Acum două sute de ani Frédéric Bastiat spunea că „Statul este marea ficțiune de pe urma căreia fiecare vrea să trăiască dar a cărei existență depinde de fiecare dintre noi.” Cu alte cuvinte, Bastiat spunea că statul este marea ficțiune prin intermediul căreia fiecare caută să trăiască pe spinarea celuilalt. În vremea când Bastiat scria aceste rânduri nivelul taxării în Franța se scria cu o singură cifră, astăzi nivelul taxării raportat la PIB este de 47,9%.

România a evoluat în aceeași direcție ca și Franța, ambele țări au ignorat avertismentele lui Bastiat. Dimensiunile marii ficțiunii au crescut an de an, singura excepție a fost Revoluția din 1989 grație căreia marea ficțiune românească este la nivelul de 27,7% din PIB cu 20 de puncte procentuale mai puțin decât în Franța.

Ne exploatăm aproapele în moduri din ce în ce mai elaborate, granița între ficțiune și realitate devenind din ce în ce mai fluidă. Geniul rău al statului modern, social-democrat, ne permitem să băgăm mâna în buzunarele aproapelui nostru fără a ne simți vinovați, o facem indirect, impersonal și aproape igienic folosind brațul lung al legii, granițele morale sunt estompate, este din ce în ce mai dificil să estimăm dacă suntem profitori neți ai banilor proveniți din taxare sau dacă suntem victime ale taxării.

România este o țară în care ziua libertății fiscale este 4 iulie, angajații muncind pentru a-și plăti taxele între 1 ianuarie și 4 iulie în vreme ce taxarea capitalului este la nivele de 1% din cifra de afaceri sau 16% din profit.

Avem meserii protejate de competiție prin licențe ocupaționale, este vorba de arhitecți, avocați, farmaciști, medici sau profesori, avem corporații internaționale care exclud de pe piață micul întreprinzător invocând ipocrit standarde de calitate sau promovând legislație care să facă astfel încât costul de intrare pe piață să fie prohibitiv pentru noul venit dornic de eficiență și de inovare. Prețul anchilozării, al confortului, este plătit de omul simplu forțat să cumpere servicii scumpe și de proastă calitate.  

Efectul Cantillon face ca Bucureștiul, Clujul sau Sibiul să fie mirifice în vreme ce Teleormanul ajunge să fie deplorabil, tot efectul Cantillon ne explică de ce anumite ocupații imposibil de descris în două cuvinte sunt la modă în vreme ce, oricât de greu am lucra, nu putem să ne întreținem familiile având profesiuni practice asemănătoare cu profesiunile bunicilor noștri.

Pe scurt nicicând în istorie exploatarea nu a fost atât de bine mascată, atât de bine ascunsă în spatele unor concepte abstracte pe care profesorii din școlile publice le ascund de ochii și de mintea copiilor noștri.

Ficțiunile sunt creațiile unor intelectuali, sunt producții artificiale, nenaturale. Marea ficțiune de care pomenește Bastiat a metastazat în nebunie și anormalitate, în nefiresc și absurd. Ne distruge copiii, familiile, cultura, ne răpește civilizația și plăcerea de a trăi.

Exploatarea naște ură, exploatarea difuză și abstractă exercitată în numele legii, în numele statului modern, social-democrat naște o ură îndreptată nu împotriva marii ficțiuni a statului ci împotriva țării în care trăim și pe care o părăsim în masă. Ne disprețuim conaționalii care au rămas în țară, cei rămași îi urăsc pe cei plecați. Teleormanul votează împotriva Sibiului, pensionarii împotriva populației active, intelectualii contra celor cu ocupații manuale. Cu toții ne simțim obidiți și oropsiți, din păcate nu înțelegem ce ni se întâmplă. Țara și populația acesteia este de vină, nu identificăm ca fiind cauză a răului marea ficțiune descrisă de Bastiat acum mai bine de 150 de ani.    

De 1 Decembrie putem avea temperamente diferite, putem fi conservatori sau liberali dar ar trebui să avem cam aceeași poziție în chestiunea marii ficțiuni care ne distruge țara.