților semnate Virginia Woolf.

Fie că ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că doamna Woolf și-a confirmat prin activitatea culturală și operă statutul dobândit prin naștere, acela de membru al aristocrației intelectuale britanice.

A doua fotografie alăturată acestui text reprezintă o reclamă plătită din banii contribuabilului european, o reclamă realizată pentru o organizație nonguvernamentală, dovada acestei situații fiind steagul UE prezent în montaj. Având ochii mascați de ochelari fumurii personajul din reclamă ne anunță că este bisexual. Îmbrăcat în stilul eclectic pus la dispoziția amatorilor de original oricui trece pragul unui magazin de îmbrăcăminte aparținând vreunei corporații occidentale, personajul din fotografia de început de secol XXI este remarcabil de lipsit de spiritualitate, nu exprimă nici măcar vidul atât de prezent în privirea doamnei Woolf. Aerul șăgalnic pus în scenă de fotograful modern contrastează cu tragismul privirii doamnei Woolf. Șăgălnicie vidă de motivație, veselie corporatistă senilă și prefabricată, viciu cu voie de la guvern, fornicațiune pe banii contribuabilului, toate ambalate aproape apetisant și livrate sub forma surorii ideologice și de stil vestimentar a domnului Șora.

Este de remarcat că, spre deosebire de fotografia reprezentând-o pe doamna Woolf, subiectul celei de-a doua fotografii nu-și legitimează prezența pe platoul publicitar prin operă sau prin idei ci doar prin habitudini copulative. În cele din urmă tragismul aproape metafizic ce dădea viață fotografiei reprezentând-o pe doamna Woolf este demult lăsat în urmă de viciul LGBTetcșamd plebeu, plătitorii de taxe aflați pe teritoriul Uniunii Europene, inclusiv cei români, au plătit doar propagandă ce-a fost livrată cu promptitudine de firma de publicitate.

Incapabilă să se reproducă, să producă cunoaștere sau artă, mișcarea LGBTetcșamd plebee a zilelor noastre confiscă în mod abuziv și calomnios oameni precum Thomas Mann, uită în mod semnificativ aristocrați ai spiritului precum Allan Bloom, infestează mediul școlar și academic având singurul merit că estorchează cu succes guvernul de bani sau de copiii pe care-i dorește prizonieri ai propagandei curcubee. Birul în bani și copii este în cele din urmă achitat de omul simplu, de plătitorii cât se poate de normali ai taxelor.

Fie că vrem, fie că nu, copiii noștri vor vedea ce-a de-a doua fotografie. Să le arătăm și prima, chiar dacă nu este înrămată pe banii guvernului în văzul lumii. Suntem în secolul XXI, ideea de aristocrație nu le mai este foarte familiară copiilor. Doamna Woolf a plătit cu propria viață apartenența la o anumită idee aristocratică, la fel și Allan Bloom. Lipsa de expresivitate a celei de-a doua fotografii ocultează tragismul pe care-l întrezărim în privirea doamnei Woolf, ne lasă să credem că aristocrația, asemenea mașinii de spălat vase, poate fi produsă în masă, că este accesibilă oricui. Ar trebui să medităm împreună cu copiii noștri asupra celor două fotografii și să ne explicăm contrariul.