Se apropie cu pași grăbiți alegerile parlamentare și încerc să simt că exist mai mult ca cetățean. Și spunând asta, folosesc o expresie din cartea lui Philippe Braud, Le jardin des délices démocratiques. Pour une lecture psycho-affective des régimes pluralistes (1991), tradusă și în românește cu titlul Grădina deliciilor democrației. Pentru o lectură psiho-afectivă a regimurilor pluraliste (f.a.). În limbajul curent, reamintește Braud, „a fi cetățean", este una dintre expresiile ce concentrează potențialul simbolic al democrației de a reactiva stima de sine, favorizând identificarea legitimatoare cu sistemul politic. Chiar dacă statutul său concret rămâne foarte diferit de la un regim politic la altul și de la stat la stat, încărcătura psiho-afectivă este aceeași la  nivel individual, iar maniera în care se percepe din punct de vedere emoțional cetățeanul în viața politică democratică face ca această noțiune să fie încă eficientă în discursul electoral: „Chiar artificială și intermitentă, identitatea de cetățean aduce o compensație neinfinitezimală prețurilor inegalității suferite în viața reală.
 
Pentru un timp (cel al atenției consacrate campaniilor electorale și al declarațiilor oamenilor politici) se impune în conștiința celor «rău situați» în sânul ierarhiilor sociale, impresia de a exista mai mult, de a fi mai mult recunoscut. Refulând pe orbite secundare, identitățile lor concrete de producător (supus indicațiilor altuia), de consumator (cu o slabă putere de cumpărare), de rezident (locuind în inconfort) etc., retorica cetățeanului aduce pe scena politică o oarecare «destindere a eului», adică o calmare momentană a frustrărilor sociale, prin uitare (negare) a inegalităților sau inferiorităților reale”. Uitându-și grijile personale în moment solemne, „cetățeanul ajunge la o sensibilizare față de chestiunile de interes general în care se afundă și uită preocupările sale imediate” (Ediția în limba română, pp. 67; 68; 69), astfel devenind facilă integrarea socială și mascarea distanței dintre scena politică și viața cotidiană.

Ceea ce vreau să spun invocând această carte este că ultima dată când am trăit astfel de emoții pozitive cetățenești a fost la alegerile prezidențiale din 1996 și nu este nevoie de sondaje de opinie pentru a crede că nu sunt singura persoană cu drept de vot din România care gândește și simte astfel. Atunci încă mai credeam că votul meu contează, credeam în „puterea” mea individuală care unită cu a altora poate muta și munții, că ceea ce gândesc și spun chiar are importanță pentru guvernanți. Și, foarte important, aveam încă sentimentul demnității cetățenești și umane, considerând că îmi pot dori „lucruri publice” și pot spera că dorințele acestea se pot îndeplini. 

Decepția mea democratică (a nu se interpreta ca așteptare subliminală a unui alt regim) a început atunci când mi-am dat seama că indiferent ce partid politic ar câștiga majoritatea parlamentară, polarizarea societății se va adânci, sub „vraja” sloganurilor neoliberale mai mult sau mai puțin explicite. Pe scurt, m-am cam săturat să fiu considerată un luzăr pentru că nu mă pricep sa „împușc banu’” și să fiu privită cu compătimire sau revoltă (depinde de perspectivă) atunci când afirm că ar trebui reînvățate valorile în virtutea cărora se poate trăi frumos și cu bani puțini, sau foarte puțini. M-am cam săturat să fiu taxată drept nostalgic comunistă când spun lucruri ca cele de mai sus, sau dacă afirm că în anii ’70-’80 ai secolului trecut mă simțeam egalul cetățenilor din țările civilizate, și nu un cetățean de la marginea lumii, privit în cel mai bun caz cu suspiciunea binevoitoare cu care privești un parvenit; când propun acțiuni voluntare în folosul comunității și activități culturale în școli, când afirm că Piața Universității a fost posibilă și pentru că a fost  făcută de oameni care știau să se organizeze și care au fost educați într-un sistem de învățământ performant, de oameni dăruiți activității didactice și responsabili.
Știu, este vorba de mentalitatea (aici mentalitatea cu adevărat democratică), și asta e problemă de durată lungă, dar dacă propunerile legislative ale parlamentarilor ar viza în primul rând redobândirea stimei de sine și a stimei față de ceilalți a cetățenilor (legi care sa facă posibilă creșterea nivelului de trai și restaurarea clasei de mijloc), în timp s-ar schimba și mentalitatea aceasta capitalistă nedomesticită încă. Poate ideologia dominantă ar deveni chiar o direcție de gândire, bazată pe alte modele decât cele atât de neconstructive de azi.

Dar m-am săturat de privirea binevoitor superioară și atoateștiutoare a celor puternici atunci când glăsuiesc și am păreri, de sentimentul ridicolului și prețiozității rezultat din înțelegerea realistă a distanței dintre vorbele mele și nivelul meu de trai. 

Democrația în sărăcie este un kitsch. 

Niciodată ca acum nu m-am simțit mai umilită ca cetățean și mai lipsită de demnitate și de speranță. Toate lucrurile pe care le-am susținut și în care am crezut se dovedesc doar vorbe, vorbe, vorbe. E adevărat că acestea din urmă sunt singurul „câștig” democratic al celor mulți și nu trebuie subestimat. Chiar dacă participarea cetățenilor la luarea deciziei politice în România dominată de sistemul de partide este limitată încă la singura împlinire prin vot. 

De aceea, dincolo de situația politică decadentă (specifică nu numai României), dincolo de orice decepție democratică, în aceste zile își face loc  un pic de speranță  în soluții constructive la problema transformării intereselor private ale simplului cetățean în „bunuri publice” (fără ca rezolvarea problemelor personale să depindă de intrarea într-un partid). De exemplu, dacă în campanie susținem familia tradițională și apărăm valorile creștine, să ne gândim la nevoile reale ale familiei și să facem faptele creștine, și după câștigarea alegerilor.