ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Dreptul natural este o doctrină juridică bazată pe convingerea că există o lege universală, care rezultă din ordinea divină a cosmosului sau din natura rațională și socială a umanității. Dreptul natural este un drept ideal, imuabil, universal și suprastatal; el nu a fost conferit de nici o autoritate umană și ca atare nu poate fi retras de vreuna. Dreptul natural precede sistemului de drept pozitiv de azi - adică totalității normelor de conduită obligatorie, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat, care sunt în vigoare la un moment dat (legile).
 
Teoria Dreptului Natural

Această prezentare pleacă de la presupunerea că legea nu este o simplă emanație a voinței umane (fie aceasta voința unui tiran individual sau, în cazul societăților constituite democratic, a majorității electoratului sau a reprezentanților aleși), ci că, într-un sens mai înalt, are propria sa existență independentă. Există un Drept Natural, pe care conștiința umană îl poate discerne și înțelege, dar pe care voința umană nu îl poate modifica. Dreptul Natural rămâne același în toate timpurile și în toate locurile și precedă orice legislație scrisă. 
 
Este sarcina și scopul oricărei legislații pozitive să transpună și să pună în aplicare Dreptul Natural, într-un mod care să se adapteze nevoilor și circumstanțelor specifice unei societăți date, la un anumit moment. Un drept pozitiv care este în contradicție cu preceptele Dreptului Natural nu are nicio legitimitate, și nimeni nu este obligat moral de acesta.

Deși unii oameni vor să îl ignore ca simplă „credință religioasă”, Dreptul Natural nu este, de fapt, doctrina unei religii particulare. Este adevărat, creștinismul, care a format și impregnat cultura occidentală, a afirmat totdeauna existența unui Drept Natural – dar același lucru este adevărat și pentru islam sau alte religii. Că în perioada iluministă se credea în Dreptul Natural este evident când citim Virginia Bill of rights (Legea drepturilor din Virginia) din 1776 sau Déclaration des droits de l’homme et du citoyen (adoptată de Adunarea Națională a Franței în 1789). Mai mult, este ușor să demonstrăm că, deja, în antichitate, perioadă care precedă creștinismul, existența Dreptului Natural era unanim recunoscută.

Astăzi, Dreptul Natural se află într-o situație paradoxală. Pe de o parte, există o tot mai mare conștientizare printre „partea sănătoasă” a politicienilor și academicienilor a existenței Dreptului Natural, respectul pentru acesta reprezentând o precondiție pentru o ordine socială justă. În același timp, mulți susținători ai Revoluției Culturale neagă în mod agresiv existența unui Drept Natural: ei afirmă, de exemplu, că nu este posibil pentru mintea umană să discearnă în mod obiectiv calea „corectă” în ceea ce privește propria sexualitate sau că nu este posibil să se determine cu exactitate momentul în care un om devine o „persoană” care se bucură de protecția conferită de lege sau de drepturile omului. 
 
Cu alte cuvinte, noua ordine juridică pe care ei o promovează este bazată pe subiectivism, pe respingerea discursului rațional și pe înlocuirea rațiunii cu voința. Însă, chiar și cei care resping importanța Dreptului Natural folosesc argumente care converg din existența acestuia, atunci când le pare convenabil și dreptul pozitiv nu le susține revendicările. Spre exemplu, ei încearcă să convingă publicul că „autodeterminarea” femeilor care doresc accesul liber și legal la avort sau „egalitatea” homosexualilor care doresc să „se căsătorească” ar fi drepturi naturale înnăscute care trebuie recunoscute de către legiuitori și de societatea în ansamblu. Fără a implica existența unui Drept Natural, aceste argumente nu ar fi posibile.

Prin urmare, în ciuda negării agresive a Dreptului Natural de către unii „inovatori”, existența acestuia este mai puțin controversată decât ar părea. Adevărata controversă este cea care privește conținutul Dreptului Natural.

Drepturile omului sau Dreptul Natural?

Controversa este reflectată în modul în care, în ultimii ani, atât susținătorii, cât și oponenții Revoluției Culturale au încercat să folosească drepturile omului ca bază pentru agendele lor. De exemplu, în timp ce oponenții avortului au încercat să invoce dreptul la viață (care, fiind „cel mai fundamental” drept, este consacrat în toate documentele majore cu privire la drepturile omului), susținătorii avortului au încercat să demonstreze că „dreptul la avort” este implicit conținut în documente internaționale general recunoscute, cum ar fi Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (în orig. CEDAW). Dispute similare au avut loc și pe tema homosexualității, eutanasiei, utilizării tehnicilor de asistare medicală a procreației ș.a.m.d.
 
Nu este scopul nostru aici să intrăm în fiecare din aceste dezbateri. Este suficient să menționăm că drepturile omului sunt privite, astăzi, ca un fel de instanță morală supremă, la care se poate apela pentru a demonstra legitimitatea proiectelor politice proprii sau ilegitimitatea politicilor și legilor opozanților. Se spune că drepturile omului ar fi legi „prepozitive” – o formă legislativă superioară, căreia toate legile pozitive trebuie să i se conformeze. Acest lucru pare foarte similar cu Dreptul Natural și se poate observa așadar, ca o consecință, că astăzi există un fel de confuzie dacă drepturile omului și Dreptul Natural nu sunt cumva unul și același lucru.
 
Ele nu sunt același lucru. De fapt, orice afirmație referitoare la o preexistență și superioritate a drepturilor omului față de dreptul pozitiv este în mod necesar greșită. Ceea ce înțelegem în mod larg prin drepturile omului este un set de tratate internaționale care definesc o varietate de drepturi ce sunt universal recunoscute. Nu există îndoială cu privire la importanța și valoarea acestor documente, dar este clar că acestea sunt, în sine, simple legi pozitive, surclasate de Dreptul Natural pe care se presupune că îl transpun și îl aplică.

Cele mai importante diferențe între Dreptul Natural și drepturile omului:

•Drepturile omului au fost codificate într-un număr de instrumente juridice, în timp ce Dreptul Natural nu poate fi codificat. Drepturile omului sunt, prin urmare, drept pozitiv, în timp ce Dreptul Natural nu este.
•Drepturile omului se referă la drepturi izolate care sunt prezentate ca „absolute”, dar între care pot interveni contradicții. Prin contrast, în Dreptul Natural, rar există aspecte absolute, dar există câte o soluție adecvată la fiecare problemă.
•Drepturile omului sunt un rezultat al unui proces politic (la ONU, Consiliul Europei sau altundeva), în timp ce Dreptul Natural este independent de politică sau de voința umană.
 
Având în vedere marea importanță care se acordă astăzi tratatelor internaționale referitoare la drepturile omului, nu este de mirare că aceste tratate au devenit o țintă primară pentru manipularea și denaturarea motivate politic. Totuși, este puțin probabil ca aceste documente să poată fi modificate pentru a include explicit referințe cu privire la un „drept la avort”, „drept la eutanasie”, „drept la căsătorie unisex” sau deziderate similare, pentru că aceste modificări ar necesita unanimitatea tuturor statelor semnatare. După câteva încercări nereușite de a introduce asemenea modificări, grupurile de presiune care caută să traducă aceste deziderate în „drepturi” și-au schimbat, prin urmare, în mod inteligent strategiile, axându-se pe reinterpretarea documentelor existente, fie prin lucrări academice, fie prin activitățile organismelor de monitorizare a tratatelor (cum ar fi diversele comitete ale Organizației Națiunilor Unite sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului). 
 
În ultimii ani, un număr considerabil de poziții-cheie în cadrul Comitetelor ONU, al Curții Europene a Drepturilor Omului, al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, precum și în diverse instituții academice au fost ocupate de oameni care desfășoară o agendă consecventă de activism judiciar, „descoperind” noi drepturi în ceea ce privește avortul sau persoanele LGBT în documente internaționale cum ar fi CEDAW sau Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care, de fapt, aceste acte nu le includ. Speranța lor este aceea că, cu cât vor fi mai des repetate, cu atât interpretările lor absurde privind drepturile omului vor părea mai credibile publicului larg.
 

Deciziile Curții Supreme a SUA în cazul Griswold c. Connecticut (1965)[1]și Roe c. Wade (1973)[2]au inaugurat o eră fără precedent a activismului judiciar, în mod deosebit în SUA, dar și în diverse țări europene și, mai recent, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La nivel internațional, Conferințele ONU pentru Populație și Femei au văzut încercări de a introduce un „drept de avort” prin ușa din spate. Strategia a fost de a introduce, în aceste conferințe, texte care conțineau o multitudine de referințe vagi referitoare la „sănătatea și sexuală și a reproducerii și drepturile aferente”, cu intenția de a dezvălui doar după adoptarea acestor texte că respectivele referințe urmau a fi interpretate ca dreptul la avort. Multe delegații, totuși, au devenit suspicioase și au refuzat să includă aceste texte până când a fost adăugat un limbaj clarificator, care a condamnat explicit utilizarea avortului ca mijloc de planificare familială.

După aceste evenimente, însă, UNFPA (Fondul ONU pentru Populație), Divizia pentru Promovarea Femeii (DAW) a Națiunilor Unite și Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului au convocat o întâlnire în spatele ușilor închise la Glen Cove, unde, împreună cu câțiva reprezentanți selecți ai unor organizații neguvernamentale și câteva agenții ONU, au conceput noi strategii pentru promovarea agendei lor. În urma acestei întâlniri, organismele de monitorizare a tratatelor ONU au emis subit rapoarte, comentarii și opinii, în care „descopereau” în mod surprinzător că legislația restrictivă în privința avorturilor ar putea: „periclita dreptul femeii la sănătate”, „constitui tratament inuman”,  „încălca dreptul la autodeterminare”. Ele au fost susținute de un cor la unison de declarații de presă, emise de diverse organizații neguvernamentale și academicieni care au participat la întâlnirea de la Glen Cove. Curând, activiștii homosexuali și transgen au început să își însușească limbajul drepturilor omului pentru a-și promova propriile interese. 


În Europa, două rezultate uimitoare ale acestei strategii au fost:

(1) o opinie juridică a unui grup de „experți în drepturile omului” înființat și finanțat de Comisia Europeană, care a găsit că prevederile care permiteau medicilor și asistentelor medicale să invoce obiecția de conștiință când aceștia sunt solicitați să practice avorturi constituie o „încălcare a drepturilor omului aferente femeilor”, și

(2) un raport emis de o nou-înființată Agenție pentru Drepturi Fundamentale a UE, în care s-a afirmat că standardele existente privind drepturile omului obligă statele membre UE să ofere același statut juridic homosexualilor care trăiesc într-o relație durabilă ca și cuplurilor (bărbat/femeie) căsătorite. Pe plan internațional, „Principiile de la Yogyakarta” utilizează terminologia drepturilor omului pentru a promova o agendă absurdă, care acoperă o sferă pornind de la „căsătoriile” unisex și mergând până la adopția de copii de către homosexuali și mult mai departe. Acest lucru a fost urmat mai târziu de o tentativă (nereușită) de a determina Adunarea Generală a ONU să adopte o rezoluție care să adopte aceste „Principii”.

Asemenea afirmații denaturează în mod grosolan și îndrăzneț adevăratul conținut al instrumentelor cu privire la drepturile omului negociate la nivel internațional. Din punct de vedere pur juridic, este evident că astfel de opinii și rapoarte nu trebuie să fie luate în serios. În același timp, însă, ele reprezintă un motiv serios de îngrijorare, evidențiind măsura în care tocmai instituțiile a căror sarcină este să interpreteze în mod fidel instrumentele drepturilor omului au fost infiltrate de forțe care doresc să le manipuleze într un mod cinic și să le denatureze. Sistemul de drepturi ale omului adoptat după cel de al Doilea Război Mondial este astăzi într-o criză profundă, și pentru a rezolva această criză, este necesar să înțelegem că acordurile internaționale de drepturile omului nu sunt adevăruri absolute, ci rezultatul unui proces politic și că interpretarea acestora poate fi rezultatul unei manipulări crase, deliberate. 

[1] Această decizie, care a declarat ca neconstituțională Legea statului Connecticut de interzicere a vânzării contraceptivelor (inclusiv cuplurilor căsătorite) s-a remarcat prin faptul că a „descoperit” un „drept constituțional la viață privată” pe care, de fapt, Constituția SUA nu îl conținea. Noul „drept la viață privată” a devenit ulterior instrumentul suprem pentru răsturnarea interdicțiilor privind avorturile, sodomia etc.

[2] Prin această decizie a Curții Supreme a Statelor Unite, avortul a fost legiferat și liberalizat ca „drept constituțional”.