ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Ca reacție la ofensiva globalistă, în alte țări termenul de „populism” capătă un avânt din ce în ce mai mare, încât ar trebui să ne punem întrebarea ce semnifică el cu adevărat? Ce se ascunde în spatele lui? Dincolo de această rezistență colectivă la tot ce ține de „globalizare”, propulsată mai mult de sfera emoțiilor și a resentimentelor care covârșesc adesea logica uneori deficitară a argumentului, mai există și o altă cauză, de un ordin mai profund, care determină mai ales formele pe care le îmbracă acest curent antisistem care este numit „populism”.

Sintagma care o descrie cel mai acurat este aceea de revoltă împotriva „tiraniei valorilor”. S-ar putea înțelege și „falselor valori”, dar să rămânem la prima formulare. Ea apare la mai mulți autori germani, primul care întrebuințat-o fiind filosoful Nicolai Hartmann în ideea de a atrage atenția asupra pericolului de care sunt pândite chiar și societățile fundamentate pe „valori”: acela al absolutizării deliberate a uneia din ele, care exercită astfel o „tiranie” asupra celorlalte. „Fiat justitia, pereat mundus” – poate fi o ilustrare perfectă a acestui fenomen, de care nici România confruntată cu flagelul (real) al corupției nu este scutită.

Cu alte cuvinte, în ierarhia valorilor intervine factorul subiectiv. Ele devin fesul purtat de un anumit interes. Valorile nu se impun prin ele însele, ci sunt impuse de cineva cu o anumită agendă. Aceasta este observația fundamentală făcută de Carl Schmitt într-un eseu publicat în 1960 inițial doar sub o circulație restrânsă, dar care a devenit ulterior celebru: „Die Tyrannei der Werte”. Argumentația autorului e una devastatoare, demolând tot eșafodajul iluziei că o societate umană poate fi fundamentată pe asemenea „valori”. Însăși această noțiune denotă un caracter mercantil, materialist, cuantificabil, negociabil, posibilitatea de a trata cuprinsul ei ca pe o sumă de mărfuri, ierarhizate în mod arbitrar. În accepțiunea sa, „valorile” nu au o existență autonomă, transcendentă, ideală în sens platonic, ci sunt validate, impuse și acceptate. Nu se aplică termenul de „sein” (a fi) ci „gelten”, adică „a fi valabil”, „a le fi conferită valoare” (ceea ce în limba română e o pură tautologie). „Specificul valorii constă în aceea că în loc de existență (Sein) ea are doar valabilitate (Geltung). Setarea ei nu înseamnă prin urmare nimic, dacă nu este impusă; validarea ei trebuie în permanență actualizată dacă vrem ca ea să nu se evapore într-o aparență goală. Cine spune „valoare”, vrea să îi impună valabilitatea. Virtuțile sunt exercitate, normele aplicate, ordinele îndeplinite, dar valorile sunt setate și impuse. Cine afirmă valabilitatea lor, trebuie să le impună. Cine spune că ele sunt valabile la modul intrinsec, fără ca această calitate să fie rezultatul acțiunii umane, nu face decât să mintă.”

Astăzi auzim vorbindu-se în mod ubicuu de „valori democratice”, „valori europene” sau „valori occidentale”, dar semnifică oare acest termen ceva de o natură diferită decât a sugerat filosoful german? Bineînțeles, acesta își duce critica până la capăt. Dacă ierarhizarea valorilor e una subiectivă, acest fapt devine legitimant pentru combaterea „non-valorilor”, mergând până la eradicarea lor. Se ajunge inevitabil la ciocnirea unor sisteme de valori diferite, fiecare absolutizându-se pe sine și încercând să se impună în fața celuilalt. Se dezlănțuie astfel acel bellum omnium contra omnes, în numele unor viziuni diferite asupra lumii.

Pentru Carl Schmitt, stabilitatea unei societăți nu poate fi dată de asemenea „valori”, ci doar de principiile de drept. De o armătură juridică riguroasă, dar dezbrăcată de orice conotații „morale”. Ceea ce nu înseamnă că legile trebuie să aibă la bază imoralitatea, ci doar că ele ar trebui să dea dovadă, pe lângă claritate și precizie, și de o anumită „neutralitate axiologică”, de a nu încerca să impună o morală sau alta, ci să rămână un simplu cadru.

Desigur, în acest punct i se poate reproșa cunoscutului autor că este pândit de ispita formalismului, precum și faptul că tăgăduiește existența oricăror valori cu un caracter universal. Că, totuși, o societate omenească nu poate fi imaginată în lipsa acestora. Aceste observații sunt întemeiate, dar trebuie spus că Schmitt nu a intenționat o tratare exhaustivă a subiectului, el concentrându-și critica sa asupra acelor „valori artificiale” care a observat că încearcă să se impună în practica juridică a Germaniei federale postbelice. După experiența național-socialismului, tendința acestei practici a fost de a conferi legislației statului german o aură de „moralitate”, multe texte de lege fiind interpretate (în mod exagerat) în această cheie. Scopurile lui Carl Schmitt au fost mai degrabă contextuale și limitate atunci când și-a scris eseul, și totuși, acesta a făcut ulterior carieră.

Ca dovadă că ideile lui Schmitt nu și-au pierdut defel din actualitate stă faptul că ele (inclusiv titlul!) au fost preluate recent de un alt autor german. În cartea sa „Zur Tyrannei der Werte” (Klett-Cotta, 2010), Eberhard Straub le adaptează la contextul zilelor noastre.
 
„În absența unei ideologii de stat, politologii, sociologii și jurnaliștii invocă valorile și conferă constituției o consacrare de natură civil-religioasă drept „carte sacrosanctă”. Valorile urmează să servească drept un surogat (Ersatz) pentru metafizică și dogmatică filosofică sau religioasă, sunt invocate în continuare ca atare și puse în legătură cu NATO și UE drept „comunități de valori””. (p.15-16) „Prin practicarea virtuților, omul stă în permanentă legătură cu Christos, stăpânul istoriei. El este însă o persoană, este Adevărul și Viața. Oricine poate ajunge la acestea urmându-l pe Christos, prin trăirea virtuților umplute de Duhul Său. În schimb, valorile sunt tributare vremii și se modifică încontinuu în urma metamorfozelor societății.” (p.42) „Dragostea dintre Dumnezeu și om se bazează pe atracția dintre persoane, pentru că dragostea provine din adevăr. În acest sens Fericitul Augustin îi îndemna pe creștini „iubește și fă ce vrei” (…) dar aceasta nu are de a face cu abstracțiuni de genul valorilor. Abia îndoiala în privința unui adevăr etern și absolut sau în privința ideilor platonice a condus, sprijinită pe acele valori a căror natură e prin excelență materială, la echivalarea acestora cu Binele și cu bunurile supreme.” (p.71) „Teoria și sistematica valorilor au constituit la Max Scheler un substitut al metafizicii și al credinței într-un adevăr personificat.” (p.72) „Valorile nu sunt neutre, căci promotorii lor sunt partizani și urmăresc dobândirea supremației, o pretenție care e cosmetizată sub asumarea unui pretins caracter obiectiv. (…) Lupta pentru existență a valorilor, cu variatele ei nuanțări, a condus la o moralizare a pieței, a politicii și a războiului, care în trecut era de neimaginat. Disputele moralizatoare se dovedesc a fi dintre cele mai brutale, deoarece dreptatea în propria cauză justifică orice mijloc folosit pentru a se apăra în fața pretențiilor injuste ale adversarului, care la rândul său este la fel de convins de dreptatea scopurilor pe care le urmărește.” (p.74-75)

Nu putem să nu recunoaștem  justețea observațiilor celor doi autori pe marginea „tiraniei valorilor”, mai ales dacă ne uităm la secolul trecut sau la cel actual, cu noua religie a corectitudinii politice. Acest exemplu era de neimaginat pe vremea lui Carl Schmitt, dar totuși principiul i-a putut fi anticipat de mintea sa pătrunzătoare. Căci el se încadrează perfect în considerațiile sale, prin așa-zisele „drepturi” ale minorităților sexuale și toate celelalte „dogme” aferente pe care le promovează. Au acestea un caracter universal în spațiu și timp, o valabilitate eternă? Sau intră mai degrabă în categoria unor „valori” impuse, în special în vremurile recente, în urma unei propagande asidue, a aplicării consecvente a unei agende particulare, interesate și precis conturate?

Având în minte aceste lucruri, se poate afirma că ceea ce unii numesc „populism” nu reprezintă așadar altceva decât o tentativă de eliberare de sub tirania unor „valori” dictate în mod apodictic (corectitudinea politică) și impuse în detrimentul altora prin intermediul unei agende străină de neamuri, tradiții și credințe. Iar subconștientul acestei atitudini protestatare l-ar putea constitui o sete de transcendent, de autentic, de etern, caracterizată adesea printr-o respingere mai degrabă instinctivă a valorilor-surogat.

„Populismul” pretinde a reprezenta vocea poporului în fața unor elite politice care s-au înstrăinat de acesta. Termenul este însă instrumentalizat de aceste elite (care reprezintă poziția actualului sistem, a „establishmentului”), fiind folosit mai ales într-un sens peiorativ. Etimologic vorbind, „populismul” pare foarte aproape de „democrație”. Ambii termeni (primul de origine latină, al doilea de origine greacă) ar reprezenta întruchiparea voinței poporului.  Cu toate acestea, rezonanța lor actuală și haloul de semnificații cu care sunt înconjurați îi situează într-un contrast extrem. Politicianul etichetat în mediile oficiale („mainstream”) drept „democrat” e bun, în vreme ce „populistul” e prin definiție rău.

Critica elitelor fidele sistemului la adresa a ceea ce denumesc „populism” sună cam în felul următor. În primul rând trebuie delegitimată ideea de la care am pornit mai sus, anume aceea că acest curent ar reprezenta cu adevărat vocea poporului în fața unei clase politice care i-a trădat aspirațiile. Nimic mai simplu deci, decât a dinamita însăși temelia acestei pretenții. După aceștia, „poporul” în sine e o non-entitate, o ficțiune. Nu ar exista un popor omogen, care să se regăsească în mesajele politicienilor „populiști”. Argumentul se cam încheie aici, pretinzând că a rezolvat problema. Eventual se mai adaugă considerații după care societatea democratică modernă e una esențialmente pluralistă, în care trebuie să își găsească locul cu aceeași îndreptățire opinii din cele mai diverse. Calitatea de cetățean nu e condiționată de etnie, religie sau alte atribute, drepturile fiind aceleași pentru toți. Ca atare, așa-zisa „omogenitate” a poporului e ceva ce nu poate exista prin definiție, prin însăși natura societăților în care trăim.

E adevărat că așa stau lucrurile în privința structurii societăților moderne, dar la orice argument se poate aduce și un contraargument. Anume, cei numiți „populiști” susțin că în fond ei nu fac decât să respecte principiile democratice: într-o democrație, unde toți au același drepturi, până la urmă regula este că „majoritatea decide”. Oricum am lua-o, principiul majoritar nu poate fi ocolit. Numai că și aici asistăm la o dublă măsură. Atunci când majoritatea decide în spiritul „corectitudinii politice”, precum în acel referendum din Irlanda în urma căruia s-au legalizat căsătoriile între persoane de același sex, principiul în cauză e declarat drept „sacrosanct”. Însă atunci când acesta nu se încadrează în scopurile urmărite de elite, ci urmărește să apere specificul unei identități colective, democrația bazată pe el este etichetată drept „iliberală”.  Căci, în ciuda celor care refuză să o accepte, realitatea istorică este că statele în care trăim sunt state naționale, au o anumită istorie comună, o cultură, o limbă, o tradiție. Firește că în multe state există minorități etnice sau religioase cu o prezență îndelungată, iar democrațiile moderne țin cont de drepturile acestora. Nu aici este problema. În cele mai multe cazuri, statele se bazează din punct de vedere cultural și identitar pe o majoritate, care din punct de vedere etnic, lingivistic și cultural poate fi considerată drept omogenă. Orice om are o calitate etnică, vorbește o limbă maternă -se simte francez, spaniol, italian, german sau român- și este format de un anumit mediu cultural. Adică are o identitate bine definită, al cărei substrat e unul mai profund decât simpla calitate civică de cetățean al unui stat.

Ei bine, tocmai aceste identități sunt tăgăduite, atacate, desființate de politica actualelor elite, așa că negarea lor conceptuală nu trebuie să ne mire. Iar faptul că aceste tentative stârnesc contrareacții cu un ecou substanțial, mergând până acolo încât să amenințe hegemonia elitelor actuale, e un puternic argument empiric mai degrabă în favoarea existenței acestor identități decât a inexistenței postulate de unii.

Lucrurile stau mai degrabă la modul următor. Aceste identități sunt de fapt o realitate acceptată unanim, atâta doar că unii o fac doar la modul tacit, în vreme ce se străduiesc să desființeze tot ce ține de sfera lor. Pentru ei inexistența este mai degrabă un deziderat pe care l-ar dori împlinit, nu o realitate. Alții, la rândul lor, reacționează, încercând să afirme în mod activ existența acestor identități.

Desigur, elitele cosmopolite aduc de fiecare dată argumentul standard că „populiștii” tot nu au îndreptățirea de a vorbi în numele întregului popor, căci din punct de vedere electoral (vorbind  de țările occidentale) ei se află actualmente în cel mai bun caz între 20 și 30 la sută din sufragii.

Un prim răspuns l-ar constitui observația că vorbim doar de un instantaneu electoral de moment. Dacă privim în trecut, vedem cum adeziunile la aceste grupări au sporit în mod direct proporțional cu măsurile luate de elite privind demantelarea valorilor tradiționale și cu tentativele de modificare a structurii etnice și religioase a societății prin imigrația de sorginte islamică. Tendința „populismului” e așadar una ascendentă. Asta pentru a nu mai aminti că în țări precum Ungaria sau Polonia cei numiți „populiști” sau „iliberali” sunt la conducerea statului, fiind chiar susținuți de majorități solide.

Un alt posibil răspuns e acela că problematica identităților culturale are de fapt o bază mult mai largă decât poate fi cuantificată printr-un scor electoral. Împotriva politicilor progresiste, de erodare a valorilor și a identităților se pot aduce și argumente docte, solide, cu nivel intelectual, așa cum s-a făcut de pildă în „Declarația de la Paris”, semnată de o serie de intelectuali de prestigiu sau de către Reinhard Merkel, profesor de filozofie a dreptului la Hamburg (Frankfurter Allgemeine Zeitung, 22 nov. 2017) (1,2)  . Astfel, după ce critică pertinent politica imigraționistă a cancelarului german omonim (nicio legătură de rudenie totuși), numind-o un veritabil „dezastru moral”, el scoate în evidență faptul că doar o mică parte din imigranți pot fi considerați conform principiilor de drept internațional drept azilanți veritabili, restul fiind doar imigranți economici, care caută o viață mai bună. Autorul sugerează că suma estimată de 300 de miliarde de euro, cât ar urma să coste primirea și întreținerea imigranților în următorii zece ani, ar avea o valoare efectivă de până la 50 de ori mai mare dacă ar fi investită în țările de origine pentru ameliorarea problemelor sociale și eliminarea cauzelor migrației. În continuare este abordată problema identitară. „Din acest fundal cade o lumină rece asupra unui alt aspect al crizei refugiaților, declarat pe nedrept de către elitele noastre cosmopolite drept teritoriu interzis și etichetat cu stigmatul „populismului”: ce înseamnă pentru noi acest val de imigrație alcătuit din oameni aparținând unui univers cultural îndepărtat și radical diferit de cel european? Îi va schimba acestuia formele, conținuturile, perspectivele? Unele din aceste posibile schimbări nu ar fi cumva nedorite? Există un drept moral la prezervarea propriei identități culturale?”

Răspunsul dat la această întrebare este unul afirmativ. Formele fluctuante pe care le poate îmbrăca această noțiune: tradiții, sărbători, opere de artă, simboluri, figuri istorice, principii și mod de viață, sau elemente subiective, specifice vieții sufletești a majorității, cum ar fi viziuni despre lume, convingeri, dispoziții comportamentale, emoții, nu implică, în opinia autorului, că o cultură germană „nu poate fi identificată” (aluzie la o declarație a unei politiciene social-democrate de religie islamică, responsabilă pentru minorități în cadrul guvernului federal). A considera această cultură drept ceva valoros și demn de a fi protejat nu ar trebui să contravină deloc principiilor cosmopolitismului liberal care manifestă o corectă înțelegere de sine și care din universalitatea drepturilor omului nu extrage maxima ștergerii contururilor tuturor formelor de viață crescute din istorie. Căci, pe lângă patria exterioară, există și una interioară, datorită căreia toate formele culturale izvorâte din ea se cuvin protejate. E drept, criticii cosmopoliți ridiculizează acest punct de vedere, dar autorul le răspunde cu propriile arme: „Se poate paria că aceiași lideri de opinie care consideră gândul unei identități culturale germane și a protejării acesteia drept unul absurd, chiar „rasist”, ar reacționa indignați dacă cineva ar pune sub semnul întrebării necesitatea protejării identității culturale fie și numai a unuia din grupurile etnice care compun noul val migraționist. Într-adevăr, faptul că acestea sunt demne de protecție e indiscutabil. Dar în cazul majorității? Să fie această solicitare un nonsens naționalist?”

Astfel de abordări echilibrate, responsabile, venite dinspre acea parte a elitei intelectuale care nu susține „sistemul”, ci manifestă o reală îngrijorare în privința problemei identitare, nu pot fi încadrate la „populism” decât printr-o etichetare abuzivă. O legătură totuși există. Căci populismul nu reprezintă altceva decât vulgarizarea unor asemenea argumente. Termenul trebuie înțeles în primul rând în sensul său etimologic, de prezentare pe înțelesul maselor, al oamenilor simpli (iar nu neapărat în sens de trivial, ordinar, josnic, grosolan, mitocănesc). El întruchipează transformarea unei concepții tradițional-conservatoare într-un discurs electoral axat pe eficiență și câștig.  Se aplică astfel principii împrumutate din capitalismul liberal, urmând calea minimei rezistențe prin folosirea unei retorici simplificatoare, adesea plină de stridențe. E metoda care s-a dovedit a aduce profitul electoral maxim pe termen scurt. Strategia unui discurs în mod deliberat provocator s-a dovedit a atrage după sine cele mai multe reacții (evident, negative), din partea presei „mainstream”, dar scopul unei mediatizări cât mai intense este astfel atins.

Firește că această abordare implică și o serie de riscuri și puncte de atac pentru anumite argumente critice care pot fi aduse împotriva „populismului”. Dinspre partea progresistă se vine cu acuzația de demagogie aruncată la adresa unui mesaj care ar propune soluții simpliste, neviabile și neadaptate la complexitatea societății actuale. Dinpre latura conservatoare poate veni întrebarea dacă accentul pus pe această „vulgarizare” în discurs a unor principii înalte, nu înseamnă la un moment dat o îndepărtare de ele și în cele din urmă chiar o trădare a lor. Poate fi „scopul scuză mijloacele” o deviză legitimă? Sau pot fi câștigurile electorale facile, bazate pe intrumentalizarea unor teme fierbinți, cum ar fi cea a valului imigrației islamice, un fenomen de durată, menit să consolideze acele principii amintite în conștiințele oamenilor? Pot ele reprezenta baza unei contrarevoluții conservatoare pe planul mentalităților? Dacă da, atunci e o bază extrem de fragilă, care ar trebui consolidată și cu multe alte elemente pozitive.

În orice caz, considerațiile de față asupra fenomenului numit „populism” sunt departe de pretenția de a constitui o analiză exhaustivă. Ele se referă la un subiect a cărui influență în mod sigur va spori în anii următori și sunt menite a furniza unele repere de bază celor interesați din rândurile publicului românesc. Evoluția evenimentelor internaționale merită urmărită în continuare și ea nu ne poate lăsa indiferenți. Chiar dacă problemele cu care se confruntă România de azi sunt cu totul altele, reverberațiile luptei politice de peste hotare ajung în mod inevitabil și la noi.

(Această analiză a apărut într-o formă ușor extinsă în volumul „Marionete ale Destinului”, Ed. Evdokimos, 2018)